Author Archives: Valentina Butnaru

Despre Valentina Butnaru

Preşedinta Societăţii "Limba noastră cea română" din Chişinău, membră a Asociaţiunii "ASTRA", profesor la Chişinău şi colaboratoare a revistei literare "Repere Culturale" din Orăştie.

Limba română este decoraţia supremă

Valentina Butnaru

 

Mulţi dintre compatrioţii noştri stabiliţi în străinătate au reuşit să-şi facă un rost şi să fie acceptaţi sau asimilaţi chiar în ţările adoptive. Puţini dintre ei şi-au propus să investească în patrie, exprimându-şi astfel recunoştinţa pentru ce au primit cu laptele mamei – limba română. Este cazul distinsului Eugen Holban, descendent din neamul Holbanilor din Cărpineni, fiul lui Ştefan Holban, membru al Sfatului Ţării, care a facut parte şi din Comisia de lichidare a Sfatului Ţării. (Pe lângă lichidarea juridică a Sfatului Ţării, această Comisie a mai avut o misiune: să elucideze activitatea Sfatului Ţării. Materialul a stat depozitat în Arhive până în 2004, când a văzut lumina tiparului la editura “Prut – Internaţional”, în monografia “Sfatul Ţării”).

La Chişinău, numele lui Eugen Holban se mai asociază cu diaspora basarabeană din Franţa, cu editura Căpriana, cu vastele şi pertinentele articole şi observaţii publicate în presa de după anii ’90, observaţii despre tot ce se întâmplă la noi, ale unei persoane din afară, dar cu sufletul aici.

Mai mult ca orice, însă, numele lui Eugen Holban se asociază cu concursul “Moştenire”.

Stabilit la Paris din 1986, Eugen Holban s-a consacrat limbii române, literaturii române şi istoriei românilor, pe care le concepe ca pe o moştenire supremă. Tocmai din acest motiv a oferit tinerilor din Basarabia posibilitatea de a reconstitui adevărul istoric, moştenirea literară şi istorică, prin antrenarea în concursul republican de o coloratura aparte, “Moştenire”.

Lucrurile fiind prea puţin limpezi în Basarabia, concursul “Moştenire” este oportun, constituind o alternativă concursurilor şi olimpiadelor oficiale care pun în discuţie problemele noastre din alt unghi de vedere, uneori destul de conjuncturist. Concursul urmăreşte alte obiective, nu doar un program şcolar, momente din istoria românilor din Basarabia, în contextul istoriei spaţiului românesc în ansamblu.

Prin cele 13 ediţii ale concursului, s-a cristalizat o familie frumoasă de discipoli ai lui Eugen Holban din sute de tineri molipsiţi de adevăr istoric, adevăraţi “moştenitori” ai patrimoniului românesc, ce se deosebesc de semenii lor prin cunoştinţe, prin modul de a judeca, dar şi prin modalitatea de exprimare, concursul oferindu-le o posibilitate unică de afirmare.

La baza aprecierii tezelor stă utilitatea cercetării, cunoaşterea documentelor, posibilitatea autorului de a-şi susţine punctul de vedere în faţa unei comisii competente. Tezele vin în completarea formării tinerilor şi, de la an la an, denotă o anumită maturitate în a-şi întemeia gândul. Tinerii trecuţi prin şcoala “Moştenirii” au şi nişte abilităţi deosebite de comunicare.

Astfel gândesc mentorii concursului, membrii Comisiei de evaluare, fideli şi ei ideii concursului, timp de 13 ani. Cu toţii profesori universitari (distinşii istorici – prof. Pavel Parasca, conf. dr. Gheorghe Palade, conf. dr. Lidia Moldoveanu, conf. dr. Ion Eremia şi distinşii literaţi – prof. Tamara Cristei, prof. Nicanor Turcanu), îi consideră pe tinerii “moştenitori” mai degrabă colegi decât discipoli. Discursurile aprinse, întemeiate, ce se dau, anual, între participanţi şi profesorii cu multă experienţă în spate, doar confirmă faptul că fac parte cu toţii din aceeaşi familie de “moştenitori”, strâns legată de numele lui Eugen Holban.

