Author Archives: Roxana Oprean

Despre Roxana Oprean

Studii: 2006 – prezent, master Literatură şi Comunicare din cadrul Facultăţii de Litere din Braşov, Universitatea Transilvania 1991 - licenţă, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine Bucureşti, specializarea germană-română 1983- bacalaureat, Liceul Dr. Ioan Meşotă, Braşov Experienţă profesională: - profesor în învăţământul de stat (11 ani vechime, titulară, gradul II didactic din 2007) - profesor meditator cu firmă persoană fizică (4 ani) - corector la ziarul Monitorul Expres - jurnalist- redactor la ziarul Transilvania Expres - traducător Publicaţii: Revista ZoomZ - schiţa Oops Revista Astra - povestirea Icoana de argint Gazeta de Transilvania – recenzii, cronici, rubrica de Carte străină Traducerea romanului The Buddha of Suburbia de Hanif Kureishi

Pe dinăuntru

Roxana Oprean
(Premiul Revistei „Visul” la Concursul „Visul” – 2007 – secţiunea proză
text premiat)

roxana-oprean1.jpg

 

Nu că mă dau mare, dar sunt cea mai elegantă apariţie pe care aţi văzut-o vreodată. Şic, asta sunt, şic. Unde apar, femeile încep să se intereseze: „De unde? Cu cât?” şi mi se pare firesc să fie aşa.

O femeie ruptă din magmă” îi zicea Stăpânul lui Picioare-Lungi, „pe cracii ei se sprijină cerul” şi asta mi se datora mie, nu ei. Ce-i drept, el, Stăpânul, m-a ales, cum am aflat că s-a întâmplat cu mai toate obiectele ei de garderobă. El îmi plăcea, era distins, nu că s-ar fi îmbrăcat grozav, dar avea cei mai credincioşi şi mai iubitori ochi cenuşii care s-au odihnit vreodată pe mine. Odată, a chemat tot taraful restaurantului Erszebet lângă noi, numai ca să-i cânte ei pe viori „Ce faci cu restul vieţii tale, / Nordul, sudul, estul şi vestul vieţii tale… / Am un lucru doar să-ţi cer / N-ai vrea să-l petreci cu mine?” A fost mişcată, ce-i drept, dar a doua zi iar i-a scos ochii că şi-a făcut cămaşa listă de bucate. Eu nu i-aş fi spus asta, în nici un caz atunci în Budapesta, şi dacă mă gândesc bine, niciunde altundeva. Am botezat-o „PicioareLungi” de când au venit să mă cumpere, pentru că tipa care mă probase înaintea ei, o vânzătoare care îmi întindea îngrozitor cusăturile pe axile, mă freca de tocurile ei prăfuite, pe când lui Picioare-Lungi i-am fluturat deasupra gleznelor de la bun început. Asta-mi plăcea, dar avea expresii care nu-mi plăceau. Îmi zicea „rochia mea de curvă” şi mă purta cu ceea ce numea ea „chiloţii mei de protocol”. Mai avea, desigur, şi ideea că îmi merge un parfum tare, nu suav, pe care-l turna literalmente pe mine, că ea făcea pete dacă se parfuma direct pe piele. Intoxicaţie curată, de-abia aşteptam să dansăm,
să-mi mai vină şi mie aer la falduri!

-Câteodată mă întreb dacă eu contez pentru tine sau faptul că ai pe cineva alături… am auzit-o pe Picioare-Lungi odată şi m-am apretat de supărare: cum se putea îndoi de Stăpân? Toate aceste flori, cu tije sau în ghivece, zecile de perechi de cercei, complimentele lui şi ieşirile noastre în golful Kotor, în Assos, la Viena? Nu arătau ele dedicaţie?

