Author Archives: Sorin Teodoriu

Despre Sorin Teodoriu

Numele meu este Sorin Teodoriu, sunt născut pe 28 aprilie 1961 la Bucureşti. În viaţa de zi cu zi, economist la o firmă de avocatură, absolvent al Academiei de Studii Economice. În timpul liber citesc şi uneori scriu. Îmi plac lucrurile simple, urmăresc din umbră evenimente cotidiene, dialoguri, le reţin ca apoi să le aştern pe hârtie. Subliniez absurdul şi prostia, spune cineva că-s misogin – personal nu cred. Prostia şi ignoranţa nu aleg. Ca apariţii: proză scurtă ‘Sache şi Meduza’ în revista Europeea, în revista de literatură Banatul cu proza scurtă ‘Petale’, în revista Conexiuni din New York cu prozele ‘Geta’, ‘Concurs’, ‘Pantofi de lac’ şi ‘Trofeul’, în revista Oglinda Literară cu ‘Tocmai azi!’ şi ‘Trofeul’, în Cafeneua Literară cu prozele ‘Corina şi Costel’ şi ‘Tocmai azi!’ iar câteva traduceri în limba engleză au apărut în revista Literra

Povestea Mariei Nagy

–––––––––––––––––––––––––––––––

Închipuieşte-ţi că este toamnă şi suntem cu toţii împreună. Nu o să-ţi fie greu pentru că toamna este anotimpul cu care ne-am obişnuit atât de bine.  O primăvară sau o vară ar fi cu mult mai greu de imaginat chiar şi într-un vis. Şi cât de bine îi stă toamnei cu noaptea şi cu vântul.  Ascultă cum şuieră crengile copacilor, felinarele caselor se clatină ca nişte mingi de aur în beznă. Nu este frig. Undeva scârţâie o poartă metalică în sunete joase, grave şi ameninţătoare.  Şi mai sunt aceste scântei argintii care trec fulgerător prin noi.  Obloanele de lemn se agită, pocnesc înfundat, iar ferestrele oarbe privesc către străzile înguste.  Ne înconjoară un fel de ceaţă sau praf, sunt şi umbre şi copaci care strigă subţire şi gros, iar drumul pare mai mult o iluzie.  Numai scânteile sunt reale şi se înmulţesc, dansează în vânt ca nişte şoapte nepământene care ne atrag, ne împing într-un joc neînţeles.

De nicăieri apare cineva, se apropie o fată.  O recunosc chiar dacă nu îi disting decât faţa şi părul negru, are ochii ciudaţi, schimbători şi mari.  În lumina felinarelor culoarea lor bate spre negru şi spre verde.
– Ce părere ai?  mă întreabă.
Ochii tăi sunt fascinanţi, Maria.  Aşa cum se schimbă mereu, îi răspund şi o aud cum râde.
– Nu despre ochi te întrebam, ci despre locul acesta.

Nu răspund, încerc să-mi amintesc cum am ajuns aici şi de fapt ce înseamnă aici.
– Îţi spun eu, aici înseamnă Remetea, locul unde m-am născut.

Confuzia şi incertitudinea capătă dimensiuni abisale, pentru că atunci când visezi nu conştientizezi că visezi, nu îţi spune nimeni că visezi.  Se întâmplă şi gata.  Remetea… cunosc o localitate Remetea din vremea când făceam stagiul militar la Sfântu Gheorghe. Dacă la satul acesta se referă, atunci mă aflu în mijlocul Ardealului. Pe atunci făceam marşuri interminabile şi nu mai ştiu cum de-am ajuns într-o dimineaţă chiar deasupra satului. Privind de sus, din munte, vedeam doar acoperişuri cărămizii din care se deschideau spre cer doi sau mai mulţi ochi, acoperişuri ce păreau că aleargă deasupra gospodăriilor până departe, către celălalt munte. Se jucau iluzoriu şi riscant, se îmbinau, făceau ocoluri şi uneori rămâneau suspendate în gol, ca imediat să urce sau să coboare într-o căutare continuă. Altădată aveam impresia că-şi agaţă sprâncenele mirate în vreun turn mai înalt, o clipă apoi iar lunecau.

Acestea sunt amintirile mele despre Remetea anilor 1980, numai că acum este noapte şi toamnă.
– Vino cu mine să-ţi spun cum a fost.

Habar nu am unde vrea să mă ducă şi apoi mai este şi atmosfera asta bacoviană, cu noaptea ce luceşte straniu în ochii Mariei. Curiozitatea îmi dă ghes şi merg după ea, să aflu cum a fost.  Ajungem în dreptul unei biserici, vântul se izbeşte de pereţii rotunzi de la altar, îşi schimbă direcţia, iar scânteile se joacă mai departe, atingându-ne ca din întâmplare.  Şi toamna ne împinge către o poartă de fier ce pare închisă definitiv, ne oprim.

Ţi-am spus, în vis totul se reduce la un exerciţiu de imaginaţie pe care dacă îl iei în serios câştigi o poveste. Şi uite cum intru în joc şi ating poarta, pun mâna pe mecanismul prins în rugină, apăs şi el se mişcă surprinzător de uşor.

Poarta se deschide fără zgomot, iar înăuntru penumbra ascunde o scară de fier. Treptele se întind în faţa noastră sub arcade impozante, iar scânteile cad înainte ca o grindină, parcă s-ar dezice de noi.  În spate vântul şuieră ameninţător, s-a înteţit dintr-odată, iar agitaţia de afară devine înspăimântătoare.

Coborâm în adăpost ca într-o amintire, păşim fără emoţii şi nu ştiu de ce am senzaţia că suntem aşteptaţi.  Scara se termină brusc, iar aici pereţii, tavanul şi podeaua sunt placate în cărămizi roşii. Lumini subţiri se strecoară prin spaţiile mici din piatră, ca nişte licurici şi noi înaintăm mereu prin lumina difuză.  Nu se mai aude nimic din toamna răscolită de afară sau poate vântul s-a oprit, neputincios în faţa acestui adăpost. Nu o mai văd pe Maria, o simt însă aproape şi continui să merg.

Deodată scânteile se strâng în faţa ei şi luminează. E prima oară când o văd pe Maria Nagy într-o lumină asemănătoare cu cea a reflectoarelor care ţintesc doar scena şi artistul.

– Ţii minte? A fost un timp când eram un idol pentru tine, mă căutai, mă ascultai cântând. Şi au mai fost şi zilele acelea când umblai aiurea pe străzile din Miercurea doar-doar mă vei întâlni.  Mai ştii? Mă comparai cu Bonnie Tyler şi îmi cântai melodiile, cu toate că nu reuşeai niciodată să le termini.
– Dar tu unde erai?
– Plecasem din Miercurea, stăteam în chirie chiar în oraşul tău.

Întotdeauna m-au obosit datele exacte, ele nu au ce căuta în poveste.  Şi nici în vis. În plus de unde ştie Maria de căutările mele, de rătăcirile din timpul armatei şi uite cum ies la suprafaţă îndoieli. Încep să am dubii în legătură cu visul acesta… – Uite care-i treaba, spun dar mă opresc pentru că iar nu o mai văd.  Scânteile s-au stins la fel de brusc cum s-au aprins şi întunericul este iarăşi deplin.

– Povestea e gata, eu mă ţin întotdeauna de cuvânt.  Ţi-am promis c-o să afli cum a fost şi vei afla, numai că datele exacte sunt obligatorii în poveste, înţelegi?

Nu, nu înţelegeam.  În schimb mi-am amintit de corespondenţa noastră din iarnă şi de telefonul primit de la Maria Nagy.  Atunci mi-a cântat un refren, vorbeam împreună despre muzică şi emisiuni şi deodată a cântat.  Maria – Remetea – Miercurea – Bucureşti – Cairo… povestea începe să capete sens.

Mă cuprinde o stare ciudată de moleşeală, ca atunci când rememorezi ceva plăcut sau te gândeşti la o persoană de care îţi este dor.
– Cu ce începi?
– Cu o amintire din 1957, început de toamnă, Remetea.

*
* *

M-am născut pe 16 septembrie 1957, în România, la Remetea – judeţul Harghita. Suntem trei surori: eu, Tereza şi Magdalena. Până la vârsta de 12 ani am cântat doar acasă şi o singură dată pe scena Casei de Cultură din Remetea.

Mereu am fost comparată cu Bonnie Tyler, din pricina vocii mai ales.  În definitiv comparaţia e prea puţin fondată, chiar dacă între noi există şi similitudini. E adevărat, amândouă am început cariera cu folclor, respectiv country şi niciuna din noi nu a fost mulţumită de genul abordat, nu ne reprezenta. Noi trebuia să cântăm altceva, unii spuneau că ar fi vorba despre muzică pop, alţii despre balade rock.  Oricum s-ar fi numit, stilul era inacceptabil şi indecent pentru România acelor ani, genul care se apropia de muzica lui Janis Joplin.

Cei din jur au simţit talentul meu nativ şi au reacţionat. Recunosc, mulţi ani singurii susţinători au fost părinţii. Au avut mereu încredere în vocea şi în talentul meu şi m-au îndemnat să merg pe drumul muzicii.  Au făcut sacrificii uriaşe în acest sens.

*
*  *

Ciudat cât de uşor conştientizez întâmplările pe care mi le spune. Şi ce mult a trecut de atunci…  O parte din poveste o cunosc din anul trăit în cazarmă, la Sfântu Gheorghe.

– Ştii ceva?  Nu pot asculta aceste întâmplări fără să te văd, îi spun şi încep să scotocesc prin buzunare după cutia cu chibrituri.  Trebuie să te văd, înţelegi?

Scot primul băţ de chibrit, îl scapăr… la început flacăra albă mă orbeşte, apoi îndepărtez mâna şi mă obişnuiesc cu lumina. Chibritul topeşte prima vrajă, opreşte şoaptele scânteilor care zboară peste tot, lumina le deconspiră.  Păreau sute, ei bine nu sunt decât zece scântei care se mişcă repede şi o clipă mă gândesc la cele zece muze. Dacă tot suntem în poveste, la timpul cuvenit, ele se vor materializa şi vor deveni femei frumoase. De peste tot aud voci omeneşti şi strune de chitare, recunosc nume cu iz de legendă.

Chibritul se stinge, îl caut pe următorul, îl scapăr… altă flacără albă şi altă vrajă dispare atunci când păşesc pe o scenă cu multe candele aprinse, în partea opusă un stadion în care lumea cântă.  Mai văd zăpadă, imaginile se suprapun şi nu au sens, nu se leagă şi este nevoie de al treilea chibrit, ultimul, ca să disting feţele celor pe care îi simt aproape. Şi zâmbetul Mariei, ca un jar care doare.

Nu am alte chibrituri şi de fapt nici nu mai trebuie.  Acum îmi este clar.  Iar vocea începe să se audă din nou, indiferentă parcă la efortul meu de a găsi certitudini.

*
* *

– Când eram copil cântam melodiile pe care le auzeam la radio sau pe discurile de vinil. Eu nu-mi amintesc, dar vecinii povestesc că mă întorceam de la grădiniţă şi urcam pe gardul din faţa casei să cânt: „Este pasărea noastră”, aşa ziceau.

Părinţii îmi promit că după naşterea celui de-al treilea copil, îmi vor cumpăra acordeon. Pe vremea aceea, la al treilea copil născut, familia primea o mie de lei, iar acordeonul costa 999. În februarie 1968 se naşte sora mea, Magdalena.  Se ţin de cuvânt şi astfel primesc primul instrument muzical.  Învăţ singură să folosesc acordeonul.

Câţiva ani mai târziu, în 1969 la Casa de Cultură din Remetea, urc prima oară pe o scenă, cânt folclor şi câteva melodii ale Margaretei Pâslaru.  Era idolul meu. Şi află că atunci am obţinut primul BIS, iar succesul m-a ameţit.

