Bunǎ dimineața înțelepciune…{4}

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––––-

~Partea a patra~

                                   ~“Deşertul nu poate înverzi cu o singurǎ lacrimǎ”~        [Dicționarul Suferinței-Ionuț Caragea]

    Acolo se odihnea sufletul meu..În paginile acelei lumi pe care nu o cunoşteam încǎ.În inima acelei voce care-mi topea întreaga amǎrǎciune.Eram viu doar când razele de foc ale cititorului îmi cuprindeau întreg veşmântul.Atunci sufletul îmi era eliberat..

   Tǎcerea era absolutǎ,ajutându-mǎ sǎ-mi ascult propriile gânduri fǎrǎ sǎ fiu tulburat.În acele clipe mi-am simțit inima plinǎ de suferințǎ.Inima îmi devenise amarǎ.sufletul fusese cuprins de o urǎ fațǎ de tot ceea ce existǎ în jurul meu..

Eram necǎjit şi îmi uram destinul.De aceea viața mea devenea din ce în ce mai veninoasǎ.Simțeam cum sângele îmi fusese tulburat de tǎcerea fǎrǎ de sfârşit,de bezna care parcǎ mǎ orbise.Aşteptam soarele ca o ultimǎ speranțǎ.Şi într-un sfârşit,a venit!

    O strǎlucire fǎrǎ margini m-a îmbrǎțişat preț de o clipǎ.Simțeam cum în acea clipǎ se afla ascunsǎ o întreagǎ eternitate.O veşnicie ce se numea secundǎ…

    Soarele devenise mai fierbinte.Razele lui,limbi de foc care îmi sǎrutau sufletul,îmi scufundau inima în zâmbetul vieții.Mierea dragostei îmi pǎtrundea din nou în mine,şi simțeam,dupǎ o lungǎ perioadǎ,cǎ trǎiesc cu adevǎrat.Soarele îmi ardea cu dragoste sfletul.Inima îmi era din nou vie,din nou iubitoare.Dar clipa trecu.Soarele se îndepǎrta iar lumina nu îmi mai cuprindea veşmântul.Mi-am dorit sǎ îmi mai dǎruiascǎ o altǎ clipǎ,dar probabil cǎ nu m-a auzit.

    Am plâns cu lacrimi sǎlbatice care îmi sfâşiau fiecare gând.Veşnicia trecuse printr-o clipǎ,iar viața mea,fericirea absolutǎ la care visam,rǎmânea departe.

O veşnicie sfǎrâmatǎ de legile neştiute ale timpului.Plângeam fǎrǎ oprire,cǎci singurǎtatea îmi rǎnea din nou inima.Dragostea mea fusese din nou pierdutǎ.

Cât de mult mi-aş fi dorit sǎ cuprind dragostea pentru tot restul eternitǎții în sufletul meu.Sǎ cuprind acel sentiment nemǎrginit în inima mea.sǎ iubesc în fiecare clipǎ a existenței,sǎ zâmbesc la fiecare pas.

   Eram un cuvânt,ce pǎstra în adâncul sǎu un tainic înțeles.Eram veşnicia care ajungea în adâncul inimii fiecǎrui cititor.Eram o razǎ de foc care strǎpungea fiecare suflet.Eram un cuvânt,pe care lumea hotǎrâse sǎ-l închidǎ în aceastǎ carte.O carte ce devenise cimitirul tuturor cuvintelor.eternitǎți întregi jertfite pe altarul unei pagini de hârtie..

   Soarele,vocea unui cititor necunoscut,unui cǎlǎtor printre aceste oceanuri nesfârşite,îmi îmblânzise sufletul atunci când strǎbǎtuse propriul meu veşmânt.

Puterea cu care mǎ cuprindea ma uimise.Respiram din nou regulat.Rǎmǎsesem din nou singur.Doar eu cu propriile mele gânduri,scufundat într-o lume plinǎ de mistere,ce nu ştiam dacǎ le voi afla vreodatǎ.eram un cuvânt,ce era purtat din ocean în ocean,din paginǎ în paginǎ,de gândul celui care mǎ crease.Scriitorul era stǎpânul meu,care mǎ aşeza dupǎ bunul sǎu plac.

~ P.S ~

       Simt nevoia de a aduce anumite completǎri din postura scriitorului,pentru cǎ unele lucruri trǎiesc dincolo de cuvinte.Vǎ cer bunǎvoința de a avea încredere şi în ceea ce veți citi în rândurile urmǎtoare.

