Author Archives: Octavian Curpaş

Despre Octavian Curpaş

Jurnalist, Phoenix, Arizona, S.U.A.

„Femeie în faţa lui Dumnezeu” – O carte despre două civilizaţii, semnată Melania Cuc

În romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologică, epoca istorică, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamănă, după cum merge firul ,,poveştii”. În „Femeie în faţa lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleacă spre civilizaţia Samizegetusei şi credinţa bătrânului Zamolxes, dar face şi trecerea spre condiţia femeii în lumea de azi. Romanul se inscrie în proza erosului, având ca temă mitul iubirii şi motivul cuplului. Experienţele limită trăite de eroină, aflată în căutarea iubirii perfecte, simbolizează unitatea primordială a spiritului uman, dorinţa de a descoperi absolutul. Totuşi, o astfel de iubire nu poate fi oferită decât Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirmă în carte că venea „călărind un asin; nu avea plete, nici barbă, nici mustăţi… doar o coroană aprinsă de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originală”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc…este un nume care mi-a reţinut atenţia prin unele poezii, proze, însemnări, interviuri, reportaje şi anchete literare ce au impus-o în peisajul literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originală şi înzestrată cu multiple disponibilităţi creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douăzeci de volume de versuri şi proză, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperării”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenuşă” sau „Graal”, Melania Cuc este deţinătoarea a numeroase nominalizări, distincţii, diplome, premii şi medalii. Între acestea se remarcă Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obţinut la Festivalul de literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, Târgovişte, 1988 sau DIPLOMA şi Premiul I , acordate la Concursul Naţional de Proză “Liviu Rebreanu”, Bistriţa, 2003. În 2009, Melania Cuc primeşte Diploma şi Titlul de Femeia Europeană pentru Municipiul Bistriţa, pentru cultură europeană. Fiecare din cărţile pe care le-a scris Melania Cuc are viaţa ei, destinul şi vibraţia proprie. De referinţă pentru opera sa sunt cărţile de proză, dar şi cele cu tablete.

“O monedă subţire”

Acţiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie în faţa lui Dumnezeu” oscilează undeva, la limita dintre real şi fabulos. Aşa cum o spune şi titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artistă din lume care îşi asigurase nu averea imobiliară, nu contul din bancă, nu sănătatea, nu viaţa, ci… picioarele”, dansatoare în trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge într-un moment de răscruce în viaţă, când are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugită de acasă pentru că este sătulă de existenţa artificială pe care o duce în lux, alături de Sergio, un bărbat care nu o iubeşte, ci doar profită de pe urma ei, Dacia o întâlneşte în tren pe baba Chiva, ţigancă dăruită cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesă, care îi anunţă dansatoarei, viitorul. Călătoria ei spre Munte se realizează într-o atmosferă fantastică, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care în cele din urmă, dispare, ca şi cum ar fi fost „extrasă prin vrajă.”
De la Chiva, Dacia află “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde văz că te-o trimes Soarta, nu-s-există prăvălii cu chiloţi-şnur şi cu pijamale de mătasă… Tu, soro, dacă mai ajungi până la capăt de linie îi bine, îi tare bine…”, o anunţă Chiva.” Mai mult, baba dispare şi pe bancheta unde stătuse, rămâne “o monedă subţire” ce “mărturisea, fără cuvinte, că fiinţa aceea nu fusese chiar o fantasmă… Dacia simţi cum acvila regală din efigie, îşi împlântă clonţul, scormoneşte în carnea sa tânără, cum îi cuibăreşte cu indiferenţă la durere, celulă după celulă, cum îi atinge şi măduva din şira spinării, dar… osul vertebrei este încă puternic, tare şi nu se rupe, nu se frânge de bunăvoie.» Acvila sau pajura reprezintă în simbol, un spirit protector al lumii, începutul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” şi un “dincoace”. Ea se crede “detaşată de lumea din care plecase. Dincolo, în lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasă”, era încă zi plină, era amiază, cu arşiţă trasă în aparate sofisticate de climatizare, caniculă purtată direct dintre ciulinii bărăganelor de odinioară. Dincoace, în vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline mânjea noaptea ca pe o ciozvârtă de carne crudă, vopsea în roşu de lupanar feţele celor două făpturi – una ca şi bătrână şi cu aur cât să astupe cu el o fântână; cealaltă încă în putere, dar… fără dorinţe strict personale, fără bagaje şi care se credea detaşată de lumea din care plecase.”

