Author Archives: Turcu Aura

Despre Turcu Aura

Sa vedem..... Momentan, locuiesc in Dragasani, un oras mic si plin de prejudecati, unde nu te poti face remarcat decat prin greselile savarsite.... Sunt nascuta la inceputul anului de gratie 1993, cand suflul comunismului nu se departase inca.... Sunt un Capricorn incapatanat, uneori romantic, ambitios si care a realizat ca in viata e necesar sa faci orice pentru a supravietui. Iubesc.... Nu pot uri, pot detesta si ignora.... Nu uit, dar iert... Imi plac negrul si argintiul si ador apusurile..... Imi place sa citesc, imi doresc sa descopar adevarul existential..... Cred ca e suficient....

Ochii sunt oglinda sufletului…

–––––––––––––––––––––––––––––––

– De ce nu-ţi mai strălucesc ochii?…

Îl priveam poate pentru a miliarda oara. Îi invăţasem chipul pe de rost. Buricele degetelor mele cunoşteau fiecare contur al feţei sale. Acea faţă perfecta, de zeu grec. Apollo al meu… ori Adonis, muritorul de care se îndrăgostise însăşi Afrodita. Părea că nu îmbătrâneşte. Rămăsese la fel ca în urmă cu 5 ani, când îl cunoscusem. Perfect!…

– Poftim?….

Nu-mi auzise întrebarea. Probabil nu fusese atent. N-am repetat nici eu. L-am privit cu mai multă atenţie. Clipea rar, oarecum leneş; buzele pline erau îngheţate într-un început de zâmbet; îşi dusese mâna dreaptă la tâmplă, semn că se gândea la ceva.

M-am ridicat de pe covor, unde stătusem tolănită până atunci şi m-am îndreptat cu paşi mici către pat. Liniştea perfectă din cameră era perturbată doar de trosnetul plăcut al lemnelor din şemineu. Lumina roşiatică a soarelui care apune răzbătea prin ferestrele mari, odihnindu-se pe trupul lui, făcându-l să sclipească ireal.

Un tremur uşor mi-a cuprins întreg corpul. Mă simţeam ca şi cum o flacără se aprinsese în interiorul meu. De la inimă, sângele urca şi cobora cu o viteză nebună, ameţindu-mă. O amorţeală plăcută, îmbinată cu un uşor gol în stomac îmi demonstrau, încă o dată, cât de îndrăgostită eram de el…

Prima mea iubire… Cât de mult poţi iubi o persoană?…  Era o întrebare ce mă frământase încă din copilărie şi căreia putusem să-i răspund abia după ce îl întâlnisem pe Apollo al meu…  Iar acum realizam că nu mai puteam trăi fără el… Ce crudă e iubirea! M-a făcut să uit de mine, să uit că am fost cândva doar eu…. Totul e legat de el sau de noi acum. Iar eu…  Îl iubesc! Oh, îl iubesc mai mult decât pe mine!

Am grăbit pasul şi când am ajuns lângă el, l-am atins uşor pe frunte. Aşteptam să-şi deschidă ochii aceia mari şi superbi, de culoarea ciocolatei topite.

– Ce e? mă întrebă el, fără să ridice pleoapele şi strângându-mi palma mică în a sa.

– Iţi aminteşti  cum ne-am cunoscut?

Mă mângâie uşor pe păr şi mă trase lângă el. Pieptul său lat emana o căldură binefăcătoare. Mă simţeam protejată, ascunsă într-un Univers doar al meu… Mi-am  plimbat degetele pe faţa sa, verificând parcă dacă se schimbase ceva.

– Nu voi uita vreodată strălucirea din ochii tăi…. Atunci când mă priveai , aveau parcă o viaţă proprie, mă luminau…. Datorită lor ştiam că mă iubeşti…

– Iubito!…. Îţi vine să crezi cât timp a trecut de atunci?… Cum au zburat secundele, minutele, orele?…. Şi parcă totul e la fel!

Mă sărută încet şi pasional. Buzele noastre se uniră ca într-un dans.

