Author Archives: Silviu Someşanu

Sufletul din pietre

Golul dintre punctele de respir
dispare
printr-o linie care le uneşte.

Fruntea săpată de văi,
greierii neobosiţi din urechi
ne sporesc nesiguranţa.

În aer vântul furtunii
striveşte sunete bolnave
şi naşte cântecul,
la răspântii de drumuri
palmele bântuite de linii
îşi citesc destinul.

Ochii se înduioşază
de lacrima de sare pe obraz,
sufletul cald din pietre
absoarbe puterea unui zeu
în crucea voinicului
desenată pe piept
de strămoşii daci.

Catedrala

Cei ce construiesc imensa catedrală
nu au atâtea zile de pus în ziduri,
să ajungă la sfinţire.

Trăiesc în bucuria permanentei înălţări
se hrănesc din acelaşi trup
locuiesc în somnul dulce de la început
aţipind în picioare.

Ardoarea din piept le ronţăie simţurile
coboară în sine ca într-o fântână,
în adânc văd prin apa rece
cum urcă coloanele neamului.

Au ochii noroşi de ploi
îi apasă pe pleoape destinul,
plimbă vedenii până la sfinţii nepictaţi
pentru care încearcă o evlavie mută.

Durata orelor creşte-n adaosul protector
în fiecare clipă se-ntâmplă o minune
şi nu sunt destule minţi
să desluşească adevărul
care urcă să lumineze bolta.

Noaptea rupe câte o bucată de cer,
cade în catedrală lăcrimând
pe lespezi de piatră.

Întreb

Mă întorceam din moartea trecută
pe jos,
n-am mai găsit casa, o dărâmaseră
de teama încorporării prea devreme.

Întreb
nimeni nu-şi amintea de numele meu,
toţi mă priveau ştergându-se la ochi,
le dădea câte o lacrimă
de bucurie ori de întristare
şi plecau nehotărâţi
înspre moarte.

Nu ştiu dacă tot pe jos…

Cu faţa la răsărit

Strigam la orizonturi de sare
nimeni nu mă auzea
se rostogolea timpul peste margini
până la tine.

Era o frescă pictată pe cer
când nopţile se-nghesuiau în gol,
lumina îngenunchease pe ziduri
cu faţa la răsărit.

S-a născut clipa fierbinte
care trecea prin ziduri,
cetăţile ochilor necucerite
aşteptau lupta-n tranşee
până ce glasul gurii tale
înălţa steagul pe reduta de piatră
din piscul iubirii.

Poeme fără sfârşit

Cuvintele care rămân pe masă
le şterg în fiecare dimineaţă
până nu mai aud nici sunetele care le compun.

Întâmplarea căzută pe genunchi
mi-a încuviinţat dragostea ei anonimă,
să-mi fie călăuză prin întunericul nopţii
până s-a făcut iarnă
în toate anotimpurile care vin.

Ce interes mai prezintă femeia
pe care o port în amintiri
dacă are nopţile albe
ca nişte aurore la poluri?

Tu nu eşti de acord
şi-n fiecare vineri te aduni din trecut,
treci pe podul de vise în mine
şi-mi descifrezi fiecare gând
cu o mângâiere pe tâmple,

de nici nu mai ştiu
cum să-mi potrivesc cuvintele
în poeme fără sfârşit.

Înălţare liberă

Am crescut prin bunăvoinţa oaselor mele
care iubeau lumina şi se hrăneau cu ea,
cu toată neglijenţa în care mă învârteam
umblam peste tot.

Cotrobăiam locurile lăsate curiozităţii
dintr-o altă lume,
muşcam umbrele de teamă,
locuiau în mine domnişoare fără chirie,
tot ce se topea în mine
ardea în cuvinte.

Cu acest scop m-am înscris în luptă,
voi mobiliza memoria şi gândul ofensiv,
îmi stimulez tot potenţialul vârstei
până la capătul drumului
care traversează munţii.

Am aruncat greutăţile de pe umeri,
în trupul meu
înălţarea să fie liberă.

După zilele Goga

Cuvintele nu se mai înţelegeau între ele
nu aveau nuanţe
cum se cerea în poeme.

Câteva vehiculări de idei
nu au făcut rotundul mai rotund
mi-a şoptit muza cu capul în nori
din pragul casei de smarald
pe care nu o trece orice muritor.

După o pauză de reflectare
prin agora
cineva a recitat din Eminescu
n-a ascultat nimeni
şi mi-a fost ruşine.

M-am aşezat pe o bancă privind cerul
turnul cu ceas al oraşului
lăcrima la o poezie a lui Goga,
o patimă venită de la Răşinari.

Copii îngeri trişti

Ei duc sinceri şi îngânduraţi
porţi deschise cu faţa spre soare
se închid înăuntru şi vin pe rând
în nopţile de singurătate şi meditaţie.

Prinşi în cercuri rotunde şi albe
vin suspendaţi de umbre cântând
aruncă prin aer inimi de piatră
şi le contemplă cum prind aripi.

Să-i cinstim cu dezlegare deplină
ei se înscriu în cuvinte rotund
şi le dau forma prin care înţerlegem
sferic
planeta din inimă.

Tu ridică-ţi ochii noroşi şi adânci
priveşte cum se rează-mă zborul de aer
şi se ridică la cer fluturătoare
aripile copiilor, îngeri trişti.

Undeva se vede o lumină

Niciun bolnav nu rămâne singur,
îngerul obişnuit cu suferinţele omeneşti
e la fiecare fereastră, priveşte
şi flutură din aripi.
Patul alb se acoperă de linişte,
pereţii respiră chipurile dragi.
Sufletul răspunde ca un ecou
din învolburatele mări interioare,
corabia căută un ţărm
undeva se vede o lumină.

Pasărea nopţii

Există o pasăre care vesteşte moartea
înainte să se pornească la drum
spre nefericitul om.
Îşi râde în pene când bat clopotele
şi porneşte mai departe in toiul nopţii
cu veşti
nu numai de moarte.