Dacia părăseşte această lume civilizată, în care rămâne Sergio, cel pe care îl iubea şi pe care “îl aşteptase să urce pe munte, să o caute şi s-o găsească.” Fosta Divă ajunge pe Munte şi pătrunde într-o altă lume, o lume veche, arhaică, cu rosturi din veşnicie. Aici o găseşte Mutu, om ce trăieşte “în cealaltă parte a Piscului”, care vânează împreună cu lupii. El o duce în casa lui Barbă, bărbat “voinic ca un taur, dar blând din fire ca mielul şi frumos ca un zeu pregătit de ursitoare să înfrunte pentru alţii primejdiile”, ce îşi câştigă traiul din “negoţ cu miere şi păstrăvi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, trăieşte un vis, într-o lume arhaică, a cutumelor, în care oamenii se închină „bătrânului Zeu”, nefiind încă pregătiţi să accepte “rosturile şi legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se născuse din femeie pentru ca mai apoi să se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” În timp ce asistă la o ceremonie ritualică, “în creierul” ei “se dădea lupta între fantasmagoric şi realitate… Chiva, vrăjitoarea, îi rămânea singurul detaliu clar din viaţă.” Cei în mijlocul cărora trăieşte se închină Soarelui, aşteptând “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflăm într-un univers în care creştinismul abia acum începe să pătrundă, în lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge să “execute în faţa lui Dumnezeu numărul forte al luptei ei decisive dintre două civilizaţii atemporale”, între două realităţi – una pe care o cunoaşte şi alta spre care aspiră.

Între simbolurile care se detaşează în carte este acela al casei în care Dacia locuieşte cu Barbă, “bărbat şi femeie, pereche unită prin timpi şi spaţii nedefinite.” Această locuinţă este un simbol al întoarcerii dinspre o lume, lumea civilizată, contemporană, spre trecut. Este un spaţiu al iniţierii în ritualurile celeilalte lumi, o trecere de „dincolo” către “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte şi prinţul TalariK, fiul Mătcii, îndrăgostit şi el de Dacia. Pentru ea, “Sergio juca rol de prinţ, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barbă deveniseră trei imagini într-o singură ramă decolorată.” Dacia se întoarce mereu în trecutul din care vine, încearcă să recupereze măcar momentele semnificative, însă singura certitudine este că sta “nepăsătoare, dezbrăcată de voinţa personală, sta în faţa lui Dumnezeului care… era nehotărât între a-i arăta ce e bine sau rău.”

“Drumul… spre Piscuri”

Important este şi ritualul la care Dacia este supusă de Matcă, mama prinţului TalariK, decisă să îşi despartă fiul de această “vrăjitoare” apărută de niciunde, pe care vrea “s-o jertfească cu mâna sa”. Cele două urcă spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai făcuse niciodată nici cu gândul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau şi se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj şi putere să ajungă pe culme şi să depună jertfă în vin şi în grâne Zeului lor, un zeu ca toţi oamenii, adică din carne şi sânge.” Dacia se loveşte de rezistenţa Mătcii şi de duritatea concepţiilor ei conservatoare, specifice lumii căreia îi aparţine. Şi totuşi, Dacia învinge. Religia nouă învinge vechiul, păgânismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta în veşminte ca din aur, nu pe stâlp şi nu legată cu frânghii de mâini şi picioare. Era răstignită direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca îi oferă respectul şi atenţia cuvenite celei pe care o iubeşte prinţul TaraliK.

„Armăsarul din vis”

Un moment de referinţă în carte, marcând finalul istoriei Daciei, este naşterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia şi TaraliK, femeia şi bărbatul, cuplul, asistă la venirea pe lume a acestuia. “Nu se înşela, era un inorog de-adevăratelea! Mânzul din poveste o aşteptase pe ea, acolo în pustietate, să o convingă că tot o Lume era cât încăpea şi cât nu încăpea în basme… Era un inorog adevărat, poate ultimul de pe Pământ.” Inorogul, numit şi licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb având un corn în mijlocul frunţii. Legendele descriu acest corn ca deţinând puteri miraculoase: vindecă bolile, curăţă răul, dă viaţă. Inorogul este şi simbolul omului superior, neînţeles de cei din jurul său.

Cu simbolul inorogului de altfel, se şi încheie „Femeie în faţa lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugită de acasă şi salvată de pe un vârf de munte, dintr-un sloi de gheaţă, ajunge în urma unei operaţii fatale, într-un scaun cu rotile. Tot ce s-a întâmplat în carte a fost visul acesteia, în timp ce zăcea, zbătându-se între viaţă şi moarte, pe stânca Muntelui. Aici, planul fantastic pare să se încheie, lăsând loc celui real. Dacia scapă cu viaţă, însă rămâne paralizată, într-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu îi mai sunt de niciun folos. Într-o seară, Dacia se află alături de Sergio, la un spectacol de circ. În program urmează o dresură de cai. „Brusc, Dacia se ridică din căruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sală, văzuse armăsarul din vis,- un cal cu coama spulberată ca o zăpadă… Era el, mânzul inorog! Retrăia cu intensitate colosală clipa, limita dintre real şi poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile poştale, trecea Inorogul!”