Anii 1969 – 1971 în România se organiza Festivalul Cerbul de Aur. Victoria Luminiţei Dobrescu, care câştiga marele premiu, îmi dă speranţe. Luminiţa era ca şi mine, o puştoaică şi uite că reuşea prin forţe proprii să câştige un festival internaţional. Deci se putea! aşa gândeam.  Îţi dai seama că pentru mine, o fată din Remetea, o unguroaică de pe malul Mureşului, Televiziunea, Radioul şi oraşul Bucureşti erau de neatins şi păreau la mii de kilometri depărtare. Pe atunci viaţa îmi era împărţită între şcoală şi gospodărie şi să nu te mire că mergeam la câmp, strângeam fânul, cartofii, duceam animalele la păscut şi toate le făceam cântând.  Îmi aduc aminte de zâmbetele vecinilor: „Ascultă, se întoarce pasărea noastră!”

La sfârşitul anului 1972, părinţii decid să ne mutăm în oraşul Miercurea Ciuc.  Aici am primit prima mea chitară, care a costat cât salariul mamei pe o lună de zile. Normal că am studiat singură şi acest instrument, nu aveam bani pentru profesori.  Şi timpul trecea, locuiam deja de câţiva ani în Miercurea şi îmi aşteptam şansa să urc pe o scenă adevărată, să arăt oamenilor ce ştiu să cânt.  Şi uite că s-a ivit în 1976 când în oraş s-a organizat „Festivalul Muzicii Tinere”.

Un grup folk căuta o chitară şi o solistă. Conducătorul grupului a venit la mine şi m-a întrebat dacă vreau să le împrumut chitara. După câteva minute m-a rugat să cânt cu ei şi împreună am câştigat unul din premiile Festivalului. Reuşita a dus la prima mea apariţie televizată în cadrul emisiunii în limba maghiară, redactor muzical Boros Zoltan.

În concluzie, până în anul 1976 s-au întâmplat destul de puţine lucruri care să merite povestite. Nu am făcut decât să tatonez drumul şi să caut o breşă proprie în lumea muzicii.  Părea însă un lucru imposibil de realizat.

*
*  *

Voltaire spunea că îndoiala nu e plăcută, însă certitudinea este ridicolă.  Şi totuşi spiritul puternic nu se teme de eşec, e pregătit să dănţuie pe laurii pe care lumea îi admiră, iar lumea e formată din cei de bună credinţă dar mai ales din veleitari. Regele coboară de pe soclu, ia masca nebunului, a bufonului, face tumbe, se maimuţăreşte, se autoironizează cu fericirea dementului şi toate astea pentru că este conştient că oricând poate pune capăt jocului. E certitudinea regelui… şi totuşi o să-i poată pune capăt oricând? Este îndoiala regelui.

Triumful şi eşecul… dacă Sisif ar bufni în râs când ar vedea prăbuşindu-se stânca pe care a urcat-o în vârf de munte, ce aţi crede? Că e nebun sau c-a descoperit al doilea nume pe care-l poartă triumful: eşecul.  Căci numai hazardul poate împinge moneda să cadă pe una din feţe.

Dorinţa de frumos, un diamant cu o faţetă atât de ascuţită încât sfâşie carnea şi visele artistului şi atunci râsul se schimbă în lacrimi. Dar la râs nu poţi renunţa, e ca şi cum ai renunţa la apă sau la aer.  Şi atunci ce ar trebui să facă muzicianul? Să renunţe la ce este frumos şi să se exileze în autoironie?

Nu este o soluţie. Şi totuşi laurii învingătorului se transformă în spini doar atunci când este fericit.

*
*  *

– Anul 1976 a fost unul decisiv, o cumpănă importantă pentru mine. Comunismul românesc nu lăsa nimic la voia întâmplării, talentele trebuiau educate în spirit patriotic pentru că ţara avea nevoie de muncitori, nu de artişti.

Şi dacă tot am vorbit despre Bonnie Tyler mai adaug ceva.  În anul 1976, în timp ce eu făceam primii paşi în muzică alături de acel grup folk, în Ţara Galilor se petrecea o dramă.  Bonnie părea că îşi încheie definitiv cariera muzicală. Pe corzile vocale îi apăruseră nişte noduli care o împiedicau să vorbească şi să cânte. Decide să se opereze, iar succesul intervenţiei este relativ. O eroare medicală îi modifică definitiv vocea şi Bonnie capătă o răguşeală ciudată, răguşeala care o va face mai târziu celebră. Ciudat, nu?  Destinul îi dăruia vocea cu care mă născusem eu.  Cine ştie, poate muzele au simţit că îmi iroseam harul şi au decis să îl mute.

*
*  *

Se întâmplă ceva, vocea se stinge şi încăperea prinde culoare.  Cele zece scântei nu mai zboară haotic, se adună şi fac lumină.  Se abandonează privirii şi da, sunt chiar muzele. Se pregătesc să-şi desfacă vrăjile pe rând. Maria stă undeva la marginea scenei, e absentă sau tristă şi pare să nu observe transformările care au loc în clipa aceea. Muzele se prind de mâini şi lumina se roteşte sub tavanul din cărămidă roşie, ca într-un fel de ritual.

*
*  *

– Din păcate nu puteam profita de avantajele unei ţări sănătoase economic, politic şi cultural.  Cântam melodii în limba maghiară împreună cu Folk Group 5, iar anul următor, în 1977, câştigam împreună cu ei, Marele Premiu al Festivalului organizat la Miercurea Ciuc.  Astfel apar noi înregistrări la radio şi la televizor, în plus plecăm în turnee prin Ardeal, cântăm folk în maghiară şi în româneşte.  Aceste reuşite pregăteau momentul 1978, un alt an de cumpănă pentru mine, o să vezi imediat de ce.

Dar înainte să continui povestea, trebuie să reamintesc că în perioada septembrie 1973 – iunie 1985, în România se desfăşura o activitate culturală intensă cu muzică folk şi literatură, prin intermediul Cenaclului Flacăra condus de poetul Adrian Păunescu. Singurul concurent real al Cenaclului era Scânteia Tineretului şi Serbările organizate de Nicu Ceauşescu. În afara acestor două mişcări culturale, în România nu exista nimic, iar artistul nu putea evolua decât într-una din cele două tabere.

Prin martie 1978, sunt selecţionată de poetul Adrian Păunescu, împreună cu Folk Group 5, pentru ANTENA VĂ APARŢINE, o emisiune realizată în acele zile în judeţul Harghita. Păunescu îmi scrie un poem numit „Fericire de împrumut”, iar eu compun o melodie pe aceste versuri.  Mai târziu, voi cânta această piesă doar eu şi chitara, fără grupul meu.

Ce să îţi spun, anul 1978 îmi este benefic. Visele mele încep să capete consistenţă. Pe îndepărtata Televiziune Română din Bucureşti, Canalul 1 transmitea primele melodii cu mine şi Folk Group 5. Printre cântecele selecţionate era şi „Fericire de împrumut”.

În vara aceluiaşi an, sunt invitată la Cenaclul Flacăra fără grupul meu şi particip împreună cu Arpad Domokos din Miercurea Ciuc. Este prima apariţie în cadrul Cenaclului Flacăra, pe stadionul Republicii, în faţa a 30.000 de oameni.

Cânt din nou „Fericire de împrumut”, în timp ce Adrian Păunescu recită poemul, aşa cum obişnuia să facă în vremea aceea. Mai cânt şi o melodie a Mariei Tănase şi crede-mă, am simţit atunci întregul stadion vibrând alături de mine. Cucerisem publicul din România care îmi va rămâne alături întreaga carieră. Oriunde cântam, sălile de spectacol deveneau neîncăpătoare. Însă dacă opinia publicului unei ţări bolnave va fi suficientă ca să decidă soarta artistului… asta o vei afla mai târziu.

În luna septembrie 1978 vin în Bucureşti.

*
*  *

Cuvintele au tăcut atunci când s-a pornit furtuna.  Mirosea a frunze răscoapte şi a toamnă bucureşteană.  Deasupra stăteau spânzuraţi nori sumbri, care se învălmăşeau precum gândurile negre.  Iar culorile s-au mai amestecat un timp, apoi au început să ursească vibrând pe rând aidoma unor diapazoane de argint. Prima a fost Melpomene, muza cântării, chiar dacă mai târziu va fi numită stăpâna tragediei. Îşi aduce aportul şi atinge braţele Mariei care prind imediat culoare.  Se mai învârte de câteva ori, ca să-şi admire opera, apoi se aşază pe margine, pulsând uşor.

Polyhymnia, cea mai blondă muză, cu zulufi şi zâmbet larg, împreună cu Thalia se ridică în acelaşi timp şi dau culoare tălpilor alesei lor.  O pregătesc pentru dans şi pentru spectacole.  Ciudat cum la fiecare atingere Maria se schimbă, se aprinde şi se stinge într-o rotire completă.

Erato şi Euterpe aşteaptă să intervină, să-i aşeze în mâini o liră vrăjită la care să cânte cu iubire şi dăruire. O clipă se aud armonii de harpă care produc ropote de aplauze. Apoi se face iarăşi linişte, o linişte goală, ca aşteptarea înţeleptei Calliope, muza cântecului şi a celei mai frumoase voci.  Şi ea o atinge colorând-o într-un fel aparte, ca şi vocea Mariei.

Dorul şi neuitarea sunt aduse de Terpsichore şi de Clio, iar însăşi Mnemosyne, mama celor nouă vrăjitoare bune, îi şopteşte Mariei cuvinte ascunse.

La sfârşit vine ultima muză, Urania, pentru a-i ursi dragostea celui care o ascultă.  Abia atunci furtuna se linişteşte.  Culorile mai luminează un timp, se transformă pe rând în scântei pe care vântul iscat din senin le amestecă sub arcadele visului.  Sunetul diapazonului de argint pecetluieşte întâmplarea, luminile se sting una câte una, doar câteva candele mai pâlpâie un timp.

*
*  *

– M-am desprins definitiv de Miercurea Ciuc şi am venit în Bucureşti cu o singură valiză, câteva haine, o chitară şi multe speranţe. Nu cunoşteam pe nimeni, pierdusem până şi contactul cu Păunescu, iar Cenaclul Flacăra avea pauză în perioada aceea. Mi-am găsit ceva de lucru şi un timp am locuit în chirie la o familie pe care o cunoşteau părinţii mei.

M-am înscris la Şcoala Populară de Arte, la clasa doamnei profesoare Florica Orăscu, eram în acelaşi an cu Gabriel Dorobanţu şi Natalia Guberna.

Tot atunci, la începutul anului 1980, în clasa noastră a venit Titus Munteanu, era obiceiul lui de a căuta noi talente.  Titus mă redescoperă şi mă invită să cânt pentru Albumul Duminical de la TVR1.  Cât de banală este acum participarea la o emisiune televizată, dar atunci nu era aşa.  O astfel de invitaţie putea certifica o carieră muzicală.

Iar Titus Munteanu a fost atât de sigur de succesul meu, încât m-a introdus în grila de program, înainte de înregistrare.  Numai că la filmare, în studio, Octavian Ursulescu m-a prezentat astfel: – Maria Nagy lansată de poetul Adrian Păunescu şi membră a Cenaclului Flacăra.

Cuvintele au căzut ca un verdict şi, după filmare, cenzura m-a scos din programul Albumului Duminical. Membrii comisiei responsabile cu Albumul erau sătui de Adrian Păunescu şi nu vroiau să mai audă de el sau de Cenaclul Flacăra. Ei bine, eu consider această întâmplare drept cel mai mare eşec personal, chiar dacă nu am avut nicio vină.

Cu siguranţă arhiva televiziunii păstrează înregistrările de atunci, cu melodiile mele cântate live pentru Albumul din 1980.  Ce puteam face?  Să neg meritul lui Adrian Păunescu în cariera mea?  Nu puteam, era real.  Sau să consider Cenaclul Flacăra o ruşine care trebuie ascunsă?  Nu aveam niciun motiv.

