Ana Oblomovschi

Urc colina îndoită de albastrul crud al nopţii de septembrie. Mă înfaşor în fusta greoaie a rochiei negre sfâşiate la umărul drept.

Alerg spre luna hărăzita-mi faţă, ma impiedic, cad şi mă ridic.

Îmi smulg de la gâtu-mi prea gros medalionul prins pe-o fundă înnegrită de vreme. Piatra cu străluciri de roşu la apus cade în iarba grasă ascunzându-se sub firele-i ‘nalte, pleşuve.

Dealu-mi sub talpa-mi brăzdată se culcă, se frânge, adoarme.

Eu zbier şi fug. La vederea nălucii m-am spăimântat, pieptu-mi s-a încovrigat, chemarea lor m-a împresurat de fiorul morţii.

Vântul îi aduce aproape de mine. Îi aud fâşâindu-mi în păr, le simt sărutarea rece pe obrazu-mi îmbujorat, înroşit de osteneală.

Strigătul cel din urmă îmi înţeapă urechea, atârnarea mâinii cea de pe urmă îmi sterpezeşte buzele atingându-mi-le, prinzându-mi-le între degetele vineţii-gălbui.

Luna vegheaza cu a sa scânteiere argintie abruptul urcuş, peste care bolta spuzită de licăriri moarte, şterse se lăţeşte, mă acoperă, mă doboară.

Cad, proptindu-mă cu mâinile zbătându-se de efort în pământul negru întărit.

Nu mă pot împotrivi. Îmi este prea frică, îmi este greaţă, îmi e să mor.

H* şi C* îşi fâlfăie spectralitatea undeva, în spate. Îşi şoptesc cu note domoale o muzică sepulcrală care-mi reverberează în carne făcând-o să tremure.

Mă aplec, îmi încovrig trupul, tresărind spasmodic.