„Până când coama sa albă acoperi palmele ei”

Fiinţa aceasta din altă lume, o recunoaşte. Ştie cine e Dacia, nu a uitat că ea l-a ajutat să vină pe lume. „Inorogul nu mai ştia, uitase ce-i teama stăpân, de povară, ce-i cravaşa sau găleata cu apă stătută, din regie. Era iar un simbol fără dimensiune precisă. Se cambră falnic, îşi aplecă doar grumazul până când coama sa albă acoperi palmele ei.”

Tragismul este ilustrat indirect în carte, prin descrierea stărilor Daciei, care oscilează permanent între speranţă şi deznădejde. Semnificaţia paradisiacă a visului Daciei, în care este descris un univers nevăzut, naşte o întrebare – ceea ce am citit până acum a fost o simplă călătorie prin întuneric sau o incursiune într-un fragment excepţional redat, din viaţa şi religia străbunilor noştri, dacii? Cu certitudine, cititorul va înţelege că a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, să asiste „pe viu” la o autentică pagină de istorie antică. De altfel, evadarea Daciei în acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intenţia sa a fost şi rămâne aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificaţii tainice şi adânci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. În final, între cele două divinităţi, Dumnezeu adevărat şi un zeu „din carne şi sânge”, rămâne Dacia, o femeie în faţa lui Dumnezeu. Iar ea ştie ce are de făcut. „Trebuie doar să aştept trenul meu, poate drezina care să mă scoată în lumea adevărată. Voi dormi în haltă, pe banca scrijelită-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de apariţie care nici nu există!”

Creionul” Corneliei Bălan Pop a luat premiul întâi la Festivalul Internaţional Lucian Blaga

Octavian Curpaş

poza_cornelica

Poeta Cornelia Bălan Pop s-a născut pe 10 martie 1955, la Dej, în judeţul Cluj. Copil unic, a crescut într-o familie formată din oameni cu mare atracţie faţă de muzică, poezie, dans, o familie cu un imens respect pentru artă, pentru frumos. Acasă a auzit rostindu-se multe versuri – de exemplu, în timp ce gătea sau spăla, mama îi recita din poemele lui George Coşbuc. Tatăl, ofiţer de profesie, un om deosebit, foarte disciplinat în tot ceea ce făcea şi foarte sever, a educat-o în stil spartan. Deşi nu a lăduat-o niciodată, se mândrea cu fiecare realizare a ei, oricât de mică. Tot el a fost şi cel dintâi cititor al versurilor viitoarei poete, compuse în primii ani de şcoală. După ce le-a parcurs, a întrebat-o: “Cine a scris asta?” şi din clipa aceea, micuţa Cornelia şi-a pierdut orice încredere în propiile forţe, astfel că niciodată nu a mai putut să se convingă pe sine că ar fi capabilă de lucruri ieşite din comun. Totuşi, nu sunt puţini cei care au o cu totul altă părere în această privinţă. Înainte de ea, nimeni din familie nu mai scrisese poezie, de aceea Cornelia Bălan Pop nu a visat niciodată să ajungă poetă şi mai mult, o poetă cunoscută, ci doar să urmeze o carieră în învăţământ. Licenţiată a Facultăţii de Filologie de la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca, ea afirmă că poezia a însoţit-o în multe momente din viaţă, dar nu s-a impus în aceeaşi măsură ca şi îndeletnicirea de profesor, din care şi-a făurit un adevărat crez. Scrie de dragul de a scrie şi trăieşte cu certitudinea că versurile sale se adresează în mare parte cititorului de rând şi mai apoi criticului (contemporan), de aceea şi-ar dori ca stihurile ce poartă semnătura Corina Petrescu, pseudonimul sub care a ales să publice, să fie lecturate de cât mai multă lume. De curând, Cornelia Bălan Pop a obţinut locul întâi la Festivalul Internaţional „Lucian Blaga”, de la Alba Iulia, unde a participat cu ciclul „Creion” din cartea cu acelaşi nume, apărută recent. Poeta este căsătorită şi locuieşte în prezent, la Satu Mare.



– Cine sau ce v-a introdus în lumea poeziei? În ce măsură v-a ajutat experienţa dobândită în facultate să scrieţi?


– Prima carte pe care am primit-o de la tatăl meu, pe la sapte ani, a fost un volum de poezii de Mihai Eminescu. Dar nu pe cale scrisă m-a influenţat poezia. Mai întâi, a fost sunetul şi timbrul plăcut al vocii mamei şi al altor rude ale mele. Acele sunete, apoi semnificaţia lor, toate au concurat la formarea unor gusturi care în timp, s-au multiplicat şi într-un final, s-au concretizat în producţii literare. Eminescu m-a alintat cu perfecţiunea formei şi a rimelor. În urmă cu puţin timp, am aflat ceva impresionant: Eminescu, marele, a murit într-o zi de joi, dimineaţa, la ora patru. Eu m-am născut într-o zi de joi, dimineaţa, la ora patru. Am descoperit poezia cu mult înainte de a fi studentă. Anii de facultate s-au deosebit de ceilalţi ani de studiu prin sursele mult mai bogate oferite de biblioteci bine puse la punct, cu volume pe gustul tuturor. Am citit mult, pentru că simţeam că am nevoie de poezie, aşa cum ai nevoie de aer. Am citit fără să fac vreo triere. M-am hrănit cu poezie aşa cum te hrăneşti cu pâine.