Eliminarea mea din program m-a marcat pentru ani buni.  Am conştientizat pentru prima oară că numele meu va fi aşezat mereu în umbra poetului Adrian Păunescu. Dacă el greşea, plăteam amândoi. Concluzia era clară: ca să-mi urmez cariera muzicală, trebuia să mă îndepărtez de Cenaclul Flacăra. Uşor de spus, trebuia însă mult tact, iar paşii urmau să fie gândiţi pe etape.

*
*  *

Dragoste versus ură, certitudine versus îndoială, raţiune versus pasiune sau frumos versus urât, sărac versus bogat şi exemplele pot continua. Oricât am analiza termenii, vorbim de aceleaşi două tabere antagonice, mereu adverse. Cei de bună credinţă se ascund întotdeauna printre speculanţii de sentimente, printre veleitari, dar asta e de când lumea şi aşa va fi.  Veleitarii ar trebui să ştie că oricât de mult ar preţui raţiunea, ea nu este nici pe departe un împărat cu puteri depline, ea nu are drepturi peste inimă şi nici nu poate considera pasiunea drept o servitoare murdară, uitată afară.

Este destinul fixat dinainte şi noi trebuie să ne conformăm lui? Ciudată şi nedreaptă teorie, nu crezi?  Iar dacă vrei să afli mai multe, curiozitatea te împinge în templul lui Apollo, ca să auzi cu urechile tale şoaptele Oracolului din Delphi, să ştii ce îţi rezervă viitorul. Te strecori printre ruine, păşeşti cu grijă, aici florile cresc direct pe rocile diforme. Flori de piatră ce trăiesc abrupt, prinse cumva între viaţă şi moarte.

În templu orice şoaptă pare un destin, cauţi înţelesuri pe care numai Apollo le-ar fi putut descifra şi totuşi ce eroare!  El n-a descifrat niciodată nimic, pentru că nu este nimic de descifrat.

Singurătatea din Delphi s-a instalat pe un piedestal uscat, înclinat de vreme şi aparţine altor vremuri. Acum se cer temple noi la vremuri noi, doar că alte temple nu mai apar. Legendele vin dintr-o singură direcţie, le poţi afla, cunoaşte, te poţi minuna de ele şi atât. Aşadar este destinul fixat dinainte?

*
*  *

Un an mai târziu reîncepe Cenaclul Flacăra, iar eu revin pe scenă. Devenisem mult mai lucidă, înţelegeam discrepanţele de stil, locul meu nu era lângă formidabilii folkişti din perioada aceea. Iubeam un alt gen de muzică şi deja cântam melodii din repertoriul lui Bonnie Tyler, Rod Stewart şi Suzi Quatro.  Acesta era ritmul care curgea în sângele meu.

Şi chiar dacă am compus patru cântece folk, eram conştientă că nu voi avea nimic de spus pe acest gen. Nu mă puteam numi cantautoare, eram doar o solistă care putea promova bine muzica pop-rock.  Numai că în România o astfel de muzică era aproape de neconceput.  Ca să cânţi acest gen, trebuia să fii sprijinit de partid, iar eu nu îndeplineam condiţiile să fiu promovată. Ce rămânea de făcut?  Probabil aici se ascunde cauza greşelii pe care am făcut-o câţiva ani mai târziu.

În perioada aceea am avut un timp mort, umblam toată ziua pe etajele Televiziunii Române, prin studiouri, priveam filmările vedetelor, le urmăream şi atât.  Într-o dimineaţă, în timp ce aşteptam liftul, a trecut pe lângă mine Tudor Vornicu.  S-a oprit o clipă şi mi-a spus: – Fată, vino luni la ora zece şi caut-o pe Ileana Vlad.

Am ajuns dimineaţă cu jumătate de ora înainte de zece. Ileana Vlad vroia trei melodii pentru un recital. Şi astfel, împreună cu Lidia Oprea (Boeriu) de la Radio, care făcea şi emisiuni de televiziune şi cu textierul George Oprea am filmat melodiile „Vis de noapte”, „Numai dragoste” şi „De când ai plecat”. Aşa am apărut pe post, la emisiunile lui Vornicu.  E vorba desigur de înregistrările care circulă astăzi pe YouTube, filmări făcute în parcul Herăstrău, în zăpadă.

Până în 1980 singurii oameni care au crezut în talentul şi în vocea mea au fost Adrian Păunescu, Lidia Oprea şi Tudor Vornicu. Însă pentru mass-media şi pentru conducerea de partid, eram în continuare omul lui Păunescu, iar cenzura continua să fie sensibilă la numele lui.

Prin intermediul lui Eugen Dumitru, redactor muzical la TVR 1, care colabora pe atunci cu Petre Magdin (el îi asigura materialul muzical), primesc câteva piese compuse de Magdin.  Melodiile „Din oglinzi”, „Şi un tramvai”, „Clipe vii” sunt înregistrate cu Ionel Tudor la pian, Mircea Romcescu la chitară şi Eugen Tegu la bas şi vor fi singurele piese din repertoriul meu compuse de un român.  În rest voi cânta doar piese din repertoriul internaţional.

Ce să spun, conjunctura nu m-a făcut favorita vreunui compozitor român (cu excepţia lui Vasile Şirli din Timişoara).  Şi uite cum, în plin avânt, sunt condamnată la uitare. Iar paradoxul continuă, pentru că sunt mai departe dorită de publicul care umple invariabil sălile de spectacol. Nici măcar această realitate – succesul – nu a contat pentru compozitorii din România sau pentru media.  Aşadar ai răspunsul: dorinţa publicului unei ţări bolnave nu este suficientă ca să decidă soarta artistului, înţelegi ce spun…

În schimb muzica pe care o cântam în acei ani mă îndepărta din ce în ce mai mult de Cenaclul Flacăra.  Simţeam că sosise timpul să mă rup definitiv de Cenaclu şi de folk.

Şi realizez lucrul acesta din doi paşi: prind un turneu în afara Cenaclului cu SEMNAL-M şi Păuniţa Ionescu, eu deschideam spectacolul cu muzică folk.  Iar cel de-al doilea pas, prind şi mult râvnitul turneu rock alături de Roşu şi Negru, turneu organizat de Serbările Scânteii Tineretului.  Serbările, cum am spus, reprezentau singurul loc unde putea să se refugieze artistul care părăsea Cenaclul Flacăra. În România acelor ani, te încadrai ori în tabăra lui Păunescu ori în tabăra lui Nicu Ceauşescu.  O soluţie de mijloc nu exista.

În sfârşit cariera mea prinde o direcţie clară, iar eu încep o viaţă nouă.  Particip la turneele organizate de Teatrul Mic, alături de Nicu Alifantis, Mirabela Dauer, Marina Voica, Cornel Constantiniu, Gil Dobrică, Laurenţiu Cazan. În anii 1982 – 1983 colaborez cu Teatrul Constantin Tănase alături de Alexandru Arşinel, Eva Kiss şi trupa Patrichi, iar nopţile cânt la barurile Athenee sau Melody.  Desigur, vara merg pe litoral, unde cânt de obicei la Hotelul Internaţional. 

Dacă prima concesie pentru a urca pe scenă a fost muzica folk, a doua concesie a fost cântatul în bar. Nu trebuie să mă condamnaţi, ştiu că în baruri nu se făcea artă în adevăratul sens al cuvântului, numai că, în acei ani, era singura soluţie ca să obţin o expunere în lumea muzicii.

*
*  *

Ce cauţi sau ce găseşti?… Umbli prin locuri legendare să descoperi adevăruri despre ce s-a întâmplat acum o sută, o mie de ani şi nu le mai vezi pe cele din prezent. Peste ele doar calci ca să ajungi dincolo. De exemplu, cauţi să înţelegi ce-ţi spune Oracolul, ce adevăruri şuieră vântul printre ruinele templului şi ce reuşeşti să tălmăceşti. Atât este esenţial pentru tine, tălmăcirea.

De fapt cine este Apollo? Un zeu, o să răspunzi, sau numele unor navete spaţiale şi chiar nu contează că Apollo este în realitate protectorul muzicii şi al poeziei. Vii de departe să vezi minunea de la Delphi, s-o asculţi, vrei să ştii ce-ţi rezervă viitorul. Îmbraci haina pelerinului, cobori în locurile unde Apollo a creat legende nemuritoare şi abia atunci realizezi că adevărul pe care-l cauţi în temple şi ruine sau îl răstălmăceşti din bolborosiri încâlcite, se află numai în tine şi ţi-a fost întotdeauna la îndemână.

*
* *

În primăvara anului 1983, primesc un telefon de la Aria-Bucureşti.  Mi se propune un contract pentru o lună de zile în Egipt, împreună cu Teatrul Constantin Tănase. În acelaşi timp vine şi o propunere de la Vasile Şirli, pe atunci director la Electrecord, care îmi sugerează să scot un LP în limba română şi maghiară.

Aleg Egiptul. Plec şi cânt la un teatru din Cairo, promiţându-i lui Vasile Şirli că voi scoate LP-ul la întoarcere.  La Cairo muzica mea este atât de bine primită, încât contractul mi se prelungeşte cu încă o lună.  Într-o seară, un impresar grec vizionează spectacolul şi, după revenirea mea în ţară, în septembrie 1983, îmi trimite un contract pentru Sheraton Cairo. De data asta mi se propune să cânt alături de o trupă locală vreme de şase luni.

Atunci am avut al doilea moment de slăbiciune. Simţeam că voi face o alegere crucială şi nu ştiam pe ce drum s-o apuc. În balanţă stăteau într-o parte România, unde eram iubită de public – o Românie însă din ce în ce mai săracă, unde cultura era muribundă şi, de cealaltă parte, străinătatea care îmi oferea o altfel de expunere şi poate chiar recunoaşterea.

Normal că succesul din afara ţării mă bucura, numai că în acelaşi timp simţeam riscul de a deveni o necunoscută în propria ţară. Plecările pe termen lung nu duceau decât la îndepărtarea mea de scenă, de sălile de spectacol şi, în cele din urmă, de public şi televiziune. Eram conştientă că a cânta în baruri şi în restaurante, fie ele şi de lux, nu însemna că fac un act de cultură.

În România dobândisem statutul de vedetă a inimilor şi asta fără o mediatizare nemaipomenită prin radio şi televiziune.  Era vorba doar de magnetismul şi şarmul personal pe care publicul îl simţea şi îl aprecia în timpul spectacolelor mele.  Gândeam simplu şi lucid – în definitiv nu televiziunea sau radioul decid cine este bun şi cine nu, doar spectatorul. Iar pe scenă, succesul îmi era garantat.  Cred că aici nu am gândit bine, am pariat mereu pe public şi niciodată pe mass-media.

Impresarul grec mă presa mereu, voia răspunsul meu cât mai repede, îmi cerea să semnez contractul cu Sheraton Cairo Hotel.  Şi uite că iar aleg plecarea.  Decizia asta mă va mâhni mai târziu, pentru că Egiptul mă va îndepărta definitiv de scenă şi de cariera la care am visat încă din copilărie, la Remetea.

Sfârşitul lunii ianuarie 1984, plec în Egipt pentru şase luni şi din nou îl amân pe Vasile Şirli. Abia acolo am înţeles că orice amânare este de fapt o iluzie, e ca şi cum ai încerca să-ţi păcăleşti propria moarte.

