BALADĂ PENTRU ARUSY

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

====================================

Frumoasă fată cu ochi verzi,
De o sălbatică fineţe,

Purtând Sevanul în priviri
Şi Araratul în nobleţe,

Lăcaş al sufletului meu,
Şi-a nopţii caldă mângâiere,
În care mă închid mereu
Să nu simt ură şi durere,

Nu vreau să las acestui drum
Veşnic umbrit de despărţire,
Iubirea, să se facă scrum
După atâta strălucire,

Ci-aş vrea aici, într-un poem,
Să o îngrop, să înflorească
Şi-n drumul lung prin Univers
Mireasma să şi-o răspândească,

Tărâmul nostru să-l găsim,
Acela unde nu e moarte
Şi unde visurile nu-s
Doar nişte cântece deşarte…

Doar simplul fapt că eşti aici
Şi mâna ţi-o cuprind în mână,
Mă face să mă rog nespus
Ca veşnicia să rămână,

Îmi dă fiori făptura ta
Şi sentimente peste care
Nici însăşi marea n-ar putea
Să-ntindă valuri de uitare.

Mi-aduc aminte cum veneai
Păşind uşor spre Catedrală,
A ta iubire s-o uneşti
De-a mea iubire colosală,

Şi-n faţa sfântului altar,
Să-mi dovedeşti a ta credinţă
Şi să fim unul pe Pământ,
Un trup, un suflet, o fiinţă.

Ca lebedele din poveşti
De albă rochia îţi este,
Şi păru-n valuri, ochii verzi,
Cum nu e zână de poveste,

Izvor de viaţă nesecat
Şi zbor nebun de tinereţe,
În care Cerul a sculptat
Atâta farmec şi nobleţe…

Vreau să creez, iubita mea,

Această cale prin lumină,

Şi undeva, în univers,

Să pot găsi acea gradină

 

În care timpul s-a oprit

Şi totul este nemurire

Şi unde nu există loc

De suferinţă şi-amăgire.

 

Însă atunci când construiesc,

Din când în când mi se arată

Dincolo de al vieţii prag,

O parte rece, -ntunecată,

 

Şi-atunci mă tem să nu cădem

În ea cu-ntreaga veşnicie,

Iar realitatea că suntem

Să fie doar o agonie.

 

Frumoase-s clipele de aur

Pe care viaţa le clădeşte,

Însă există o balanţă

Care întruna cântăreşte,

 

Şi-ntotdeauna ei, luminii,

I se alătură o noapte,

Născând în suflete războiul

Dintre un vis şi realitate.

 

Deşi cred, tind sau vreau a crede

Că viaţa nu se risipeşte,

Din când în când eu aud corbul

Ce din fereastră îmi vorbeşte

 

Cu-al morţii croncănit amarnic

Deşi încet, pătrunzător,

Din întunericul năprasnic,

Spunându-mi parcă: Nevermore!

 

Şi mă întreb atunci cu teamă
Care-ar fi rostul vieţii oare,
Dacă Iubirea ar muri
Şi s-ar topi dintr-o mişcare,

Dac-acest înger absolut,
De sentimente şi speranţă,
Ar fi băgat într-un mormânt
Şi stors de lacrimi şi de viaţă…

Ce tristă-i noaptea şi ce rece
Când studiezi a ei tăcere,
Când priveşti dincolo de zâmbet
Şi vezi doar zbucium şi durere,

Şi te gândeşti atunci la crunta,
La-ndurerata despărţire,
Ca o mireasă care-şi plânge
Singurătatea în Iubire,

Iar din tot dansul viu prin lume
Rămâne-un ultim drum absurd,
În care sufletele strigă
Şi-n care timpul este surd,

În care un sărut de-adio
Nu are parcă nici un rost,
Silit de-această despărţire
De tot ce e, de tot ce-a fost…

Acest articol a fost publicat în numărul 80

Lăsaţi un răspuns