– Să vorbim puţin şi despre puterea poeziei în propria dvs. viaţă. Ce relevanţă are poezia în existenţa dvs.? De ce, despre ce şi cum scrieţi?


– Nu cred că mi-am pus vreodată problema puterii exercitate de poezie asupra mea. Am să o definesc în câteva cuvinte. Reflectând asupra acestei întrebări, trebuie să recunosc, iată, că poezia mi-a fost un tovarăş de drum care m-a însoţit din primii ani de viaţă, un prieten foarte drag fără de care existenţa nu ar fi atât de frumoasă şi nici atât de complicată.

Dar, ce este şi ce înseamnă poezia pentru mine ? Am definit-o, aproape involuntar, în câteva dintre versurile mele. Am să încerc să o definesc şi acum, când vorbesc cu Dv.

Poezia este una dintre rarele posibilităţi de a păstra clipa, ba chiar de a o reinventa. Este o unitate infimă, o monadă. Este analiza de sânge la zi. Este refugiu şi binecuvântare şi blestem. Este strigăt de bucurie şi hohot de plâns. Este apă şi foc. Este perla din scoica de mare. Un ciob de oglindă. Este speranţă şi regret. E deznădejde şi bucurie şi lacrimi şi vis. E viaţă în viaţă. E viaţă şi moarte. E chin şi izbândă. E clipire de gene. E val, furtună şi rază de soare.

Poezia e dor după ziua de ieri şi spaimă faţă de ziua de mâine. Este clipa încremenită în timp sau zbor cu iuţeală de fulger. E cupa de şampanie din noaptea dintre ani. E imposibil şi posibil. Este bir. Şi dar. Şi ofrandă. Este ură şi capcană a pasiunii. E dimineaţă şi noapte. E regăsire şi rătăcire. Este cântec şi piatră.

Şi încă ceva: cel mai important în poezie este ca ea să nu se identifice cu o barieră între creator şi cititor, ci să fie o punte de legătură între oameni. Nu îmi aleg temele şi, în general, nu scriu. Poezia se scrie în mintea mea aproape singură şi dospeşte undeva, în sufletul meu. Există momente când ideea unei poezii mă locuieşte, se cuibăreşte în mine câteva ore, zile. Apoi ţâşneşte. Dacă o împiedic să iasă la suprafaţă, luptă cu mine, îmi dă o stare de sufocare. Nu am altă cale decât să o las să-şi facă numărul, după care mă lasă în pace. Cât timp? Nu ştiu. Până la prima petală de magnolie, până la o amintire sau până la o senzaţie de moment care declanşează actul creator. Scriu doar în astfel de momente aproape de fiecare dată, excepţie făcând-o, aşa cum am mai afirmat, acrostihurile.


– În an aţi debutat? Ce volume aţi publicat şi când?


– Editorial, am debutat în 2001, cu volumul de versuri “Pentru că tu exişti” , editura Timpul, Reşiţa. Au fost apoi antologiile colective: «Cuvinte din Nord, I», editura Solstiţiu, Satu Mare, 2003, «Cuvinte din Nord, II», editura Solstiţiu, Satu Mare, 2004 şi «Ce enigmatică eşti, femeie! », editura 3D, Drobeta-Turnu Severin, 2008. Iar în 2009, la editura Citadela, Satu Mare, am publicat volumul «Creion».


– Cum aţi defini volumul de versuri “Creion”? Care este poezia dvs. preferată din acest volum?


– Este ultima carte a mea, a apărut în 2009 şi a avut lansarea la Centrul de Creaţie Satu Mare, în 13 martie. Este prima mea carte scrisă în stil modern. Am avut emoţii pentru receptarea din partea cititorilor. Totuşi, cronicile sunt favorabile. Aş spune chiar foarte încurajatoare. Îmi plac multe dintre poeziile acestui volum. Ar fi greu să aleg. Ca structură, le prefer pe acelea care au formă mai redusă şi care au o definiţie în conţinut. Uite, am răsfoit chiar acum cartea, nu pot alege, ar fi mai multe texte despre care să pot spune: acesta este poemul meu preferat.


– Într-unul din poemele din „Creion” spuneţi ca n-aţi reuşit nicicând să atingeţi un anumit ideal – sa fiu EU! De ce? Tot în “Creion” afirmaţi că poezia este fântâna a singurătăţii; gând spre ceea ce ar fi putut fi, cap plecat pe propriul umăr. De unde o astfel de definiţie atât de dramatică?