Cum a fost viaţa printre străini?  Grea…  gândurile şi regretele, ca nişte răni ale timpului, încetau să fie simple suferinţe cu care mă obişnuisem şi cu care de mult încheiasem un armistiţiu. Doar în faţa oglinzii rănile se deschideau şi pulsau, iar la sfârşit venea întotdeauna machiajul. Urmele se acopereau, dispăreau, doar asta e menirea fondului de ten şi a rimelului.  Căutarea luminii ca speranţă începea în fiecare dimineaţă, iar soarele părea să răsară tot mai aproape.  Doar pescăruşii ce mă izolau, cu o încăpăţânare protectoare, ca o umbră unde puteam să mă ascund şi să-mi aduc aminte cum a fost.

În Cairo am început imediat munca alături de trupa aceea locală. Aveam spectacole în fiecare seară în aproape toate cluburile şi hotelurile de lux din Cairo şi din alte oraşe mari (Luxor, Aswan, Sharm-El-Sheikh).  Şi câţi oameni de seamă nu am cunoscut în vremea aceea…  Uite, la barul Ramses Hilton de pe malul Nilului, unde cântam melodiile lui Edith Piaf, m-am împrietenit cu actorul Omar Sharif.

Cele şase luni s-au terminat repede, au urmat apoi alte contracte şi uite aşa am rămas printre străini. Cu tot succesul pe care te asigur că îl aveam în Egipt, nu m-am simţit niciodată împlinită şi uite, nu găsesc niciun eveniment remarcabil, demn să-l povestesc. Fiecare noapte de muncă şi fiecare zi de repetiţii au fost la fel, aidoma unei piese pe care trebuia să o joc obsesiv, piesă pe care ajunsesem s-o urăsc dar la care nu puteam renunţa. Nu aveam alternativă. Luxul din Egipt şi aplauzele turiştilor nu mi-au adus nici pe departe acelaşi sentiment ca cel pe care l-am trăit pe scenă, în faţa publicului din România.

În decembrie 1989 am urmărit din Egipt revoluţia din România.  Mă gândeam că odată cu schimbările politice, se vor schimba şi mentalităţile, am fost tentată să revin imediat.

În 1990 a început Războiul din Golf, iar peste încă doi ani, în 1992 am revenit pentru scurt timp în România. Schimbările din ţară erau mari, dar nu toate în bine. Publicul era preocupat de alte lucruri, venise timpul să profite de avantajele postrevoluţionare. La conducerea televiziunii naţionale erau alţi oameni, pe unii nu îi ştiam deloc, iar posturile noi de radio şi TV abia îşi începeau activitatea şi se axau în special pe muzica străină.

Nu, nu mi-am găsit locul în România postrevoluţionară nici în 1992. M-am întors în Cairo, unde am rămas până în 1993 când au început tot felul de atentate şi acţiuni teroriste, iar ţintele erau în primul rând turiştii şi marile hoteluri.  În acelaşi an am părăsit definitiv Egiptul – fără regrete – iar în 1994 m-am dus în Maroc. Acolo am cântat în Marrakech, Fez, Agadir şi în Casablanca. Şi aici am cunoscut tot felul de personalităţi ale timpului, prinţul Charles, Sting, Bruce Springsteen, Ilie Năstase.

În anul 1996 l-am întâlnit pe viitorul meu soţ şi în 1997 ne-am căsătorit. Curând s-a născut Julia, copila noastră.  Venise timpul să renunţ la turnee şi la cântările de noapte, să-mi caut un loc unde să mă stabilesc.

În România nu mai ştiam pe nimeni. În Bucureşti nu aveam casă, maşină şi nici prieteni.  Lumea se schimbase, niciun cunoscut la Televiziune şi la Radio.  Şi chiar dacă mai ştiam câteva nume, aceştia nu mă agreau.  Şi uite-mă devenind iarăşi paria în propria mea ţară.  Dacă în anii 1980 eram etichetată drept omul lui Păunescu şi membră a Cenaclului Flacăra, acum eram considerată o străină. În plus, în România apăruse un nou curent, cu mare priză la public: începuse marea manelizare.

O legendă veche spune că, după ce a dat naştere animalelor, Creatorul l-a făcut şi pe om.  Şi pentru că semănau atât de mult, l-a diferenţiat pe om de celelalte fiinţe spunându-i: – Tu, spre deosebire de ele, vei greşi! Desigur, aici sunt mai multe aspecte care duc la diferenţieri, pentru că numai omul are conştiinţă, doar el ştie ce înseamnă greşeala, regretul şi ireversibilul, dar lucrurile acestea aparţin altei poveşti.

Eu consider că alegerea din 1984 a fost una greşită, că am pornit pe un drum închis, iar tristeţea acestei opţiuni m-a urmărit peste tot. Singurele mele ţeluri au fost Scena, Publicul şi Televiziunea, în niciun caz barurile din străinătate. Şi chiar dacă am fost selecţionată numai pentru cluburi de cel mai înalt standing, nu mi-a păsat. Nu acest fel de succes îl urmăream.

Mai târziu am făcut o vizită în Ungaria, unde locuia o parte din familie şi mi-am cumpărat un teren, mi-am construit o casă.  Acum timpul mi-l dedic familiei, în primul rând copilului şi nu mă mai gândesc la o reîncepere a carierei muzicale în Ungaria.  Şi nici în România.

Cred că timpul meu a trecut şi nu din pricina vârstei.  E vorba de actualul gen de muzică, acum sunt alte referinţe, iar stilul anilor 2011 nu îmi place. Şi nici compromisuri nu mai am de făcut. În schimb păstrez cu sfinţenie statutul de vedetă a inimilor românilor din anii 1977 – 1983. Acest statut nu mi-l va putea lua nimeni, niciodată.

*
* *

Post-Scriptum

Dragii mei

Chiar dacă mi-am dorit-o cu tot dinadinsul, sinceritatea absolută e greu de atins şi de cele mai multe ori, imposibil. Scotocind printre amintiri ca într-o valiză uitată, m-am lovit de o tristeţe dezarmantă şi este contra firii să iau în mâini fiecare lucru trăit, să-l reconstitui, să-l recunosc, iar la sfârşit să îl pun la loc pentru a-l uita din nou.  Orice aş face, clepsidra nu o mai pot întoarce. O confesiune presupune răbdare, voinţă, curaj dar mai ales o pricepere în alegerea cuvintelor care să exprime exact ceea ce vreau să comunic.  Până la urmă este o chestiune de şansă.  La drept vorbind ce cuvinte aş putea alege atunci când scriu despre marile tăceri din viaţa mea?  Sinceritatea absolută este exclusă.  Şi nici nu-mi pot împărţi greşelile în greşeli frumoase şi greşeli jenante.  Tot ce am făcut îmi aparţine, sunt responsabilă pentru viaţa mea.  Oricum n-aş mai fi în stare să deosebesc între ce am ales eu şi ce a ales destinul pentru mine.

În multe situaţii, cel care mi-a venit în ajutor, singurul suport real, a fost publicul român. Mulţi unguri erau împotriva mea, în primul rând pentru că am acceptat să cânt în româneşte şi apoi pentru că m-a lansat Păunescu.  Ce vină am avut eu? Doream doar să cânt, indiferent în ce limbă, pentru că arta este universală.  Dar cine ştie, poate că viaţa mă va recompensa la sfârşit. Uitaţi-vă la Tina Turner, a stat în umbră un timp până s-a relansat în 1984.  Bine, nu mă compar cu ea, doar îi împărtăşesc durerea.

Eram la Casablanca atunci când am urmărit un interviu cu ea la CNN: Larry King live.  Larry a întrebat-o pe Tina de ce a plecat din USA şi s-a stabilit în Europa (Elveţia). Răspunsul ei a fost simplu: „Dear Larry, in the USA I cannot be on the same level as MADONNA, but in Europe, I get the same respect and recognition as Rolling Stones”.  Vedeţi ce a putut spune uriaşa TINA?

Da, viaţa artistică e plină de nedreptate şi nu învinge întotdeauna talentul şi valoarea. Din păcate.

*
* *

Gata.  Ajuns la capătul unei inevitabile complicităţi cu Maria Nagy şi eliberat astfel de responsabilitatea prezentării unor fapte reale, trăite sau gândite cu o sensibilitate aparte, povestitorul îşi cere acum dreptul la opinie. Trebuie să recunosc, de multe ori am fost copleşit de sinceritatea întâmplărilor descrise, de tristeţea artistului născut prea devreme sau într-un loc nepotrivit.  De aceea am scris atât de greu această poveste.

Dar nu asta este important. Esenţial este că Maria Nagy îşi doreşte o reîntâlnire cu generaţia şi publicul ei.  Îi este dor de scena din România şi nu din altă parte şi asta e tot ce contează. Vrea să cunoască generaţiile mai tinere, să le spună că nu demult, numele ei pe afiş umplea sălile de spectacol, iar oamenii vibrau şi respirau muzica împreună cu ea.

Ultima apariţie pe scenă a Mariei Nagy a fost în 1997. Următoarea apariţie pe scenă va fi în octombrie 2011, în Bucureşti.  Veţi veni la întâlnire?

Cantautoarea Maria Gheorghiu muzica folk la sfârşitul anului 2006

Sorin Teodoriu

Notă autor: În acest text autorul şi-a rezervat dreptul de-a inventa evenimente, amintiri şi stări sufleteşti. Reală este doar muzica Mariei Gheorghiu, Cassandra, cd-ul Floare de Vârtej, concertul de la Yellow Club, cei care au cântat alături de Maria, respectiv: Ştefan Orfescu şi Jack Popescu, membru al formaţiei Acropolis.

* * *

De ceva vreme nu pot dormi, umblu nopţile cu maşina, Guffii al meu, şi bat străzile Bucureştiului. Am învăţat toate gropile oraşului, le ocolesc atent, alteori uit de ele şi dacia se clatină nemulţumită. Câteodată opresc, deschid portiera, fotografiez, mi-a zis cineva că doar aşa învăţ să poziţionez peisajul, persoana, ori ce este de poziţionat. ’Balta Albă’. Cartier mare, plin cu blocuri, un singur parc rupe monotonia, mai este şi un lac pe care vara plutesc raţe, în el înoată puştanii sub inscripţiile ‘Scăldatul interzis!’. Mai sunt aleile cu îndrăgostiţi, proprietari de câini ori pensionari într-o permanentă căutare de umbră. Yellow Club, bulevardul Lucreţiu Pătrăşcanu numărul 1. Las maşina la marginea şoselei, îmi ţin echilibrul păşind pe bordura unei viitoare alei, acum are nisip în loc de dale, ajung la uşa barului. Un tip în palton îmi fixează atent aparatul de fotografiat agăţat la gât şi uite că mă simt important, sunt confundat cu un jurnalist în misiune, paparazzi, un VIP al fotografilor, un stăpân al revistelor mondene, toate uşile îmi sunt deschise, portarii şi chelnerii se pleacă respectos în faţa mea, zâmbesc important şi păşesc mai departe…

– Astă seară avem concert, intrarea costă…

Gata, nu mai sunt jurnalist, nici VIP, nici măcar fotograf, plătesc şi intru. Din uşă zăresc un rechin, mă rog, un pui de rechin într-un acvariu mare aşezat undeva în partea dreaptă a localului. Mă aşez chiar lângă el, la masa aceea, cu faţa spre gura lui ironică, se fâţâie de colo-colo, locul este prea strâmt pentru el…

– Ce serviţi?

– Pepsi.

– Imediat, spune tipul şi simt în vocea lui dezamăgirea.

Rechinul s-a oprit, priveşte prin sticla acvariului, nu ştiu cum văd rechinii, poate se uită la mine, ori la uşa care se deschide ritmic, un fel de vâjâit ascuţit însoţit de-un pocnet surd… Sau poate nu priveşte nicăieri, e melancolic, se gândeşte la Marea Neagră, la locul de unde a fost capturat, poate chiar la 2 Mai, ori Vama Veche şi uite că mi se face milă. Şi dor! Mi-e dor de valuri, de asfaltul fierbinte pe care lipăi desculţ în fiecare vară pe drumul acela dintre plajă şi Dobrogeanu…

– Comanda dumneavoastră.