În toamna anului trecut, anticipându-şi aniversarea a 85-a din 22 decembrie, compatriotul nostru şi-a permis un cadou luxos: o vizită în Basarabia. Deşi s-a născut la Chişinău, consideră şi Cărpinenii o baştină a sa. La Cărpineni s-a născut tatăl său, Ştefan Holban, şi doi fraţi mai mari. Vacanţele şi le-a petrecut la Cărpineni şi se simte foarte legat de amintirile din adolescenţă. Pentru Eugen Holban interbelicul a fost o perioadă frumoasă şi fericită. Exista o înţelegere perfectă în licee între români, găgăuzi, evrei, ucraineni, ruşi. Era o prietenie generală. Curentul românesc care a definit acei ani, a cuprins mulţi ucraineni şi ruşi cu o profundă simţire românească.

Preocupat de moştenirea istorică a neamului românesc, dar şi de cea a dinastiei Holban, Bostan şi Furdui din Cărpineni, Eugen Holban şi-a vizitat rudele şi prietenii de la ambele baştini.

La Cărpineni, cu ocazia acestei vizite, s-a întâmplat un lucru minunat: Liceul Teoretic din localitate a fost botezat cu numele lui Ştefan Holban. La serbare a venit satul, cu mic cu mare. Unul dintre verii domnului Eugen a hotărât că este cel mai potrivit moment să-şi pună haina militară din tinereţe, cu toate distincţiile sovietice. Eugen Holban i-a întins o insignă cu sigla Societăţii “Limba noastră cea română”: “Poart-o pe aceasta în locul la toate. Limba română este decoraţia supremă”. Dealtfel, a rămas impresionat de atmosfera de la Cărpineni şi a găsit o diferenţă mare în comparaţie cu anul 1991. Consideră progresul esenţial. A simţit o schimbare în toate: în modul de a gândi, de a vorbi, în vocabular, chiar în tonalitate şi în maniera de exprimare. A rămas profund impresionat şi de calitatea manifestărilor – una profund românească, cu cântece şi dansuri vechi româneşti.

Comunicarea cu tinerii “moştenitori” şi cu membrii comitetului organizatoric al concursului a avut loc într-o atmosferă degajată, la sediul Societăţii “Limba noastră cea română”.

Ideea întâlnirii presupunea un schimb de impresii. Evident şi satisfacerea unei doze de curiozitate reciprocă. Cei câţiva tineri, participanţi la diverse ediţii, astăzi studenţi la Economie, la Drept, la Arte, la Jurnalism, au avut un discurs extrem de convingător în favoarea concursului “Moştenire”. Cel mai tânăr dintre ei, liceanul Dan Nicu, a înregistrat o performanţă unică: a participat la 6 ediţii ale concursului, fiind abia în clasa a XI-a. La prima sa participare era doar în clasa a VI-a şi a fost acceptat ca excepţie. A impresionat membrii comisiei şi a smuls primul trofeu – o menţiune. De atunci are câte un premiu la fiecare ediţie şi ştie bine că va fi istoric cercetător, după ce va urma Jurnalismul.

Discursul tinerilor a fost în favoarea concursului ca şcoală a patriotismului, ca avangardă în lupta pentru păstrarea fiinţei româneşti şi a patrimoniului românesc, drept o oportunitate pentru tineri de a lupta împotriva inculturii; ca o şansă fericită de valorificare a cunoştinţelor.

Un lucru a rămas limpede pentru Eugen Holban: concursul va continua cu orice preţ. Acesta este mesajul românilor basarabeni pentru românii din diasporă.