– Aş spune că dramatismul afirmaţiilor mele ţine de realism. Am certitudinea că aş fi putut face mult mai mult(e) în viaţă. E adevărat ce se spune că niciodată nu e prea târziu. Uneori e doar…imposibil! Când ajungi la acest adevăr al trecerii, când realizezi că eternitatea nu ţine de semantica vieţii, când îţi dai seama că ai fi putut începe atâtea şi atâtea drumuri şi că nu ai apucat să o faci, nu te simţi prea confortabil. Şi e foarte greu să recunoşti că la greu, de cele mai multe ori, rămâi singur.


– Ce publicaţii naţionale şi internaţionale au preluat creaţiile şi traducerile dvs.? Câte poezii aţi scris până în prezent?


– Naţionale: „Poesis”, „Semne-Emia”, „Nord Literar”, „Citadela”, „Informaţia zilei”, „Bulevardul ştirilor”, „Echipa”, „Universul şcolii”, „Şcoala sătmăreană”, „Agora literară”, „Mesagerul expres”, „Sud”.

Internaţionale: „Tribuna noastră”, „Phoenix Mission”

Textele nu le-am numărat, să fie câteva sute. Îmi este drag să scriu, dar nu fac prea mult caz din ceea ce s-ar putea numi opera mea. Numai că de curând, prietena mea cea mai bună, Ileana, a venit la mine cu ochii în lacrimi. Citise câteva dintre poeziile mele publicate în antologia colectivă “Ce enigmatică eşti, femeie!” Ea, Ileana, nu plânge niciodată. De ce avea ochii plânşi şi de ce mi-a vorbit despre multe dintre aceste poezii? Iată un cititor care a rămas foarte impresionat de mesajul textelor mele. Alina şi Olga au învăţat o mulţime de versuri pe de rost, în doar câteva zile de când le-am oferit cartea. Cronici foarte frumoase au ajuns la mine în număr mare doar într-o lună de la lansarea cărţii “Creion”. Poate că acesta este idealul meu în ceea ce priveşte receptarea poeziilor mele.

– Vă rugăm să ne vorbiţi despre revista literară “Citadela”. Unde şi de când apare? Cum s-a născut ideea editării unei astfel de publicaţii? Ce îşi propune?


– Ideea unei reviste a apărut acum 3 ani, din iniţiativa actualului redactor şef, poetul Aurel Pop, cu scopul de a promova literatura locală în plan naţional, dar şi din dorinţa de a se cunoaşte ce  mai scrie diaspora româneasca. În acest sens, revista „Citadela”  este unica revista din România care abordează asemenea tematică. Apare la Satu Mare, în format A4 si cuprinde 64 de pagini în care se publică toate genurile literare: poezie, proză, istorie literară, eseuri, critică literară, teatru, etc…Un ţel aparte e acela de a promova tineri creatori, indiferent de genurile în care se manifestă.


– În ce constă contribuţia dvs. la această revistă? Cine sunt cei cu care colaboraţi?


– La Satu Mare există o mişcare literară susţinută. Există mai multe reviste literare, o Asociaţie a Scriitorilor de Nord-Vest, un Festival Internaţional Poesis, (anual), un Centru de Creaţie, o Direcţie de Cultură, un Cenaclu literar, mai multe reviste literare şi multe activităţi de promovare a literaturii. Sunt oameni care iubesc poezia, scriu, publică volum după volum. Iată, aceştia sunt colaboratorii mei. Au fost luni întregi când noi, cenacliştii, am mers în diferite localităţi, ne-am prezentat versurile, cărţile, am invitat oamenii să ia atitudine faţă de creaţia poetică. Am descoperit poeţi de toate vârstele, începând chiar cu aproape incredibila vârstă de 17-18 ani. Avem câţiva tineri care au debutat deja, editorial. Ne-au impresionat la ei seriozitatea şi profunzimea scrierilor lor. Contribuţia mea la revista „Citadela”, unde sunt secretar de redacţie, este de a mă alătura celorlalţi creatori ai ei, Aurel Pop şi Felician Pop, în realizarea unor pagini frumoase şi de calitate în contextul literaturii contemporane.


– De unde pseudonimul Corina Petrescu?


– Am lucrat la ziarul “Bulevardul ştirilor”, la corectură. Redactorul şef, Viorel Vladimirescu, poet, mi-a încredinţat « Pagina tinerilor ». Primeam texte cu poezii de dragoste, bileţele şi scrisori pe care aceştia doreau să le transmită prin intermediul publicaţiei respective, persoanelor dragi lor. Exista şi o formă de corespondenţă între ei şi “Pagina” care îi găzduia. Nu puteam să semnez cu numele meu răspunsurile, indicaţiile, aprecierile, încurajările la adresa producţiilor lor. Există secrete care nu se pot spune dascălilor. Iar eu lucram la un liceu şi erau mulţi elevi care mă cunoşteau. Viorel Vladimirescu mi-a propus atunci să semnez pagina, mai apoi, paginile respective, cu un pseudonim pe care tot el mi l-a ales. Am acceptat, în felul acesta comunicarea cu tinerii colaboratori făcându-se mai firesc. Când am început să trimit producţii literare la reviste din ţară, mi-am păstrat acest pseudonim aproape tot timpul. Traducerile le-am semnat cu numele meu real, cu foarte puţine excepţii.