       Veşnicia existǎ în sufletul nostru.Este mereu prezentǎ în inima noastrǎ.

Aveam o singurǎ misiune pe acest pǎmânt:sǎ o trezim la viațǎ.Veşnicia este iubirea necondiționatǎ,liberǎ.Avem puterea de a-i da viațǎ,sau de a o ucide.Totul depinde de noi,pentru cǎ singuri ne alegem drumul în viațǎ.Cuvintele sunt doar gânduri care evadeazǎ din  propria noastrǎ lume.Sunt sunete pe care inima le rosteşte cu toatǎ puterea.

      Într-o zi propria mea veşnicie a fost trezitǎ la viațǎ.Dragostea purǎ mi-a invadat sufletul.În urmǎtoarea clipǎ am început sǎ scriu,pentru cǎ acele cuvinte îmi ardeau pe buze.O nerǎbdare fǎrǎ de înțeles pusese stǎpânire pe mine.Am umplut zeci de pagini.Cuvintele se eliberau din interiorul meu.Un singur cuvânt însǎ mi-a atras atenția:dragostea.Era cuvântul care îmi deschisese ochii.Mǎ simțeam legat de el,doream sǎ-l pǎstrez în suflet.Însǎ,am decis cǎ este de datoria mea sǎ-i redau liberatatea.Înainte de a-l lǎsa singur într-o lume necunoscutǎ l-am binecuvântat cu puterea inimii.I-am dǎruit un zâmbet care sǎ-i apere viața..

Strǎinii urmau sǎ-l citeascǎ de nenumǎrate ori.Îl puteau rǎni,sau îl puteau face fericit.Însǎ,eu nu-l mai puteam ajuta.Speram ca viitorii cititori sǎ fie oameni înțelepți,care sǎ cunoascǎ veşnicia ce stǎ ascunsǎ în fiecare clipǎ.Dragostea,un cuvânt cu care începe o nouǎ viațǎ…

       Scriu pentru prima datǎ,dar în acelaşi timp,pentru cea din urmǎ oarǎ despre aceste întâmplǎri neobişnuite.Nu voi mai interveni pe parcursul acestei cǎlǎtorii.

Voi lǎsa cuvintele sǎ vorbeascǎ.Voi lǎsa eternitatea sǎ cuprindǎ inima fiecǎrui cititor.Ele vǎ vor mǎrturisi sentimentele lor.Le voi lǎsa libere,pentru cǎ ştiu cǎ în momentul când le veți citi,dacǎ le veți mângâia veşmântul lor atât de drag,cu dragoste purǎ,le veți aduce zâmbet şi fericire.Pentru cǎ cuvintele trǎiesc doar când sunt citite,iar în momentul când sunt înțelese,descoperǎ veşnicia ce stǎ ascunsǎ în fiecare clipǎ.

       Cuvintele ard în nebunia clipei care le cuprinde.În momentul când eternitatea va cuprinde toate cuvintele,oceanele de gheațǎ se vor topi.Din acea clipǎ,cuvintele vor cunoaşte libertatea fǎrǎ de margini,ajungând pânǎ în adâncul inimii fiecǎrui om din aceastǎ lume.

       Dragi prieteni,vǎ înmânez cartea vieții mele.Aici trǎieşte dragostea mea,prin cuvinte.Pǎşiți cu dragoste pe acest tǎrâm.Eliberați sufletul,lǎsați-l sǎ zboare.

Aceste rânduri se terminǎ aici.Aş putea continua,sǎ vǎ povestesc totul,dar vǎ aşteaptǎ nişte cuvinte.Nu le putem lǎsa sǎ aştepte!