Şi dacă la precedenta vizită în Basarabia, în 1995, fiind întrebat de ce nu zâmbeşte, Eugen Holban a răspuns: “Nu pot zâmbi când stau departe de patrie. Nu pot zâmbi când ştiu ce se întâmplă aici”, de astă dată, după 9 ani, zâmbetul i-a reapărut. Poate se datorează tinerilor ca Victoria Mereuţă, care l-a însufleţit cu promisiunea: “Vreau să-l urmez pe Eugen Holban şi să iniţiez şi eu un asemenea concurs”.

 

Notă:

Ideea concursului a venit de la un grup de români stabiliţi la Paris, dintre care făcea parte şi Eugen Holban. La sfârşitul anilor 80 urmăreau cu toţii evenimentele din fosta Uniune, evident marcaţi în primul rând de evenimentele din Basarabia.

În 1991, când unele lucruri s-au limpezit, în grup s-a pus problema unei contribuţii pragmatice în susţinerea luptei românilor din Basarabia.

Posibilitatea de a organiza un concurs pentru adolescenţi, în baza celor două discipline esenţiale, literatura română şi istoria românilor, a fost salutată în unanimitate.

Primele ediţii s-au desfăşurat sub egida Comunităţii românilor din Franţa, dar mulţi susţinători veneau din America, în special din America de Sud. Concursul se numea „Basarabia Românească”. Mai târziu a fost înregistrată Alianţa pentru sprijinul Basarabiei (preşedinte, Eugen Holban), având în obiectiv concursul. În această idee s-a trecut peste viziunile politice ale membrilor, care s-au unit pe alte principii: într-o problemă strict românească, de ordin naţional.

Concursul se ţine de 13 ani. Anual, tuturor susţinătorilor din diasporă li se comunică rezultatele lui şi Apelul de a continua contribuţia.

Fidelitatea faţă de concursul „Moştenire” a spulberat axioma cum că românii n-ar fi oameni de cuvânt, că se aprind repede şi se sting tot atât de repede, uitându-şi promisiunile.

Eticheta nu are „pauze”

Valentina Butnaru

 

Avem tot mai puţine modele care să ne impresioneze prin ţinută, etichetă, printr-un limbaj îngrijit şi politicos. Televizorul ne prezintă, seară de seară, cu totul alte tipare: politicieni certaţi cu bunele maniere, profesori universitari îmbrăcaţi neglijent, preoţi iritaţi şi nervoşi, doamne şi domnişoare – vedete TV, certate cu bunele maniere.

Ca printr-o minune, în toată această apocalipsă, academicianul Constantin Bălăceanu –Stolnici arată, de fiecare dată, sub toate aspetele, ca un nobil, ca un profesor, ca un academician, ca un domn. Secretul este simplu. Academicianul consideră că, „în ce priveşte bunele maniere, nu există compromis”. E posibil oare să se ajunga la un fel de compromise, astfel încât să fim politicoşi şi manieraţi, fără a risca să fim consideraţi „de modă veche”? Întrebarea, mai degrabă retorică, e mai curând pentru noi. Oamenii ca Bălăceanu –Stolnici nu se „învechesc niciodată”.

Codurile funcţionează, indiferent dacă le accepţi sau nu. Sintagma „cei şapte ani de-acasă” nu este deloc întâmplătoare: în primii şapte ani se formează creierul şi anumite deprinderi comportamentale, care se instalează pentru totdeauna. Deprinderile din copilărie nu vor putea fi şterse de noile informaţii venite în timp, care se vor instala în alte „goluri”. De asemenea, anumite lucruri, neînvăţate la timpul lor, nu se vor lipi niciodată de un creier „afon” la etichetă. Copilul care se scobeşte în nas la masă sau în public, se va scobi şi peste 30 de ani, chiar dacă va face studii şi carieră, şi se va scobi în nas şi la bătrâneţe, fără să observe acest lucru.