– Chiar e rechin?

– Cine?

– El.

– Nu ştiu, patronul este un împătimit al peştilor.

– Are şi delfin?

– Nu ştiu.

Rechinul se opreşte iarăşi în faţa mea, bat uşor cu unghia în geam, tresare, apoi îşi vede mai departe de cursele lui. Uneori priveşte la mine, prin mine, cu indiferenţa lui de peşte ucigaş, visează apa sălbatică din largul Mangaliei, soarele, culorile mării, razele lunii ori furtunile pe care le-a prins în scurta lui viaţă de rechin liber.

– Mai doriţi pepsi?

Acum e rândul meu să tresar, nu l-am observat pe tip şi nici nu mi-am dat seama când am sorbit conţinutul paharului. Evident, mai vreau pepsi. Uite, mai sunt şi alţi peşti în acvariu, cum de nu-i mănâncă rechinul?

– Poftiţi, îl aud iarăşi pe chelner.

– Cum de nu-i mănâncă rechinul pe ceilalţi peşti?

– Habar n-am.

– Poate s-au împrietenit, iar prietenii nu se mănâncă între ei…

Îi privesc înotătoarele, mă gândesc la Atlantida, la ipoteza că omul a fost mai întâi mamifer acvatic, că a trăit doar în oceane, un fel de focă dar mai frumoasă, graţioasă, probabil ieşea pe stânci să se bronzeze şi apoi gata, înapoi în apă! Legenda sirenelor spune…

– Sorin!

Prin rumoarea restaurantului, a râsetelor scurte, unele stridente, enervante, prin penumbra clubului, a clinchetului de farfurii şi pahare, peste vâjâitul obsedant al uşii, din anii care au trecut, mulţi ani, deasupra tuturor zgomotelor îmi aud numele strigat de o voce cunoscută şi primul gând mă duce undeva în sud-vestul ţării, prin Banat. Îmi amintesc că întotdeauna se grăbea, încadra timpul într-o planificare diabolică, uneori uita esenţialul: ’unu, doi, trei, patru…, mi-am amintit!’ aşa zicea. Deasupra mea aceeaşi voce atât de cunoscută, pentru că vezi, aşa cum sunt aşezat la masă, cu faţa la rechin, nu are cum altfel să mă abordeze…

– Sorin, chiar tu! Ce faci aici?

Îmi las capul pe spate, undeva chiar peste mine zâmbeste o faţă dragă, mi-a fost odată atât de dragă încât nu puteam respira fără s-o ştiu în siguranţă. Cât timp a trecut de atunci, şapte ani, opt ani…? Părul, părul nu se potriveşte imaginii păstrate undeva în mine, atunci era negru şi lung, acum s-a tuns şi e aproape roşu, căzut peste umeri dar nu atât de mult ca atunci. Ochii mă cercetează într-un fel ciudat şi înţeleg că stau într-o poziţie nefirească pe acel scaun, cu capul dat pe spate… Revin la poziţia normală, cu faţa la rechin, doar o clipă, apoi îmi strâng picioarele sub masa şi mă ridic, întind mâna… Aranjez altfel cele două scaune, o invit să ia loc în faţa mea, în câteva secunde dau la o parte paharul cu pepsi, meniul, aparatul de fotografiat, scrumiera…, nu vreau să rămână nimic între noi.

– Ia loc, Maria.

O simt încordată şi grăbită ca de-obicei. Abia acum o privesc cum trebuie. E mirată, a păstrat acelaşi aer tăcut, misterios, acelaşi zâmbet discret străluceşte slab, ca o părere. O clipă gândesc abstract: cântăreţii, scriitorii, actorii nu trebuie lăsaţi să umble pe stradă, prin magazine, cluburi… Trebuie strânşi undeva, într-o tabără, o tabără încăpătoare, acolo să locuiască toţi, să nu-i vadă nimeni, doar să-i asculte, să-i citească… Alung ideea, e aiurea! la urma-urmei sunt şi ei oameni… Câtă vreme a trecut de atunci?

Maria mă fixează cu atenţie, iar eu simt cum mă năruiesc în adâncimea gândurilor ei căprui, apoi totul se termină brusc, cum a început, gata! nu-i mai pot citi privirea. Poate chiar se fereşte, ori poate aşa este ea clădită, simt cum se aşterne o perdea între noi, o perdea ce netezeşte orice fisură spre inima ei, rămân aceleaşi întrebări fără răspuns, ca atunci, la Reşiţa. A fost ceva între noi? Deloc? Mult? Uite, în sfârşit putem spune că suntem oameni-mari, avem responsabilităţi, am ajuns la vârsta gândului matur şi simplu, fără regrete, fără prejudecăţi banale.

O redescopar elegantă, frumuseţea ei a pornit către alte dimensiuni, a căpătat patina aceea aparte, nobilă ca şi muzica ei de care în toţi aceşti ani m-am ferit, Cântec fără rost! Ochii îi strălucesc, văd în ei muntele, lacul de acumulare, zăpada, scena, brazii, luna, Ialomicioara, balconul, stelele, biserica măruntă în care a vrut să cânte dar nu a făcut-o pentru că nu era duminica potrivită… Îi iau mâinile, i le întorc în sus şi-mi aşez fruntea în ele, febra mea se strecoară în răcoarea ei bănăţeană, se împletesc nu ştiu cum, n-am cum să-ţi descriu…

* * *

Gara mică, aglomerată, gustul clocit de metal greu, mirosul înecăcios de locomotivă pe cărbuni, oameni grăbiţi, ponosiţi, taxiuri murdareşi galbene. Este sâmbătă dimineaţă, normal era să fie mai multă linişte astăzi, doar nu se lucrează… Sunt împins brutal de un grup de femei cu sacoşi uriaşe, aproape saci, biciclete, sărăcie, reproşuri, voci aspre, Reşiţa. Mă urc într-o dacie, îi spun taximetristului să mă plimbe prin oraş, şoferul se întoarce, mă priveşte apatic, nu se opreşte din privit. ‘Ce este?’ ‘Unde aţi spus că mergem?’ ‘Prin oraş, prin toate cartierele, oriunde.’ Se întoarce la fel de nedumerit, tot nedumerit porneşte maşina. ‘Doar atât, să mergeţi încet. Da, patruzeci e perfect, să simt Reşiţa…’

Oprim la Casa Radio, îl rog să mă aştepte. ‘Cu aşa scor în aparat?’ Îi las nişte bani, mulţi, îl rog să mă aştepte, dispar în clădire, pe un coridor mă ia în primire un tip: ’Să trăiţi!’ ‘Bună ziua, Maria Gheorghiu este?’ ‘Astăzi, nu. Are spectacol la Casa de Cultură la ora douăsprezece. Sunteţi domnul din Bucureşti?’ ‘Da…’ ‘Sunaţi-o acasă, o gasiţi acolo. Se aranjează, ştiţi cum este…’ Nu, nu ştiu cum este şi nici nu-i telefonez. Sunt iarăşi în maşină, şoferul a devenit mai amabil, începe să-i placă plimbarea. ‘Să mergem prin împrejurimi…’

După încă o oră de hoinăreală cobor la Casa de Cultură, tot e prea devreme, mă aşez pe o bancă cu faţa la râu. Nu mai e frig, scot din geantă CD-ul ‘Floare de Vârtej’, îl privesc atent, a câta oară? Citesc explicaţiile de pe spate, din interior… Cum arată Maria în realitate? Înaltă, grasă, urâtă, delicată, inteligentă, tandră, rea… Îl pun la loc, tii! ce era să uit! Mă urc în alt taxi, îi spun să mă ducă la o florărie de lux, ‘Nu avem florării de lux în Reşiţa’, ‘Atunci la o florărie şi atât’, spun şi în sfârşit pornim. Ajungem undeva sub un pod, lângă stadion, acolo este singura florărie deschisă sâmbăta, cumpăr un buchet mare… ‘Înapoi la Casa de Cultură, ba nu! Întâi trecem pe la Radio şi după, la Casa de Cultură.’

Nu mai cobor din maşină, privesc din parcare locul de unde pornesc zilnic undele fm, uşile glisante sunt închise, ferestrele la fel, oraşul coboară către nicăieri, nu înţeleg Reşiţa. Parcă s-au rătăcit arhitecţii, râul nu-i pus în valoare, nici muntele din apropiere, m-aş plictisi aici, ori poate sunt eu prea bucureştean.

* * *

Simt agitaţia cu greu stăpânită în mâinile ce-mi susţin fruntea şi mă ridic, am în faţa mea un alt om, un chip obosit fără urmă de zâmbet, masca a dispărut odată cu gestul meu necugetat, murmurul din club se aude din nou, rechinul îşi reia cursele respirând aşa cum ştie el să respire, chelnerul îşi caută de lucru în altă parte.

– Lasă-mă să-mi amintesc de tine, spun şi uite că-şi pleacă faţa, nu face altceva nimic, gândurile îi rămân suspendate de lustra aceea veche, demodată, agăţată de tavanul capitonat, antifonic… Apoi masca zâmbitoare revine la locul ei, Maria devine Maria din scenă, ochii reîncep să-i clipească veseli şi căprui, băiatul care serveşte pe toată lumea mai aduce un pepsi şi o ceaşcă de cafea cu ceva galben înăuntru, o lingurinţă. Se rupe vraja, mă scutur înfiorat pentru că ştiu ce este în ceaşcă…

– Pentru concert…, îmi trebuie gălbenuş.

– Concert?

– Am crezut că de aceea ai venit. N-ai citit reclama?

– Ce reclamă?

– Din…, nu contează. Important e că eşti aici.

– Să nu cânţi melodia aia.

– Nu.

– Cassandra este?

– O să vină, prietenul ei e toboşar, uneori cântăm împreună.

– Mă bucur să vă regăsesc pe toţi într-un singur loc

– Nu chiar pe toţi, părinţii mei nu or să vină…

– Bănuiam.

– Plec, trebuie să discut cu invitaţii. Ne vedem după…

– Stai! Pot face fotografii?

– Poţi.

* * *

Intru în Casa de Cultură, merg pe coridoarele nesfârşite, de la nişte scări la alte scări, revin de unde am plecat şi tot aşa. În sfârşit dau de cineva care şterge praful, o întreb unde cântă Maria Gheorghiu. Se opreşte din treabă, mă priveşte nedumerită. ‘A, spectacolul de azi? La etajul unu, luaţi-o pe acolo.’ O iau ‘pe acolo’, înăuntru nu-i nimeni, ies şi mă aşez în faţa unei fereastre, privesc lumea care începe să intre pe poartă, urcă scările exterioare, apoi cele interioare…

Studiez tipele brunete, asta e prea tânără, asta-i prea bătrână, asta e prea grasă, asta nu poate fi pentru că nu poate fi… Renunţ şi intru în sala de spectacol, întreb pe cineva cu aer de organizator unde este Maria Gheorghiu. ‘Mariana? N-a venit încă. Sunteţi domnul din Bucureşti?’ ‘Da, sunt domnul din Bucureşti’, răspund iritat de repetiţia întrebării. ‘Vă rog! Luaţi loc aici, la personalităţi. Trebuie să vină şi primarul…’ Mă aşez la locul indicat, am impresia că sunt confundat cu cine ştie cine, simt priviri curioase, şoapte…

Uite că începe spectacolul, nu văd ce se întâmplă pe scenă, habar n-am ce sărbătoresc reşiţenii, îi observ cum urcă un fel de podium, probabil are loc un eveniment deosebit… Se deschide uşa larg, intră un grup de fete, aleargă spre locurile rămase libere. Se deschide iarăşi uşa, intră un tip în pulovăr, ‘primarul’ se aude din spate, vine lângă mine, mă salută, mă ridic şi îi strâng mâna.