– Cum vă percep elevii dvs., pentru ei sunteţi doar profesoara Cornelia Bălan Pop sau şi poeta Corina Petrescu? Cum promovaţi tinerii talentaţi, cei care au darul şi harul scrisului?


– Din respect faţă de poezie şi faţă de actul creator, am atras atenţia elevilor mei asupra bucuriei de a citi, de a scrie, de a rosti, de a reţine versuri frumoase. Am avut satisfacţia să descopăr din când în când, câte unul-două talente în devenire. Am citit împreună cu ei primele lor încercări, i-am încurajat, i-am îndemnat să scrie de câte ori simţeau că pana imaginaţiei făcea popas în apropierea paginii lor de hârtie. I-am scăldat în lumea minunată a versului rostit, i-am îndemnat să participe la concursuri şi sper că pe mulţi dintre ei i-am convins că aşa cum parfumul dă florilor prospeţime şi frumuseţe, tot aşa şi viaţa este mai frumoasă dacă poţi citi, scrie, recita un poem. În ceea ce priveşte perceperea pe care elevii o au asupra mea, la şcoală, prefer să fiu dascălul lor. După ore, lucrăm împreună pentru concursuri, pentru revista şcolii, pentru spectacole. O anumită aură de superioritate (literară) mi-ar limita apropierea de elevii mei. Şi nu acesta este idealul meu profesional. Dincolo de porţile liceului, ne întâlnim la Cenaclu, sau la Recitatio, un însemnat concurs de recitări din lirica poeţilor sătmăreni, un adevărat spectacol de lumină, sunet, culoare şi mişcare.


– În ce măsură v-a schimbat cariera didactică percepţia asupra vieţii? Cum s-a reflectat acest lucru în ceea ce scrieţi?


– Am fost educată în spiritul disciplinei, în spiritul respectului şi al corectitudinii faţă de cei cu care lucrez. Cariera didactică a venit în întâmpinarea acestei formări pe care am primit-o în familie şi în primii ani de şcoală. În creaţia mea nu veţi găsi niciodată expresii dure, agresivitate lexicală. Aşa am înţeles eu o disciplină a creaţiei. Nu am prea priceput niciodată de ce poezia, în sensul ei contemporan, are la unii mânuitori ai versului, valenţe de război sau un ermetism exacerbat. Poezia nu se adresează în primul rând criticului literar. În această lume plină de conflicte de tot felul, cititorul de rând are nevoie şi de texte pe care să le înţeleagă, pe care să le reţină, texte care să exprime sentimente. Şi care să îl emoţioneze. “In vino veritas…” Dacă asistaţi la o petrecere şi unui om îi vine să recite o poezie, de cele mai multe ori, va recita ceva în stil clasic. De ce oare?


– Credeţi că aţi fi tot dvs. dacă eraţi doar poetă, dar nu şi profesoară? Dar invers? Cât de bine se îmbina cele două?


– În ţara mea, poezia nu este un mod financiar de a trăi. Cu siguranţă nu aş fi putut trăi doar ca poetă. Poezia nu se vinde precum un tablou, precum o casă ori o maşină. Cărţile nu se prea vând. Cărţile se dăruiesc prietenilor, cunoscuţilor, bibliotecilor. Ca profesoară, cred că aş fi putut să supravieţuiesc foarte bine şi fără a fi poetă. Dar nu ar fi fost acelaşi lucru. Mi-am petrecut copilăria în Ileanda, judeţul Sălaj. Pe lângă casa bunicilor mei trecea o apă al cărei susur nu îl pot uita. Mi-am spălat adeseori mâinile şi faţa în apa aceea, răcorindu-mi pielea şi legând-o cu mii fire de amintire de existenţa mea. Mai târziu, am descoperit marea (Marea Neagră). Departe de mine, nu am reuşit să o cunosc din primii ani de viaţă. Uneori auzeam poveşti despre ea, despre soarele şi mai ales, despre nisipul şi scoicile ei. Am intrat în valuri şi nu am mai putut-o uita… Era …altceva. Tot aşa s-a întâmplat şi cu poezia.


– La ce festivaluri naţionale şi internaţionale aţi participat până în prezent cu poezie sau traducere de poezie? Ce rezultate aveţi şi prin ce credeţi că v-aţi făcut remarcată în faţa celorlalţi participanţi?


– Cel mai frumos rezultat este cel din anul 2009. În cadrul Festivalului Internaţional “Lucian Blaga”, la secţiunea Creaţie-Profesori, Casa Corpului Didactic Alba, mi-a acordat Locul I. La acelaşi festival, în 2008, am luat locul II, tot pentru creaţie. În 2007, la secţiunea Traducere-Profesori, aceeaşi instituţie mi-a acordat locul II.