Stăpânul compunea musicaluri şi Picioare-Lungi juca în ele. O, la asta se înţelegeau de minune! Când i-am auzit într-o noapte cântând împreună în pat, am înţeles ce înseamnă să împărtăşeşti ceva elegant cu un domn, căci cu mine Picioare-Lungi nu prea avea nimic de împărţit, nu la capitolul eleganţă, cel puţin. Ea ar fi înotat toată ziua, dacă stăteai s-o întrebi, şi până şi într-o rochie ca mine avea o manieră bruscă, de fluture gonit. Smucit se punea pe fugă şi ca din senin se lasă pradă câte unui acces de râs care mă scutura pe toată lungimea.

În vremea din urmă însă, râdea mai puţin. Tatăl ei se îmbolnăvise, şi din discuţiile cu pijamaua lui, alături de care am petrecut mult timp, când ea îi vorbea şoptit, cu tâmpla lipită de a sa, am înţeles că viaţa lui se deşira. „Şi nu te-am învăţat să faci tăiţei de casă”, zicea bătrânul domn, iar ea, în loc să facă ape-ape de speranţă că o să-i prepare tot el în continuare, ce dacă ea nu ştie, tăcea. Şi eu cu pijamaua ne trezeam alăturate într-un suspin.

Într-o după-amiază, cu trei zile înainte de premieră, eu şi pijamaua ne-am luat rămas-bun, iar ea a telefonat la Bucureşti să-i spună Stăpânului ceea ce eu aflasem deja:

-A murit tata.

-Poate că-i mai bine aşa, ia spus Stăpânul, dimineaţă mergem la înmormântare şi seara joci în spectacol, iar atunci am simţit-o înăuntrul meu ca pe un arc de oţel gata să se rupă.

Nu ştiu ce-au făcut decât în prima parte a dimineţii, când tot corul de copii a venit la repetiţia generală implorând-o să nu îi lase baltă cu spectacolul. De restul habar n-am, pentru că locul meu a fost luat de o hidoşenie neagră, care o acoperea ca un nămol. Cu atât mai bine, oricum arăta îngrozitor, aşa puhavă de plâns, cum ne-ar fi stat împreună?

În schimb la premieră a fost splendid. Pe mine m-a purtat în ultimul act, aşa că am cules toate aplauzele. Stăpânul i-a mulţumit la scenă deschisă pentru contribuţia la evenimentul serii, în ciuda „decesului semnificativ care a avut loc în familia ei”, şi eu m-am trezit acoperită de zeci de flori. Un amic de-ai ei, într-o dezgustătoare cămaşă în carouri, a strigat vesel, ca Fredy Mercury: „Show must go on!”, şi atunci iar am simţit-o întinzându-mă, ca pe un arc.

Acasă n-am mai înţeles nimic decât ţipete şi lacrimi care m-au stropit ca nişte stridii neîndemânatic desfăcute.

-Trebuia să-mi spui că nu vrei să joci şi contramandam tot, insista Stăpânul, tânguitor.

-M-ai forţat să joc, mi-ai făcut programul, dimineaţă – înmormântare, seara – spectacol, şi
m-ai şantajat şi cu mucoşii ăia din cor! Şi cum de n-ai ştiut tu că nu vreau pe scenă în ziua funeraliilor tatălui meu?

Ochii cenuşii ai Stăpânului erau jalnici când i-am văzut petrecându-şi pentru o ultimă dată căutătura derutată prin uşă. Apoi Picioare-Lungi m-a smuls ca pe o boarfă păduchioasă de pe ea şi – oh! – m-a aruncat pe geam afară. „Nu credeam să învăţ a zbura vreodată!” am mai apucat să strig înfoiată, înainte de a ajunge în ghimpii unui răsur, de pe care m-a cules a doua zi de dimineaţă un ţigan, care m-a adus aici la piaţă într-o companie declasată, ca să nu spun mai mult.

Aceasta e povestea mea de glorie şi tristul ei sfârşit… Cine să mai înţeleagă ce avem pe dinăuntru?