Am obosit! Nesomnul de peste noapte, sforăitul celor doi colegi de compartiment, frigul de afară, căldura din taxiuri, frigul din parc, căldura din sala de festivităţi…, toate astea m-au toropit. Îmi frec ochii, uite că n-am observat când s-a deschis din nou uşa, mai întâi intră o chitară mare, mult prea mare pentru cineva atât de delicat. O recunosc, este la fel ca pe coperta CD-ului, de ce mi-o închipuiam altfel? Se opreşte la marginea scenei, cineva arată spre mine, îi simt privirea indiferentă, se întoarce la treaba ei, scoate chitara din husă şi uite cum instrumentul nu mai este uriaş. Îi verifică încet coardele, să nu audă invitaţii, să nu deranjeze vorbitorii, mi si sol re la mi…, gata! Cineva o prezintă, o compară cu o mierlă, se apropie de microfon, nu are emoţii, este doar agitată, spune ceva şi gata! timpul se opreşte în loc. Cântă de câteva minute bune, în sală s-a făcut linişte, nimeni nu se fâţâie, nu-şi mai aranjează scaunul, uşa nu se mai deschide-închide. Cântă Maria Gheorghiu! Şi uite, îmi ia ceva timp să-mi amintesc cine sunt, ce caut aici, la Casa de Cultură din Reşiţa, strâng pleoapele, le apăs cu palmele, le ţin aşa, le presez, deschid iar ochii, cerculeţe şi scame strălucitoare, argintii, dansează în jurul meu, se interpun între noi…, cântă Maria Gheorghiu!

* * *

Las rechinul, las haina, las toate, iau doar aparatul de fotografiat din husă şi încep să mă plimb de colo-colo prin club. Maria a urcat deja pe scenă, nu se acomodează cu scaunul înalt, nici cu aerul prea uscat al clubului…, ‘o apă plată, dacă se poate’, se poate, primeşte sticla de plastic, acum este în regulă… Cântă Maria Gheorghiu! Imaginile se derulează filmate cu încetinitorul, se zbat în acorduri ample, se sparg apoi în sute de scântei, se adună iarăşi la loc, într-un fel de benzi multiple, intercalate, mişcate…, cântă Maria Gheorghiu!

* * *

Uite că nu-şi foloseşte vocea, cântă cu sufletul! îmi spun şi pentru prima oară înţeleg ce lucru misterios m-a chemat aici, la Reşiţa. Durerea! Vezi, pentru a compune astfel de muzică trebuie mai întâi să trăieşti o suferinţă mare, multă, materializată în căderi, ridicări şi iar căderi… Vin melodii cunoscute peste alte melodii cunoscute, vocea se ridică la notele cele mai înalte, o privesc, are un fel ciudat de a transmite ce are de transmis, vocea, versurile, muzica ţi se strecoară în inimă, se lipesc de tine pentru totdeauna. Ochii îi ţine mereu închişi, nici nu credeam că poate cânta altfel, Maria trăieşte intens, arde cu fiecare notă, sunet, lacrimă.

Prea repede se termină recitalul, nu ştiu cât timp a cântat, prea puţin oricum… Se ridică de pe scaun, aplauze, mulţumiri, îşi strânge chitara, se retrage către uşă. Acolo un copil o ajută să pună instrumentul la loc, în husa aceea uriaşă. Iar vorbeşte cineva la microfon, spectacolul continuă…, atunci înţeleg că am uitat de mine şi am rămas pe scaun, nici măcar n-am aplaudat. Uite, aplaud acum, privirile se înfig în mine ca nişte săgeţi mirate, tipul de la microfon se opreşte. Mă ridic, îmi cer scuze, pornesc spre uşă, alerg. Gata! În spatele meu îl aud din nou pe vorbitor, totul reîntră în normal. Normalul lor! Eu sunt deja pe coridor, o văd pe Maria, pe copil…

– Bună ziua, sunt Sorin Teodoriu, am vorbit acum câteva zile…

– Ştiu, patru telefoane am primit de la Radio.

– De ce?

– Să-mi spună că aţi venit.

– Eu am venit pentru…, uite că nu mai ştiu ce vroiam să zic. Tac eu, tace Maria, tace fata cu ochii verzi – albaştrii, tace vorbitorul din sală, tace coridorul, tac scările, ferestrele, soarele…

– Nu-mi vine să cred că aţi bătut atâta drum doar pentru un autograf…

Gata! Îmi amintesc, las geanta jos, mă aplec, deschid fermoarul cu o singură mână, cealaltă e ocupată cu flori, cotrobăi prin lucruri, nu găsesc, ba da, găsesc CD-ul, am ‘Floarea de Vârtej’ în mână, plasticul arde, mă doare… Îl întind Mariei, nu are pix, reiau căutările, sunt strigat, mă ridic mirat, o văd cum arată spre buzunarul de la piept al sacoului: pixul! Îmi scrie ceva, nu ştiu ce, dar uite ce mândru sunt! Am semnătura ei pe CD , o să-l aranjez în bibliotecă, o să-l arăt lui Andi, lui Cristi…, părinţilor nu, că n-ar înţelege Chiar atunci, în clipa aceea, îmi dau seama că iar am uitat ceva… Zâmbesc încurcat, îi întind buchetul de flori pregătit la Florăria de sub pod, acolo, lângă stadion. Maria zâmbeşte şi ea ‘mulţumesc, uite, este Cassandra, fata mea…’, ‘Salut, Cassandra!’ spun şi întind mâna ca spre un colac de salvare. ‘Ştiu despre tine, am citit pe coperta CD-ului…’ Privirea verde – albastră surâde fericită. Cassandra.

* * *

Mă agit continuu…, o fotografiez din faţă, din lateral, din spate, ferindu-mă să nu intru pe scenă, aparatul înghite poză după poză. Ştiu că la sfârşit vor rămâne doar câteva, cele mai bune. Şi uite că-n graba mea de artist amator lovesc o masă, paharele se clatină… â€˜Scuzaţi-mă! ‘, spun şi simt o privire de gheaţă, verde – albăstruie. Tăişul ei se topeşte imediat: ‘Nu se poate! Sorin! Tu eşti?’

Mă fâstâcesc, da, abia acum mă fâstâcesc definitiv! ‘Cassandra!’ Aş vrea s-o îmbrăţişez, ‘Sandra, ce dor mi-a fost de tine, erai atât de mică…’, ‘Iar acum sunt atât de mare încât nici nu vrei să mă săruţi… Ce face Diana?’ ‘Face bine, se mută la…’ ‘Câţi ani are acum?’ ‘ Şaisprezece, a împlinit şaisprezece acum câteva zile… Mă ierţi, plec s-o fotografiez pe mama ta.’ ‘Bine, vorbim după…’ Cassandra.

* * *

– Sandra, duci tu chitara acasă?

– O duc!

– Sigur poti?

– Hai măi, mamă! Cum să nu pot. Când vii?

– Nu întârzii mult.

Pleacă Sandra. Mă salută şi dispare alergând pe scări, abia acum înţeleg ce-a spus Maria, o întreb dacă se poate servi prânzul undeva, ori măcar o cafea, dacă are timp… Are timp. Plecăm, traversăm centrul, intrăm într-un restaurant, comandăm…

– Cu ce vă ocupaţi? întreabă Maria

– Nu-mi vorbi la plural…, te rog Lucrez la o firmă de audit, legislaţie, contabilitate…

Doamne, ce penibil sună toate! Îi simt privirea vie, nici mirată, nici indiferentă, se uită la mine, ascultă ce spun şi atât.

– Câtă agitaţie a produs venirea ta.

– A mea?!

– De ieri, de când ai anunţat Radio Reşiţa că vii…, toţi au crezut că eşti un om de afaceri din capitală, cineva suspus, iar acum uite, ai mai apărut şi în costumul ăsta scorţos… Adică impui respect, înţelegi?

Înţeleg dar nu vreau să continuăm discuţia pe tema asta…

– Cânţi excepţional!

– Multumesc.

– Chiar cânţi excepţional!

– Chiar mulţumesc…

– Uite, acum o săptămână m-am întors de la Buşteni, am fost cu trenul. Eram atunci cu Gabriela… M-am oprit la magazinul ăla mic din gară, am vazut CD-ul tău şi, cu toate că habar n-aveam cine eşti, cum cânţi, l-am cumpărat pentru că-mi place muzica folk. În seara aceea l-am ascultat prima oară, prietena mă tot chema la culcare, iar eu uitasem de mine, de ea, de ora înaintată, stăteam pe întuneric şi-ţi ascultam melodiile. Au ceva special, nu ştiu ce, povesteşte-mi cum le compui…

* * *

Uite că se dă jos de pe scaun, se înclină în faţa publicului, îşi ia chitara, se retrage, aplauzele o recheamă. Urcă din nou pe scaunul incomod, priveşte în faţă, îmi place să cred că mă vede, dar ştiu că nu-i aşa, din pricina reflectorului nu-i aşa, se pregăteşte să cânte ultima melodie. Maria, să nu cânţi acel cantec! Nu acel cantec, îi strig în gând… Acordurile ne învăluie iar, gata, începe… Uitasem de ‘Feelings’…

* * *

– La mulţi ani, Marie! Anul nou să-ţi aducă împliniri! La mulţi ani, Sandra! La mulţi ani, Diana!

Sărutări, zâmbete, speranţe, paharele se ciocnesc, şampania de la miezul nopţii, artificiile răpăie în salve, cerul capătă cicatrici roşii, portocalii, aurii… Un gol uriaş se cască în mine, simt cum mă prăbuşesc în el, în hăul acela nou-născut, golul din fiecare dimineaţă de întâi ianuarie. Sărbătorile dor, Reşiţa doare, ca şi cerul pârjolit de rachete şi petarde, doare aerul ce vibrează de atâta agitaţie neînţeleasă, afară se aud tunete şi pahare sparte, obicei din import, strigăte, cântăm cu toţii, ne îmbrăţişăm iarăşi, golul din mine se cască şi mai mult, cuprinde tot apartamentul, oraşul… Zâmbesc, simt înţepături proaspete în ochii ce-mi pulsează ritmic, muzica se aude din nou, dansăm, râdem…

*

– Maria, diseară plec… Te rog, cântă ceva doar pentru mine, ce vrei, ce simţi tu că s-ar potrivi acestei amieze.

– Vino dincolo, să nu deranjez vecinii.

– Şi dincolo nu-i deranjezi?

– Dincolo pereţii sunt îmbrăcaţi în ceva special şi tavanul la fel… Este o cameră antifonată.

Chitara neagră îşi încearcă notele, primele acorduri, ‘Feelings’

* * *

După ce se termină cu adevărat, Maria mulţumeşte grupului de la Târgovişte, nu ştiu despre ce grup e vorba, apoi se retrage undeva în spate. Sandra nu-i sare în ajutor, merg eu, o întreb dacă îi pot fi de folos. O simt agitată, a avut emoţii, încă mai are emoţii… Nu, nu trebuie s-o ajut cu nimic, îmi arată masa unde se află Cassandra şi prietenii ei. ‘Or să mă ducă ei cu maşina’.

Ce mare a crescut Sandra, acum are prieten, au împreună o maşină, ce-a trecut timpul… Apun Marie, simţi tu? Asta însa n-o spun, e doar gândul meu… Mă retrag la masa din faţa rechinului, iartă-mă prietene, am avut treabă, chestii de fotograf amator… Chelnerul îmi aduce alt pepsi acidulat, chiar îmi era sete, verific pozele: astea sunt bune, pe astea le şterg…

– Cum am cântat? se aude aceeaşi voce cunoscută.

– Cum cânţi tu de obicei, foarte bine.

– Nu cânt tot timpul foarte bine, dar aşa spui tu mereu.

– Pentru că eu ştiu să ascult.

– Mulţumesc, Sorin.

– Pot scrie un eseu despre tine?

– Cum să nu.