[“Citiți,fiindcǎ aceasta este unica cale prin care veți putea rǎspunde la propriile întrebǎri.Tocmai în aceastǎ închiere,un porumbel se înalțǎ spre noi orizonturi de pe mâna mea.Din sufletul meu,cuvântul de foc se elibereazǎ.Îl privesc cu ochii înlǎcrimați cum strǎbate gândurile fiecǎrui cititor.Sufletul meu,prin aceste cuvinte îşi gǎşeşte nemurirea.O,ce carte nescrisǎ se aflǎ în inima mea..Dar,privind la biblioteca plinǎ cu visuri,aleg o carte pe care o citesc cu zâmbetul pe buze.Înainte de a adormi,voi privi din nou cum marea se desparte de țǎrm,iar cerul,încetul cu încetul se ridicǎ deasupra pǎmântului.Însǎ,cuvântul va trǎi veşnic în inima mea.Azi literele de foc se alintǎ pe paginile de argint.Jocul lor mǎ fascineazǎ,iar fiorul ce izvoarǎ din inimile acelor litere îmi strǎpunge sufletul.Lacrimi de cristal se revarsǎ din ochii mei,izbind cu atâta teamǎ fiecare cuvânt..Apoi încerc sǎ desluşesc povestea.Pagina poleitǎ în aur,strǎluceşte însǎ prea pternic.”-Cititul dǎuneazǎ grav inculturii]

Acest articol a fost publicat în Cenaclu-atelier

2 răspunsuri

  • Liviu-Ioan Muresan septembrie 5, 2010 at 07:20:50

    unica_cale. Tare de tot.

  • draga cititorule..

    imi cer scuze daca ai pierdut timpul citind ce am scris..iti raman recunoscator pentru faptul ca ai descoperit cacofonia pe care am facut-o..dar cum as putea inlocui (unica cale?)e de neinlocuit..pe viitor,daca din textele mele doresti sa selectezi faptul ca dupa ce le editez,mai raman greseli gramaticale sau de punctuatie,atunci,singurul sfat pe care ti-l pot da,este sa nu mai citesti ce scriu..dupa cum vezi,am fost inchis pe o perioada nedeterminata intr-un atelier..am disparut,si voi o sa incepeti sa ma uitati..pe langa faptul ca ma asteptam la un comentariu si nu la un sms..raman surprins..ai inteles ceea ce nu era important..sa fim seriosi..daca intr-o zi voi avea bani,sau cineva se va indura si ma va sponsoriza,atunci aceste greseli nu ar mai fi,pentru ca o editura de prestigiu le-ar redacta..nu ma puteti spanzura sau impusca pentru niste cacofonii..asa ceva nu e posibil nici in jungla cuvintelor.deci,e bine ca am astfel de greseli,pe care o editura intr-o zi le va repara..e bine ca nu am alte greseli..care nu pot fi reparate..e bine,cred…
    prin aceste randuri doresc a ma adresa tuturor..visului intreg,pe care cineva la spulberat..nu-mi imaginam vreodata,dar omul mai greseste..nu ii pot uri,chiar daca mi-au spulberat marele vis..am venit aici,si azi sunt dat afara…poate ca maine voi pleca..dar asta ce conteaza?veti citi texte fara greseala,dar textele mele,cele in care am ascuns misterul imaginatiei..tot ce aveam in mine..vor ramane uitate..stiti,intotdeauna am crezut ca este un dar..am indemnat pe cat mai multi sa scrie,sa citeasca..dar azi,pe patul de moarte,in lumea aceasta a visurilor care apune din ce in ce mai rapid,cred ca este o boala..nu am scris pentru oameni destepti,pentru oameni buni.nu am scris pentru prieteni..am scris pentru mine..pentru ca inima ma indemna sa o fac..am scris si pentru oamenii prosti..sperand ca cei ce vor citi nu vor fi oameni destepti..de aceea,am prezentat lumea in cel mai limpede mod cu putinta.stiam ca nu sunt perfect,dar dadeam totul,fiindca scriam cu inima..traiam cu speranta ca nimeni nu va intelege vreodata acest lucru..tremuram de fiecare data cand cineva vorbea despre textele mele..rasuflam la sfarsit usurat..nu intelesese..era doar un om trecator..atat..poate maine voi fi doar o amintire,dar daca voi mai avea posibilitatea sa scriu,o voi face..chiar daca e o boala..nu,nu trebuie sa intelegeti..mergeti mai departe…

    ps:chiar daca consider umilinta faptul ca sunt inchis in acel atelier,
    desi as fi preferat mai degraba sa fiu eliminat de tot,voi posta in continuare..acolo unde m-or trimite cei de la redactie..daca singurul loc unde poti scrie este langa ghena de gunoi,voi lasa cuvintele sa puna stapanire pe mine..nu le voi lasa sa moar..deci,ma gasiti in temnita visului,la ghena de gunoi a textelor..voi fi tot eu,vesnic neschimbat,
    mereu acelasi visator..
    sa privim partea buna a lucrurilor..macar am unde sa scriu…



Lăsaţi un răspuns