Ceea ce n-a putut înlătura mama, cu blândeţe şi cu dragoste, nu va putea înlătura niciun cod, nici cu binişorul, nici cu biciul…

Primele lecţii de bune maniere nu se uită şi nu se alterează. Dimpotrivă, odată însuşite, ele servesc de portaltoi, pe care, mai târziu, se vor prinde cu uşurinţă multe lecţii bune… Paradoxul este că omul bine crescut continuă să înveţe, iar de cel prost crescut nu se mai lipeşte nimic. Distanţa dintre aceste două tipare va rămâne oricum constantă. O pornire grosolană într-o persoană sau o gafă, răstoarnă uneori întreaga imagine asupra acestei persoane şi n-o putem trata ca înainte. Comunicarea nu mai merge, deşi nu-i punem la îndoială calităţile, deşi n-o judecăm dur. Dar se declanşează ceva care ne distanţează. Uneori, o frază nepotrivită ne stă -ruie-n urechi peste ani şi n-o putem uita…

Dimpotrivă, un anumit gest sau un anumit comportament pot reabilita pe cineva în ochii noştri sau ne poate dezvălui anumite calităţi pe care le intuim şi pentru care îi putem ierta multe.

O tânără simpatică şi elegantă care ronţăie seminţe în maxi-taxi ne face să înnebunim uneori, ca şi discuţiile în gura mare la telefonul mobil în spaţii publice închise, care ne pot provoca o dorinţă ciudată – să-i zmulgem telefonul, să-i zicem ceva, să ne astupăm urechile, să fugim unde ne duc ochii.

De ce asemenea scene ne urmăresc ore în şir cu gustul lor amar? De ce scobitul în nas al unui om pe care îl respectăm foarte mult ne face să punem puţin la îndoială atitudinea noastră faţă de el? De ce sorbitul zgomotos din lingură sau din ceaşca cu ceai a celei mai bune prietene ne taie pofta de mâncare şi chiar pofta de a mai ieşi cu ea la o cafea?

Cum credeţi, când cineva mănâncă în public cu mâna, îşi dă seama de acest lucru sau nu? Dacă şi-ar da seama, n-ar mânca, dacă mănâncă astfel, înseamnă că obişnuinţa este mai puternică. Oare ce le lipseşte acestor oameni din jurul nostru care, în fond, în afară de aceste ticuri, par foarte agreabili… Anume, par. Dar aparenţele înşală. Din momentul în care descoperim un asemenea tic, atenţia noastră se va îndrepta total asupra lui, vom vedea şi vom auzi doar asta! Vom încerca să facem abstracţie, dar să vedeţi ce greu este! Este mai uşor să accepţi anumite defecte la oameni, decât ticurile sau abaterile grosolane de la conduită.

Aţi observat vreodată, la recepţii sau chiar la mesele de sărbătoare la care aţi fost invitaţi, câte cuţite rămân nefolosite? Cunosc persoane tinere, şcolite şi umblate prin lume şi care cunosc o sumedenie de lucruri hiper-moderne, dar care au rămas fidele unui comportament din mahalaua lor: le irită ideea de a servi masa cu cuţitul şi cu furculiţa. Nimerind într-o societate selectă, aceste persoane preferă să nu mănânce nimic( „nu mi-e foame”), sau – să mănânce ca acasă – cu mâna, cu furculiţa. Cred că aceşti tineri simpatici au absentat o lecţie-două din cei şapte ani de-acasă, şi, din păcate, materia restantă nu se mai poate însuşi, pentru că omul nu se vede în oglindă, nu se vede dintr-o parte. La o anumită vârstă, nu-i mai poţi face observaţie sau să-i dai sfaturi – îl ofensezi. Şi atunci, laşi lucrurile cum sunt.