– Ştii, eu nu-s scriitor, Maria. Nu respect nicio regulă, niciun canon, alunec spre fantastic, inventez lucruri… Eşti sigură că vrei să scriu despre tine şi clubul ăsta?

– Scrie. Iartă-mă, trebuie să merg şi la celelalte mese.

– Mergi, Marie! E seara ta, vorbim la telefon…

Pleacă Maria. Rechinul o priveşte indiferent prin sticla acvariului, eu răman aşa, întors într-o parte. Ajunge la o masă, la altă masă, vorbeşte cu cei de acolo, Sandra îmi face semne cu mâna, vine la mine.

– Asta-i cartea mea de vizită, şi telefoanele şi adresa de email. Să mă cauţi.

Scotocesc prin buzunare, găsesc o carte de vizită cu adresa Bocancului-Literar.ro, din cele făcute la repezeală în Cluj, îi dau cartonaşul, ’te sărut, vorbim la telefon…’ Gata, am rămas singur cu rechinul. Dar nu mai avem ce ne spune, plătesc consumaţia şi merg la maşină.

Motorul toarce, e încă frig, îmi întorc ultima oară privirea spre reclama Yellow Club. Aşez pe scaun aparatul de fotografiat, aprind lumina şi citesc cartea de vizită: Maria Cassandra, PR Manager… Mâine, poimâine o să aibe şi Diana cărţi din astea de vizită şi dintr-o dată mă simt bătrân, foarte bătrân. Şi nefolositor, cineva despre care poţi vorbi la trecut, poţi spune despre el acum şapte ani era…, acum zece ani…, acum douăzeci de ani… Se destramă bucăţi din mine, le las în voia curentului de aerotermă…, scamele de mine se lovesc de ferestrele maşinii, mă recompun la loc. Scot telefonul mobil, formez rar un număr cunoscut…

– Alo, tati? Cum de nu dormi la ora asta? Sau…, s-a întâmplat ceva?

– Nu, Diana, sunt OK! Doar că-mi era dor de tine…, atât…

Ultima toamnă

Sorin Teodoriu

 

Toamnă. Privesc prin fereastră, urmăresc frunzele gonite de vânt, ploaia, stejarii scheletici, lucioşi strălucesc negru într-o lume difuză de răsărit ori apus. N-am idee cât este ora, dacă ar trebui să mă grăbesc, dacă sunt iarăşi tânăr sau doar visez crepuscular…

Stau în pat, cu ochii în albul tavanului, un alb ce nu mai este atât de alb, pe alocuri cu urme cenuşii de praf, prin colţuri pânze de păianjeni, din acei mărunţi, îngroziţi întotdeauna de apă, ori de furtunile toamnei. Fereastra aduce ropot monoton de ploaie, din când în când pale de aer şi apă bat împreună în geam şi atât. În cameră miroase a femeie tânără, a deodorant, a cremă de mâini, şampon, cineva a fost lânga mine, poate ne-am iubit…

– Plec!
– Aşa, pur şi simplu?
– Aşa pur şi simplu.

Ia din debara geanta de voiaj, cea albastră şi înghesuie în ea hainele, prosopul roşu cu motan dolofan şi negru, halatul de bumbac, cele patru cărţi de care nu se poate despărţi nici în vacanţă, tot felul de nimicuri, nimicurile ei. Se grăbeşte, îi este teamă să nu o întorc…

– Nu are rost.
– De ce?
– Pentru că nu are rost şi gata. Vei merge în staţia autobuzului şi te vei întoarce îngheţată.
– De data asta nu.

Îi simt hotărârea în glas şi tremurul vocii. Uite, asta înseamnă doi ani petrecuţi împreună: ştii când poţi insista şi când nu.

Se întinde peste mine, ia maimuţoiul de pe raft, cel cu care m-am obişnuit greu, sau mai degrabă nu m-am obişnuit deloc, pentru că are capul prea mare şi noaptea felinarul din stradă luminează fix pe el şi mă sperie când deschid ochii. Încerc s-o cuprind în braţe, să o sărut. Cade peste mine, se ridică imediat, îşi cere scuze.

E gata, îmbrăcată şi cu geanta de voiaj închisă. Mă priveşte din uşă, de fapt nu pe mine, doar mobilierul prieten, fereastra, lampadarul ce luminează în fiecare seară intim, televizorul, icoana, uşa dinspre bucătărie… Scoate două chei din şiragul ei, le aşează pe masă.

– Salut!
– Salut!

Urmăresc cum se strecoară din cameră spre holul îngust, deschide uşa, o închide la loc, sunet sec şi grijuliu, să n-o deranjeze pe bătrâna de vis-a-vis. Abia atunci sar din pat, o urmăresc cu nasul şi fruntea lipite de fereastra rece şi umedă. Ştie că-s aici, ştie! Va întoarce privirea. Va întoarce privirea… ultima oară.

Maşina schelălăie îngrozitor într-o frână banală, opreşte în staţie. O văd cum urcă, se închid uşile, pleacă, dispare în ceaţa difuză şi atât. Mă aşez în pat, privesc holul, masa, cheile, cărţile mele, hainele mele,…nu mai descopăr aruncate peste tot elastice de prins părul, periile, sticlele înguste cu parfumuri, umeraşele întotdeauna aglomerate şi agăţate neglijent de mânerele şifonierului.

Deschid ferestrele larg, aerul pătrunde aspru în cameră, alungă mirosul ei ce se vrea amintire, alungă doi ani de existenţă, de naivitate, de râsete vesele ori de emoţii, tristeţi sau nervi. Doi ani din viaţa ei, a mea, a vecinilor, a patului, a tavanului alb-cenuşiu, a pânzelor de păianjeni.

Simt că nu pot accepta ce a fost deja acceptat! Respiraţia se precipită inutil, ochii mă înţeapă, transpir fără rost în camera deodată pustie, rece, distantă. Închid ferestrele, mă lungesc în pat, mă învelesc cu pătura noastră de lână, împăturită în cearşaful albastru-pal şi imediat mă dezvelesc la loc. Mă ridic, strâng aşternutul, deschid iar fereastra, deretic camera, renunţ, mă îmbrac, cobor la maşină.

Motorul toarce ascultător, înotăm împreună prin ceaţa umedă a toamnei, călcăm împreună frunzele aşternute pe străzi, pe trotoare, pe băncile din parcul pustiu, gonim şi-n goana noastră de maşină nebună alungăm ciorile venite de oriunde în oraş, în aşteptarea ninsorilor şi gata. Ieşim din oraş, lovesc cadranul ce-arată câtă benzină este în rezervor, este suficientă. Dispărem în ceaţa din ce în ce mai adâncă, ceaţă de lacuri din nordul Bucureştiului, aprind farurile, luminile se opresc oarbe la câţiva metri în zidul alb, mai alb decât tavanul camerei, înaintăm cu viteză mică, nu ne grăbim, de ce am face-o? Mergem în direcţia asta, acum ştiu cât este ceasul, el clipeşte discret şi verde în bordul maşinii, nu-mi amintesc în ce zi suntem.

Toamnă. Poate ultima. Toamna sfârşitului,…ori toamna începutului, depinde cum o vezi. Ceaţa se lasă grea peste noi, mai grea, tot mai grea

Nod cu buclă pe dreapta

Sorin Teodoriu

 

Magdalena este o comoară la casa lui Petrică. De când s-au căsătorit toate s-au schimbat: locuinţa lui a devenit a lor, şi-au cumpărat termopane albastre, perdele cu dantelă, covoare lucrate manual, mobilier Mobexpert, baie Romstal, iar actele apartamentului s-au îmbogăţit cu încă o proprietară (avantajele căsniciei!). La serviciu, Petrică a fost avansat şef birou aprovizionare-desfacere, iar Magdalena s-a avansat singură, casnică. Sunt fericiţi împreună şi au tot ce-şi doresc.

Totuşi dragostea lor e umbrită de-un singur necaz: gelozia Magdalenei. Cu greu putea înfrâna Petrică acele crize de nervi ale consoartei care, fără serviciu fiind, avea tot timpul din lume să pună ţara la cale. Aşa se face că tânăra soţie a început să înveţe tot felul de lucruri care mai de care mai bizare, şi printre ele obţinerea unui nod la cravată de neînchipuit. Era, fără doar şi poate, cel mai frumos şi original nod cu buclă pe dreapta de pe întreg mapamondul.

Într-o luni după-masă (un studiu al oamenilor de ştiinţă canadiani a concluzionat că ziua de luni este malifică şi propice sinuciderilor), în vreme ce-şi aştepta jumătatea, i-a venit acea idee teribilă: să folosească nodul de cravată drept mijloc de urmărire a soţului. Căci, fie vorba între noi, cine-a mai pomenit bărbat care să-şi înşele nevasta cu cravata la gât?

Astfel se face că într-o zi, Petrică avu la depozit un inventar inopinat finalizat cu proces verbal. Emoţiile şi sprâncenele domnului Grigore, directorul comercial, i-au grăbit pulsul atât de mult încât bietul om a sfârşit într-un leşin de toată frumuseţea.

Nuţi, Virgil şi Marius l-au scos imediat afară, în faţa magaziei, l-au stropit cu apă rece, iar palmele grele ale Ofeliei l-au adus rapid în simţiri.

– Cravata…, deschise ochii Petrică.
– E în birou, nu ţi-a luat-o nimeni, zise domnul Grigore privindu-l pe deasupra.
– Nodul! gâlgâi speriat Petrică.
– Ei, lasă nene! Facem noi altul…, îl linişti şi Nuţi.
– Nu iese bucla!
– Uite-ţi cravata domnu’ Petrică. I-am făcut şi nod, zise Virgil.
– N-are! Poftim, nu are buclă pe dreapta, vezi?

Tulburat peste masură, Petrică plecă spre casă. Ca să-şi vină în fire a luat-o prin Cişmigiu unde, timp de-o oră, a încercat nodul cu buclă pe toate băncile din jurul lacului. Nu iesea, neam! Plin de îndoieli, şi-a luat în cele din urmă inima-n dinţi şi-a mers acasă gândind la un tertip perfid: să se ducă direct în baie unde să-şi scoată repede cravata şi camaşa. Iar dacă e vreme, să-şi facă şi-un duş! Planurile însă nu-s bune decât la avizier…

Nici n-a intrat bine pe uşă că l-a şi acroşat Magdalena:

– Da’ cravata unde ţi-ai scos-o?
– N-am scos-o eu.
– Mincinosule! Ăsta nu-i nodul meu!
– Dragă, n-am desfăcut eu nodul.
– Desigur, s-a deşirat singur.
– Virgil mi-a scos cravata. Mi-a venit rău de la inventarul inopinat…
– Ce inventar? Ce Virgil? Spune drept, cum o cheamă?
– Am leşinat, dragă, asta a fost. Atunci mi-au dat jos cravata, să pot respira…
– Ai leşinat în braţele ei, măgarule!

Să scape de gura ei, Petrică plecă iarăşi la serviciu şi se opri direct la uşa şefului, la domnul Grigore. După zece minute de aşteptare se auzi strigat.

– Ţi-e mai bine, Petrică?
– Da, dar… Am venit să vă rog ceva. E vorba de…
– Inventar? A ieşit bine, dragă.
– Superb! Dar eu de cravată aş vrea să vorbim.
– Ce cravată?
– Cravata mea. Am încercat să-i fac nodul dar n-a ieşit cu buclă pe dreapta.
– Buclă pe dreapta?
– Da, ce mai…, n-a ieşit cum trebuie!
– Să încerc şi eu?

– Prea târziu. De aceea am venit la dumneavoastră, să vă rog să-i scrieţi Magdei câteva rânduri. Să spuneţi acolo cum mi-a fost astăzi rău şi mi-aţi desfăcut personal cravata. Dacă se poate o ştampilă rotundă?