– Te iubesc! şopti el

– Eu te iubesc mai mult decât îţi poţi tu imagina!

O lacrimă mi se prelinse pe obraz. Ştiam că totuşi, unele lucruri se schimbaseră. Simţeam cum din zi în zi, momentele lui de reverie se înteţesc, iar gândurile îi devin de nepătruns pentru mine… Zeul meu, prima şi singura mea dragoste! Îl iubeam cu disperare, mă hrăneam cu iubirea lui precum un animal înfometat. Îi aparţineam lui mai mult decât mie…

Am oftat adânc…

– Mă duc să pregătesc un ceai.

În timp ce mă îndreptam spre bucătarie, l-am urmărit cum îşi aprinde o ţigară. Trăgea din ea rar şi plictisit şi urmărea cu atenţie jocul firişoarelor de fum. Am zâmbit.

Şi-a băut ceaiul cu aceeaşi încetineală, savurându-l. Inima îmi bătea frenetic…. Mi-era teamă să nu o audă şi el. A lăsat ceaşca pe măsuţă şi s-a aşezat lângă mine. M-am cuibărit la pieptul lui, încercând să-i calmez spasmele nervoase ce-i cuprinseseră corpul.

– Te iubesc! I-am şoptit

***

        În camera mică şi mirosind a mucegai eram doar eu şi un poliţist înalt şi slab, ce mă interoga. Mă privea cu stupefacţie şi îşi morfolea mustaţa, neîncrezator. Se aşeză în faţa mea, întorcându-şi un scaun.

– De ce l-ai ucis? M-a întrebat el brusc, încruntându-şi sprâncenele.

Am întors capul cu dispreţ si durere, ştiind că nu va putea înţelege. Cuvintele mi-au ţâşnit printre dinţi, încetişor, ca un blestem. O dată cu ele, două lacrimi captive până atunci, îmi udară obrajii.

– Pentru că nu-i mai străluceau ochii…

Despărţire…

––––––––––––––––––––––-

–          La ce te gândeşti?
–          La nimic…

Aceeaşi întrebare zi de zi, acelaşi răspuns de fiecare dată. Devenise ceva retoric şi întrebam doar ca să sparg tăcerea ce-mi înfunda timpanele. Da, timpanele pot fi înfundate şi de linişte, şi, de cele mai multe ori, e mai dureroasă decât orice zgomot.

Priveam pereţii camerei mari ca şi cand i-aş fi văzut pentru prima dată. Mă capta albul lor perfect, ce mă trimitea către o inevitabilă  introspecţie. Socoteam fiecare clipă petrecută alături de ea, încercam să număr minutele de iubire.

O priveam cum stătea aşa, tolănită pe canapea, cu picioarele sprijinite pe perete şi cu mâinile atârnând leneş în jurul capului. Părul arămiu era nepieptănat şi arăta mai bine chiar decât dacă ar fi ieşit atunci de la coafor…. O femeie încântătoare, frumoasă.

Când o zărisem prima dată, ştiusem că va fi a mea. Trebuia să fie! Nu m-au speriat nici hainele scumpe, nici mersul legănat, nici privirile dispreţuitoare…. Am cucerit-o printr-o ignoranţă studiată, făcând-o să creadă că ea mă alesese pe mine, nu eu pe ea.

O dorisem, o iubisem. Zâmbetul ei îmi trezea mii de senzaţii diferite; un singur sărut îmi făcea inima să vibreze precum corzile unei chitări… Mă simţeam mândru că îmi aparţine, mă simţeam puternic atunci când vedeam cum o privesc ceilalţi.

Mi-am rotit privirile încă o data şi iaraşi mi s-au oprit asupra ei.

–          Iubito, vrei, te rog, să-mi dai o ţigara?

Se întoarse leneş pe burtă, precum o felină.

–          Sunt pe masă, ia-le şi tu.

Am luat ţigările şi, fără să mă uit la pachet, le-am aruncat pe canapea, lânga ea.