– Ce influenţe din poezia românească şi universală se regăsesc în poemele dvs.? Cum aţi defini contributia dvs. literară în contextul poeziei româneşti contemporane?


– Sincer, nu ştiu. Am gustat întotdeauna poezia profundă, textele care îţi spun ceva şi care au darul de a te opri pentru o clipă în loc, acelea cu care rămâi în gând şi după ce ai închis cartea şi după ce o pui în bibliotecă, aceea la care revii după câteva săptămâni, luni, chiar ani. Mi-au plăcut mult de tot Minulescu, Voiculescu, Coşbuc, Topârceanu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Ana Blandiana. În ceea ce priveşte contribuţia mea la dezvoltarea poeziei româneşti, dacă ar fi să cern, aş îndrăzni să spun că am câteva texte frumoase în vers clasic, câteva acrostihuri, câteva texte umoristice şi câteva creaţii mai scurte, pseudo-haiku-uri care au prins la cititori. Impresiile acestora şi ale câtorva critici literari, precum şi promtitudinea cu care am primit semnale pozitive din partea cititorului obişnuit şi din partea specialiştilor, din partea redactorilor de reviste literare, m-au convins că poezia aceasta ar putea avea un rol pozitiv în contextul poeziei româneşti. Dar până acolo, mai e drum lung de tot, legat de difuzarea de carte şi de felul în care omul ajunge să citească tot ceea ce se scrie. Şi de exerciţiu. Scriind, înveţi să scrii mai bine.


– În ce an aţi debutat ca traducător? Din ce limbi şi ce anume traduceţi? Aţi făcut şi retroversiune?


– În urmă cu mulţi ani, 18-19, cu texte din Fernando Pessoa. A fost apoi multă poezie din regiunea Marseille, Franţa, un roman, interviuri, intervenţii literare, nuvele. Satu Mare are mulţi prieteni scriitori din regiunea amintită şi din multe alte părţi ale lumii. Toate aceste texte au fost publicate în revista « Poesis », condusă de scriitorul George Vulturescu. Am mai publicat traduceri în « Nord Literar » (Baia Mare), « Citadela » (Satu Mare), « Agora  literară » (Cluj Napoca), « Informaţia Zilei » (Satu Mare), « Şcoala sătmăreană » (Satu Mare), « Echipa » (Satu Mare), « Universul şcolii » (Alba Iulia), etc. Am mai tradus texte ale unor autori din Canada, Ungaria şi România. În volum, am publicat: ”Scrisori către Onia Snaider scrise de Paulina Popa”, „Lettres à Onia Snaider écrites par Paulina Popa”, Editura Paula, Deva, 2006, traducere în limba franceză şi „Un creion pentru curcubeu”, de Dominique Sorrente, editura Princeps Edit, Iaşi, 2008. Am tradus mult în primul rând pentru că îmi place poezia şi mai apoi pentru a introduce literatura de expresie franceză în biblioteca iubitorilor de poezie din ţara mea.


– De ce nu aţi început prin a scrie poezie şi abia după aceea să vă ocupaţi de traducere, nu era mai firesc aşa? Vă rugam să ne enumeraţi câţiva dintre poeţii ale căror creaţii le-aţi tradus.


– Am tradus din poezia franceză contemporană: Dominique Sorrente, Jean-Max Tixier, Yves Broussard, Marcel Moreau, Denis Emorine, Philippe Jaccotet, Gérard Bayo, André Voissard şi foarte mulţi alţii. Am tradus din Andrea Moorhead, Canada, Gaal Aron, Ungaria şi mulţi poeţi români: Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stănescu, Paulina Popa. Am mai transpus în limba franceză creaţii din literatura sătmăreană: Felician Pop, Aurel Pop, Ion Ghiur, Ion Bala. Aşa cum este firesc, am început să traduc texte poetice numai după ce am acumulat suficiente cunoştinţe de limba franceză: eram prin clasa a IX-a sau a X-a când am tradus pentru prima oară un text întreg: “Liberté”, de Paul Eluard. Am mai exersat în facultate. Primele mele încercări literare datează din primii ani de şcoală, deci mult mai înainte de a traduce. Atunci am scris primele poezii. Şi încă ceva: a traduce poezie este destul de dificil, dacă nu cochetezi şi tu cu creaţia poetică.


– În ce apariţii editoriale s-au concretizat traducerile dvs.? Ce dificultăţi aţi întâmpinat ca traducător de poezie?


– Am răspuns la această întrebare puţin mai devreme. Pe lângă cele două cărţi publicate, revistele literare au fost un foarte bun colaborator al meu sau poate invers, eu am fost considerată un colaborator serios. Şi nu a fost uşor să dovedesc acest lucru. Am publicat în « Poesis » (Satu Mare), «Nord Literar» (Baia Mare), « Citadela » (Satu Mare), „Echipa”, (Satu Mare), „Agora literară” (Cluj Napoca), „Informaţia Zilei” (Satu Mare), „Şcoala sătmăreană” (Satu Mare), „Universul Şcolii” (Alba Iulia).