– Bine-nţeles, Petrică. Şi-o să fac mai mult decât atât: o să merg personal la voi acasă să vorbesc cu nevastă-ta. Tu aşteaptă-mă în birou, la tine.

– Acasă? Acasă la noi? Faceţi asta pentru mine? Vă mulţumesc, domnule director.

După două ore de aşteptare înfrigurată, domnul Grigore revine în birou şi-l cheamă imediat.

– Gata, am fost şi am rezolvat treaba. Geloasă rău, dom’le, geloasă! Dar ţi-am convins-o, azi ţi-a fost rău de la inimă!

Când să-i mulţumească, Petrică simţi că se întoarce lumea cu susul în jos şi o gheară îi sugruma insistent şi dureros beregata. Domnul Grigore (chiar el!), avea sub haina de costum Bigotti o cămaşă verde praz, deasupra căreia trona o cravată roşie cu inimitabilul nod cu buclă pe dreapta.

Trofeul

Sorin Teodoriu

Ajunşi la 2 Mai, am tras la Casa Margo şi, după ce-am parcat maşina, am ieşit pe plajă să revedem, în sfârşit, marea. Peste tot afişe, anunţuri cu litere de-o şchioapă: ‘Mare concurs mare, cu şarete trase de măgari. Pariuri, tombole, câştiguri nelimitate şi neimpozitate. Marele trofeu 2 Mai! Competiţie organizată de primăria oraşului Mangalia.’
– Ce zici, Sache? Mergem şi noi? mă înghionteşte nevastă-mea.
– Ce să căutăm acolo? Nu vezi că-i cinci sute de mii biletul!
– Şi dacă vom câştiga pariul? Ce, ţi-or strica nişte milioane în plus!? Aşa ne scoatem şi noi cheltuielile de weekend.
– Că ne şi pricepem la măgari…

Dar te pui cu toanele femeii? Bine-nţeles c-am ajuns la hipodromul amenajat ad-hoc, cu câteva scaune şi-o masa pentru prezidiu. Vreo zece şarete vopsite în toate culorile, cu steguleţe şi claxoane gălăgioase, iar măgarii cu şepci decupate caraghios la urechi şi fundiţe prinse în cozi dar mai ales în coame. Participanţii: turci, tătari, machedoni, români, care-şi bombau importanţi piepturile, mândri c-au fost preferaţi de domnul Mugurel, primarul Mangaliei.

Ne-am integrat repede în hărmălaie, am plătit biletele 123 şi 124, apoi ne-am aşezat turceşte în iarbă. Un tip în costum de blugi explica într-o portavoce ruginită, regulamentul pariurilor.
– Sache, nu mergi şi tu să cotizezi?
– Pe cine, dragă? Pe cine să pariez? Ce ştim noi care-i mai tare?
– Uite acolo tabela cu numele tuturor participanţilor. Eu zic să nu mizăm pe Ciucurete, ci pe Fan-Fan care-i condus de Nicu. Pe ăsta n-a pariat nimeni. Dăm lovitura, Sache. Presimt!

Merg la tipa cu pariurile şi pun la bătaie trei milioane pe Fan-Fan, care a terminat cursa ultimul, şchiopătând galeş, într-un vuiet de huiduieli.

– Gata! Acum, că ne-am liniştit, hai să ne cinstim c-o bere.
– Sache, ce număr ai tu pe bilet?
– De ce, dragă? Iar ai vreo idee? Stai să-l găsesc… Uite: 123.
– Ai câştigat tombola, deşteptule! Eşti marele învingător al trofeului 2 Mai. Mergi repede la grasa aia şi vezi ce-ţi dă!

Eu, când particip la tombole, câştig suluri de hârtie igienică, şerveţele ori scobitori, aşa că, mă duc la prezidiu încărcat de îndoieli.
– Aveţi numărul 123? mă întreabă un tip bronzat de lângă doamna cu pariurile.
– Am.
– Daţi-mi, vă rog, biletul şi buletinul.

Nici n-apuc bine să i le înmânez c-a şi început să turuie în portavoce numele meu, câştigătorul marelui trofeu de la 2 Mai.
– Acum semnaţi aici…, şi aici. Aşa. Luaţi vă rog poliţa ASIT. Gata! Felicitări, domnule Sache! Sunteţi proprietarul Argentinei.
– Acum, că tot mi-ai spart timpanele, strigă-mi şi ce anume am câştigat?
– Aţi câştigat-o pe Argentina! se conformează tipul cu simţul umorului degradat. Mergeţi s-o luaţi de sub corcoduş si faceţi o tură de hipodrom cu ea…
– Mo! Mo!! Lasă naibii pâlnia aia! Ce să iau, omule, de sub corcoduş?
– Pe Argentina, dom’le. N-aţi citit ce trofeu s-a pus în joc? O măgăriţa de opt luni şi două săptămâni.
– Ei, aş! Şi ce fac eu cu un măgar?
– Vă rog, măgăriţă! O luaţi de ham şi daţi o tură de hipodrom.
– Ia uite ce dinţi are! Dacă muşcă?
– Doar vă miroase, domnule. A simţit şi ea ca are un stăpân nou.

Iau măgăriţa de căpăstru şi merg cu ea la nevastă-mea.
– Uite, dragă, trofeul! De acum avem şi-o măgăriţă în familie. Hai să dam, toţi trei, o tură de hipodrom, să defilăm ca învingătorii.
– Eu nu vin că mi-e ruşine!

Şi avea dreptate nevastă-mea… Ce poate fi mai penibil ca o plimbare cu un măgar care-mi mirosea continuu tricoul ‘HARDROCK CAFE’. Când în sfârşit s-a terminat rondul, sub aplauzele mulţimii, soţia mă cuprinde drăgăstoasă de braţ, cu faţa radiind de bucurie.
– Sache! Săchiţă, dragă. Ştii tu cât costă un măgar? Treizeci de milioane. Gata, am dat lovitura! Hai repede să-l vindem.

Am umblat cu Argentina până noaptea târziu. Pe la fiecare poartă am trecut şi în 2 Mai şi în Vama Veche. Nici un amator sa cumpere trofeul.
– Hai la vilă, Sache. Hai, că-s frântă! Mai încercăm şi mâine.
– Şi pe Argentina unde-o lăsăm?
– O legăm de maşină.
– Ne-o fură, femeie! Iar în Casa Margo nu ne primeşte cu ea.
– Te sacrifici şi tu o noapte, n-o fi foc. Dormi în maşină şi gata. Gândeşte-te puţin, cine-o să aibă dimineaţă treizeci de milioane în mânuţă? Te pup, noapte bună!

Leg măgăriţa de bara maşinii şi mă culc înăuntru, întinzându-mi grijuliu picioarele între schimbătorul de viteze şi volan. Ce frumos se aud greierii. Şi broaştele…

La cinci fără zece se declanşează alarma! Un vuiet prelung şi gutural mă aruncă direct în luneta autoturismului şi apoi în uşa din spate. Ies de-a buşilea şi ascult resemnat protestele turiştilor cazaţi în vilele dimprejur. În sfârşit se aude şi vocea alintată a consoartei:
– Sache! Sache!! A păţit ceva trofeul?

Weekend-ul era pe sfârşite. Nu apucasem să mergem la discotecă, la restaurante trebuia să mâncăm pe rând, iar baia de soare am prestat-o sub faleza dintre 2 Mai şi Vama Veche, lângă panoul ‘Pericol iminent de prăbuşire!’

Doamna Margo, proprietara, ne-a comunicat cu regret că n-a găsit nici un muşteriu pentru Argentina. Aşa că, nevastă-mea s-a urcat în Supernova şi-a pornit singură spre Bucureşti, iar noi am luat mărfarul 3432 cu destinaţia Bucureşti Obor.

Spre seară ajungem în sfârşit acasă, eu şi Argentina. Soţia ne aştepta îngrijorată în halatul ei roşu, incitant, cu manichiura proaspăt retuşată.
– Ce faci, Sache? Bagi măgarul în casă?
– Eu în maşină nu mai dorm! Lasă-l aici, în sufragerie… Oricum, Diana nu-i acasă, aşa că…
– Ce urât miroşi! Fă repede un duş.
– Oare a ce miros? Păi să rezumăm: am călătorit împreună cu doi cai, o bivoliţa, doi basna, trei vaci, opt găini plus Argentina. Şi-ţi jur că nimeni nu folosise de curând deodorantul.
– Sache!! Îi e rău Argentinei!
– Ce-i? Ce are?
– Uite, îşi dă ochii peste cap! Dragă, ne moare trofeul! Sache, fă şi tu ceva!
– Cheamă repede veterinarul. Uite numărul de telefon. E ăla naturist care ne trata bracul…

Argentina se lungeşte ostenită pe covor şi aşa rămane. Din uşă nevastă-mea mă anunţă plângând:
– Vine într-o jumătate de oră… Ce-a păţit măgăriţa? Vai, uite ce ochi tulburi are! A murit, săraca.
– Aşa i-o fi fost scris, draga mea, să moară în centrul Bucureştiului. Ce să-i faci, destinul… săraca Argentina.

În clipa aceea se aude soneria de la intrare.
– Ia vezi dragă, o fi doctorul. Fă-i vânt…, acu’ oricum e prea târziu.
– Sache, te caută domnul Enache de la ASIT.

Merg la uşă unde, într-adevăr, mă aştepta răbdător un tip pirpiriu c-o servietă uriaşă în mână.
– Bună seara. Sunteţi domnul Sache şi aveţi poliţa numărul 871243?
– Ce poliţă?
– Poliţa de asigurare a măgarului cu numele de Argentina.
– Aa! Nu ştiu, staţi să văd. Da, e numărul 871243.
– Prezentaţi-mi vă rog şi buletinul. Corect, la extragerea specială din seara asta, poliţa dvs. a ieşit câştigătoare. Premiul este în valoare de o sută milioane de lei. Să mergem la grajduri să verific măgarul şi, dacă toate sunt în regulă, treceţi mâine pe la caseria ASIT din Căderea Bastiliei să ridicaţi banii, zice tipul zâmbind serviabil.
– Ce grajduri?
– Păi, la grajduri. Acolo unde o ţineţi pe Argentina. Stiţi, ca să intraţi în posesia premiului, trebuie mai întâi să văd măgarul. Altfel nu băteam eu drumul până aici… şi duminică pe deasupra.
– Daţi-mi puţin actele. Asta e poliţa şi extragerea? Bun, ia uite ce fac: le rup! Vezi? Gata premiul, s-a dus şi numărul câştigător, s-au dus şi banii şi măgarul, totul. Valea! urlu plin de ură şi-i trântesc uşa în nas.

Mă întorc abătut în sufragerie, unde zăcea trupul neînsufleţit al Argentinei şi mă aşez oftând, pe marginea canapelei, lângă nevastă-mea. Săraca măgăriţă…

Soneria se face din nou auzită. De data asta intră veterinarul.
– Aţi ajuns prea târziu. A murit, şoptesc amărât.
– Cine?
– Dumneai, măgăriţa.
– Ia uite! Aţi adus animalul în sufragerie. Ia să vedem… Dar nu-i moartă, dom’le, e doar leşinată. A leşinat de foame! Uitaţi, are lipsă de calciu. Îi fac o injecţie să se înzdrăvenească puţin. De când n-aţi mai hrănit-o?
– Ăă…, habar n-am! Dragă, stai tu aici cu domnu’ că eu mă duc să-l caut pe Enache. Poate-l mai prind…
– Cu ce se hrăneşte o măgăriţă? aud întrebarea consoartei în vreme ce săream câte trei trepte deodată.

Alerg în staţia lui 182, nici urmă de Enache. Gonesc apoi în staţia de vis-à-vis, la 135. Tot nimic. În timpul ăsta, dintr-o sufragerie din cartierul Floreasca, răsună un strigăt victorios şi gutural. Înviase trofeul!