–          De trei ani de când suntem împreună, nu ai aflat că nu fumez?

Se ridică brusc în picioare, deranjată de râsul meu. Părea o felină  gata să atace şi aştepta doar momentul în care gâtul meu ar fi fost neprotejat…. Nu m-aş fi mirat dacă i-ar fi crescut brusc colţi şi m-ar fi muşcat cu ferocitatea ei de femeie cu orgoliul rănit.

–          Nu mi-am dat seama, nu eram atentă!…. bâgui ea, enervată.

–          Lasă, Angi… Tu nu mai întelegi nimic de mult timp!…

O grimasă apăru pe faţa ei frumoasă. Strâmba puţin din năsucul obraznic si ridică o sprânceană. Se simţea atacată frontal, direct. Trase puternic aer în piept şi îşi lasă capul putin pe spate, pentru a mă privi de sus. Avea un aer tragic, de comedian. Exagera puţin, pentru a compensa faptul că nu inţelegea de ce mă comportam aşa, ce urmăream cu adevărat.

–          Mihail, vrei cumva să insinuezi că sunt proastă?

Am râs din nou. Însă râdeam cu amărăciune. La fiecare hohot de râs, simţeam că-mi muşc din fiere. M-am oprit, altfel aş fi urlat de disperare.

–          Iubita mea, ce înseamnă pentru tine fericirea?

Se calmă imediat şi îsi reluă locul pe canapea, strângându-şi genunchii sub ea. Îsi lăsă capul pe spate şi, jucându-se alene cu părul, păru că se gandeşte profund.

–          Să fiu cu tine, să ne simţim bine….. răspunse ea, după câteva minute.

M-am ridicat de pe fotoliul pe care stătusem până atunci şi m-am îndreptat către dormitor. Nu s-a întors către mine, parcă nici n-ar fi realizat că părăsisem camera. Când m-am întors, aveam bagajele lângă mine.

–          Ce faci?

Vocea ei sunase strident, deranjant. Îşi pierduse catifelarea.

–          Plec, Angela….

Rămase stupefiată. Încerca să găsească o frază coerentă. Deschidea gura să ţipe, să protesteze, să-mi reproşeze ceva, însa nu putu articula nici măcar un cuvânt. Am ajutat-o să se aşeze pe canapea. Am îmbraţişat-o şi, ridicându-i fruntea, am privit-o în ochii de smarald, până în adâncul sufletului. Mi-a evitat privirea, concentrându-se pe zborul unei muşte.

–          Mă iubeşti, Angi?…. Mă mai iubeşti?

A ridicat din umeri, ca un copil. Şi-a strâns şi mai mult genunchii, încercând parcă să se ascundă. Se chircise toată. În momentele dificile, omul tinde să revină la poziţia fetusului…. Să îşi reamintească de acea perioadă când nu-l putea răni nimeni. Asta făcea şi Angela; se izola. Am sărutat-o pe frunte şi pe obraji şi m-am ridicat.

Îndreptându-mă spre uşă, rememoram cele mai frumoase momente petrecute  alături de ea… Mergeam cu paşi mici şi mă simţeam ca un fachir. Voiam la rândul meu să urlu, să mă opresc, să mă întorc…. Am strâns mânerul trolerului cu atâta forţa încât am crezut că va plesni sub presiune. Când am pus mâna pe clanţa, am privit-o pentru ultima dată.

Pe obrajii ca de piersică, lacrimile mici cădeau una după alta, ca într-o ploaie de vară. Am respirat adânc şi am ascultat cum inima îmi pocnea… Cum se spărgea în mii de bucaţi şi pica pe covorul moale.

–          De ce?… Mă întrebă ea, cu voce stinsă

Nu mai arăta ca o felină. Semăna cu o căprioară rănita, ce priveşte în ochii vânătorului. Am ridicat la rândul meu din umeri şi, deschizând uşa, i-am răspuns cu vocea la fel de stinsă, ascunzând parcă mii de alte răspunsuri şi explicaţii inutile.

–          Din prea multă iubire…….