Pe timpuri, bunele maniere se învăţau acasă şi erau continuate în şcoli. Şcolile de misionare, bunăoară, aveau în vedere să educe tinerele corect sub toate aspectele. Au devenit legendare poveştile despre Şcoala Eparhială de fete din Chişinău din perioada interbelică şi, mai ales, a devenit o legend[ fosta directoare, Elena Alistar, unica femeie-deputat în Sfatul Ţării (mătuşa de pe soră a Magdei Isanos).

Născută în familia preotului Vasile Bălan, absolvă Şcoala Primară din Cahul şi urmează Şcoala Eparhială de Fete din Chişinău. Devine învăţătoare şi lucrează în mai multe sate din Basarabia. Între timp, iniţiază cursuri de limba română pentru adulţi, practicând lecturi din operele scriitorilor clasici. Susţinută cu o bursă de Vasile Stroescu, urmează Medicina la Iaşi. Devine directoare a Şcolii Eparhiale şi exercită această funcţie timp de 20 de ani (1918 – 1939). Tradiţiile Eparhialei în sine presupuneau o bună pregătirea „tinerelor care trebuiau să-şi însuşească cultura universală, enciclopedică şi să-şi formeze un habitus exprimat prin vorbire aleasă şi maniere bune. Pentru elucidarea tuturor situaţiilor, se recurgea la modele din viaţa oamenilor iluştri, din cea a contemporanilor, sau la întâmplări ocazionale, care, de multe ori, sugerau cum să deosebeşti binele de rău, moralitatea de imoralitate. Acest lucru se producea, mai ales la orele de dirigenţie”, – scriu în memoriile lor surorile Cleopatra şi Ludmila Vnorovschi, absolvente ale Şcolii Eparhiale. Se atrăgea foarte multă atenţie psihologiei copilului, practicându-se testarea psihologică, iar în clasele superioare se ţineau cursuri speciale despre datoriile şi obligaţiile învăţătorului. Elevele erau învăţate să respecte cu stricteţe igiena. Înainte de culcare, elevele obişnuiau să citească literatură particulară, să lucreze la gherghef, să brodeze sau să croşeteze. În dormitor era mereu prezentă o supraveghetoare, numită simbolic „damă de noapte”.

În timpul verii, elevele Şcolii Normale erau invitate să asculte cursurile la Universitatea Populară din Vălenii –de-Munte, condusă de Nicolae Iorga.

Elena Alistar, ca directoare a Şcolii, era sufletul şi creierul Eparhialei. Era prezentă la toate manifestările şcolare. Era foarte modestă, simplă, nu sublinia niciodată că este unica femeie-deputat în Sfatul Ţării. Elevele o iubeau şi o respectau. Când apărea pe holurile somptuoase ale Şcolii, se făcea linişte totală, toate elevele se retrăgeau, respectuoase, pe la pereţi, şi formau un coridor viu prin care trecea , dreaptă şi îngrijită, Doamna Directoare.

Toate fetele se îmbrăcau îngrijit şi elegeant, în uniforme bine călcate, cu guleraşe brodate, frumos scrobite, cu părul pieptănat şi prins într-un fileu legat cu panglică neagră.

Profesoarele, educatoarele şi supraveghetoarele erau şi ele extrem de îngrijit îmbrăcate şi pieptănate. Deşi Elena Alistar avea un tact deosebit şi un simţ al măsurii în toate ireproşabil, o altă eparhialistă, Tamara Golenco îşi amintea un caz ieşit din comun. În sufragerie, unde mânca toată lumea odată, şi eleve şi cadre didactice, Elena Alistar a observat că unei profesoare îi lipseşte un nasture de la bluză, şi i-a atras atenţia în public. Doamna s-a ridicat de la masă şi a ieşit plângând din sufragerie. Mai târziu, în cancelarie, a întrebat-o uimită:”Dumneavoastră, care sunteţi atât de tacticoasă, cum de V-aţi putut permite să-mi faceţi observaţie în public, în faţa elevelor mele?” La care Elena Alistar a răspuns foarte calm: ” Dumneata de ce mă obligi să-ţi fac observaţie în public?”