Ca traducător, o vreme am avut probleme legate de găsirea unui dicţionar mai performant. Realitatea este că un dicţionar nu te poate învăţa să traduci. El îţi poate oferi limitat, câteva variante, din care tu alegi sau nu. O altă piedică este imposibilitatea de a cunoaşte autorul, personalitatea lui şi implicit, ce a vrut să exprime printr-un cuvânt, printr-un vers. Este foarte bine să poţi să îl întrebi, fără rezerve, ce a vrut să spună. În felul acesta, mesajul poate ajunge la cititor cu mare fidelitate, aşa cum a fost el creat.


– La ce proiect lucraţi în prezent? Ce planuri de viitor aveţi?


– Pasiunea scrisului se dezvoltă în timp şi e greu să te detaşezi de ea. Totuşi, am câteva proiecte legate de domeniul profesional. Unul dintre ele este un volum cuprinzând expresii din limba franceză vorbită, culese de mine din emisiunile tv, din filme. Cred că ar fi de folos la ora de limbi şi de asemenea, în viaţa unui elev român care ar fi în postura de a folosi limba respectivă. În domeniul pronunţiei, am început să lucrez la un dicţionar de rime. Acesta ar fi de folos şi unui traducător, dar şi elevilor. Un alt proiect, de suflet, este o culegere de texte din cântecele de mai demult, acelea pe care le cântau părinţii mei, familia mea. Cartea este deja la o editură şi aştept verdictul editorului. Un proiect mai recent este o antologie de poezie sătmăreană contemporană tradusă de mine în limba franceză. Se scrie frumos, se scrie bine la Satu Mare şi poate vor fi oameni care să creadă ceea ce spun, după ce vor citi o ediţie într-o limbă de circulaţie înternaţională. Şi nu aş vrea să uit de un grupaj mai amplu de poezie scrisă de Gaal Aron, din Ungaria, la care aş mai avea puţin de lucru şi apoi este gata de trimis autorului.


– Se vând bine cărţile dvs. ? Joacă şi Internet-ul vreun rol în promovarea acestora ?


– În România nu poţi trăi din comercializarea unei cărţi. Cartea se trimite, se oferă.

Nu am publicat pe site-uri literare şi pot să spun că deocamdată, activitatea mea nu e cunoscută în acest mod. Dar revistele literare la care colaborez ajung să fie citite ele pe diferite site-uri şi în felul acesta, ajung şi eu în casa multor cititori.


– Ce recomandare aţi dori să le faceţi tinerilor care scriu şi traduc poezie? Dacă ar fi să le transmiteţi cititorilor noştri un mesaj în versuri, ce aţi alege din ceea ce aţi scris?


– Dacă, din întâmplare, una dintre marile lor pasiuni ajunge să fie creaţia poetică, ar trebui să nu stea acasă şi doar să o scrie. Trebuie să frecventeze medii literare, un cenaclu al poeţilor experimentaţi, să aibă acces la câteva reviste literare. Trebuie să facă un fel de şcoală, nu forţat, fireşte, să afle ce este mai valoros, care sunt tendinţele şi dacă pot să se înscrie în acest val al momentului, păstrându-şi o oarecare doză de personalitate. Şi să nu fugă de competiţie, să nu le fie teamă să primească şi câteva aprecieri negative. Nu ar fi rău dacă tinerii iubitori de poezie ar citi câte o cronică literară la cărţi recent apărute. Şi dacă ar sta de vorbă cu câte un poet. În fiecare judeţ cred că sunt oameni valoroşi care scriu şi care ar putea oferi acel model pozitiv de a scrie, model de care tinerii mai puţin încrezători ar putea fi totuşi influenţaţi. Trebuie să înceapă să creadă că şi poezia şi altă formă literară pot deveni pasiune şi că ele pot aduce satisfacţii.


– Recent aţi participat la Festivalul Internaţional Lucian Blaga, de la Alba Iulia, unde aţi luat locul întâi. Vă rugăm să ne relataţi despre poeziile cu care v-aţi prezentat şi prin ce anume aţi impresionat juriul.


– Anul acesta am participat la acest Festival cu ciclul „Creion” din cartea cu acelaşi nume, apărută recent. Nu cunosc componenţa literară a juriului, dar versurile din acest ciclu sunt, după părerea multora, nişte pseudohaiku-uri. Nu a fost în intenţia mea să folosesc această formă literară care pare foarte simplă, deşi în realitate nu e deloc aşa. Dar, pentru mine, creaţia literară este o idee de moment, pe care o transcriu pe hârtie. Rar revin asupra textului, pentru că nu cred că aş putea modifica ceva atunci când acel „fulger” a trecut. Şi nu îmi impun o anumită structură şi nici o anumită formă, decât în acrostihuri. Premiul primit mă bucură şi mă onorează şi, de asemenea, mă bucură reîntâlnirea cu plaiurile şi oamenii care îl rememorează pe marele nostru Lucian Blaga.