Autobiografismul şi Ion Luca Caragiale

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Mirela Savin

Actualitatea temei prezentului eseu este determinată de faptul că fenomenul narativ, în permanentă transformare, este continuu reinterpretat. Ion Luca Caragiale, scriitor important în perspectiva reprezentării naţionale, intră în categoria scriitorilor de sorginte moralistă dacă ne gândim la primul gând care ne străbate mintea atunci când spunem I. L. Caragiale.
Scriitura caragialiană prezintă o paletă spaţială sugestivă, pe tiparul lui D’Annunzio, în care moartea este egală cu întunericul actului de a trăi, nebunia cu dorinţa de a trăi. Opera lui caragiale, indiferent de tipar, de construcţie apare, printr-o lectură a previzibilităţii matematice, ca victorie a nebuniei morale asupra cotidianului obscur.
O scrisoare pierdută este o comedie simplă, aparent banală în care obiectul dramatic aparţine unui semn narativ, poate chiar poetic, secund, diferenţiat de semnele lumii, instanţa narativ-dramatică se raportează la realitate din perspectiva producerii textului şi din perspectiva polivalenţei mesajului narativ. Astfel, această comedie instalează în literatura română un nou tip de epistemă născută dintr-o insolită atitudine faţă de lume, atitudine pe care o vom regăsi şi la Muşatescu sau Camil Petrescu. Lumea (re)prezentată este o lume în care imaginea prostiei irumpe în locul cuvintelor. Spaţiul comediei de care ne ocupăm în aceast punct al analizei nostre poate fi privit ca o lume unidirecţională, un declin al vieţii, un regat al re-creării dinlăuntru a universului uman în care idealurile, plăcerile trupeşti şi banii se potenţează reciproc.
Textul lui Ion Luca Caragiale funcţionează ca un semn sinteză care activează scriitura artistică prin raportare la scriitură, recuperează şi activează tradiţia. Textul poetic al Cetăţeanului Turmentat uneşte, prin oximoron, lumile opuse, antinomiile sunt complementarizate prin artefact, prin iubirea interzisă a lui Zoe cu Tipătescu. Antinomiile sunt exprimate atât la nivel tematic, cât şi la nivelul structurilor sintagmatice, instanţa narativ-dramatică vorbeşte despre iubirea care îşi constrânge inventivitatea în tiparele rigide iar tema erosului thanatic reconstituie tensiune dramatică dintre personaje şi pentru că timpul iubirii este un timp ireversibil. Pentru lectorul virtual, fiecare personaj vede altceva. Aceasta este experienţa lumii lui Ion Luca Caragiale, lume care nu poate fi redusă la nişte modele perceptive.
Dacă aplicăm teoria lui Franco D’Intino, respectiv faptul că identitatea autobiografică presupune un spaţiu al căutării şi al descoperirii sinelui şi, indirect, al redescoperirii lumii înconjurătoare, rezultă că în comedia O scrisoare pierdută eul narativ-dramatic care scrie se modifică şi pentru că procesul de înţelegere a valorilor sinelui, autorului şi a lumii presupune coincidenţa între subiectul şi obiectul scriiturii. Astfel, legitimitatea autobiografismului presupune plăcerea actului de a scrie poate şi pentru că intenţiile autobiografismului nu se nasc prin conceptul de gen literar, ci prin legăturile dintre diverse coduri culturale, propriul rol social.
Autobiografismul pe care îl identificăm în această comedie, la acest nivel al analizei, este un produs al cititorului virtual prin intermediul diferitelor chei de lectură în realitatea extratextuală. Pe această linie, conform lui Franco D’Intino, în scriitura autobiografică vom identifica un eu istoric, Ion Luca Caragiale, un eu al cititorului, cel care citeşte fără a fi un lector avizat, unul contemporan realităţii prezente, lectorul avizat etc. La acest nivel al analizei autobiografice, cititorul virtual, avizat, poate să identifice motivaţiile scriiturii autobiografice: stimulul extern, autoritatea exterioară care manipulează scriitura, autorul fiind în postura de a confirma, perpetua şi sau refuza realul.
Timpul şi spaţiul sunt categorii clar stabilite, având o funcţie contextualizatoare, determinând dinamica textului. Identificăm un timp al creaţiei, timpul scrierii textului, un timp al istoriei narate, adică un timp al enunţului, atunci când sunt alegerile în acel ,,sat de munte”. Ordinea textuală este cronologică, simultană. Durata temporală nuanţează relaţia dintre timpul istoric şi timpul narativ, adică dintre scenele dialogate. Naraţiunea este singulară, cu topoi specifici descrierii de tip realist, aceştia având rolul de a fixa un context referenţial în care elementele de actualitate primează. Domină descriere reprezentativă, în care se insistă asupra funcţiei mimetice, dar şi descrierile în acţiune. Avem o descriere de tip Voir (adică, descriere de tip narator- actor).
Analiza de suprafaţă pe care am realizat-o în acest eseu legat de comedia O scrisoare pierdută pe axa autobiografismul a prilejuit observaţii relevante privind interdependenţa dintre text şi realitate.

Bibliografie selectivă:
Bidu Vrânceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş, Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionarul Ştiinţelor Limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura SEMNE, Bucureşti, 2003
D’Intino, Franco, L’autobiografia moderna, Carucci editore, Roma, 1989
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Naraţiune şi dialog în proza românească: Elemente de pragmatică a textului literar, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991

Acest articol a fost publicat în numărul 33

Lăsaţi un răspuns