Author Archives: Luminiţa Cristina Petcu

Despre Luminiţa Cristina Petcu

Conferentiar universitar. Interesata de :Literatura universala, Pictura, Fotografia, Filmele de arta si Orasele lumii - Membră a Cenaclurilor "Vasile Voiculescu" din Buzău în perioada liceului şi "Literatorul" din Bucureşti, actualmente. - Publicări în revistele "Visul", "România, liberă în viitor", "Vama literară", Viaţa Buzăului", "Literatorul", "PhoenixMission" - Arizona, "Ecouri literare", "Armonia", "Totpal's Daily News", "Dor de Dor", "Onyx", "Grupul celor 7", "Dăruiri literare", "Chronos", "Negru pe Alb" şi altele. - Decembrie 2009 - Volumul colectiv "Magna" - Ianuarie 2011 - Volumul de poezii "Himere de Pharos" cu o prefaţă scrisă de dramaturgul Emil Lungeanu. - Mai 2012 - Volumul colectiv "Amprente temporale" - volumul 2 - Iulie 2012 - Antologie de versuri, 6 poeţi contemporani - "Vade Mecum" - Ianuarie 2013 - Antologia 2012 "Dor de Dor - Ipotesti" - lirica, epica, teatru, plastica - Aprilie 2014 - Dicţionar critic "Dictatura lecturii", autor: Emil Lungeanu

Aşteptare

Îmi recunosc îngerul după foşnet
chiar dacă uneori am sufletul învins de
propria-mi căutare
şi destule motive să înţeleg deruta
unui timp în care ploile se-ntorc mereu în Septembrie
sub privirile îngăduitoare ale santinelelor
de culoare albastru-închis.
Lumea şi lucrurile dau impresia că sînt nemuritoare,
lucru evident fals, nemuritor e doar acela care
n-a trăit niciodată.
În re-început orice drum de întoarcere
e un drum care duce mai departe
doar dorul de tine, de mine
de vara nescrisă în podul palmei, nici în cafea,
nici măcar împrejurului nostru atît de singur
ca ţipătul păsărilor.


Adevărul, acest neascuns

1
În căutarea distanţei
dintre instinct şi icoană
mă uit ca Ianus
cu un chip spre neant şi cu altul
înspre anotimpurile din Antiohia,
de augurium lume cu uşile închise
pînă-n măduva oaselor
mai mult decît golul de vreme
care strigă, aquaforte,
Nu mă atinge!

2
Şi-mi lipseşte ochiul
dinspre oberlicht-ul sorţii
urcuşul şi coborîşul vechilor acorduri de bas
ţîsnind dintre tonuri, încetul cu încetul
aşa cum ţii minte trosnetul crengilor sub tălpi,
mirosul de humus
dinlăuntrul unei fîntîni pustii,
acest plîns ce caută drumuri
care să-l ducă în sine, pentru sine,
oricîtă singurătate ar întîlni acolo.

3
Nici lumea nu este ce credeam,
în sfîrşit ştiu asta,
înţelesurile sînt doar o experienţă
ce şterge nevoia infantilă de răspunsuri
în ciuda sfîrşitului a tot şi toate,
ca atunci cînd dai ceasul înapoi
în mijlocul zilei
şi te gîndeşti la neastîmpărul căutărilor tale
prin cele mai îndepărtate unghere
ale memoriei.

 

 

După măsura inimii

Multe lucruri contează, însă doar unul în mod absolut. 
  
În ochii lumii contează dacă ai succes sau dacă eşuezi. 
Contează dacă eşti sănătos sau bolnav, dacă eşti educat sau nu. 
Contează dacă eşti bogat sau sărac. În mod cert, aceste lucruri 
au o influenţă asupra vieţii tale. Da, toate contează, vorbind la modul relativ, 
dar ele nu contează la modul absolut. 
Însă există ceva care contează mai mult, decît oricare dintre aceste lucruri. 
Iubirea, înainte de toate, mai cu seamă cînd se sting sclipirile galbene ale forsiţiei 
în pustietatea melancolică a grădinilor prin care te plimbi 
fără să te întîlneşti cu nimeni, împreună-sălăşluire cu îngerii 
lung prilej pentru cuvinte insolite, nebănuite, surprinzătoare. 
De aceea alegem ceea ce ne zideşte pînă în cele mai mici amănunte, 
pentru simplul motiv că ceea ce ne tulbură, 
dorul care e acelaşi pentru toţi, dar intensitatea lui mereu alta pentru fiecare, 
creşte în noi ca o euharistie de taină.

Mireasa de porţelan

Cu sufletul întors spre tine,
subţire
ca o mireasă de porţelan
cu braţele curgînd
în aripi albite de ziuă
mă lepăd de umbrele furtunii,
savane cu amfore pline de dor
întinse pe ziduri
pe gînduri
rămîn să te-aştepte
cu tălpile goale, fugare
pe mări de sargase
cu alge mirosind
a miere, cald
cămaşa ta
pe buze
tu.  

Forme lăuntrice de relief

=========================================

În noaptea aceea din an
uitasem de Erato
fără să mai vreau nimic,
exceptînd, poate, momentul unei simple amintiri
înainte să revină Toamna şi nopţile cu ploaie
cînd călătoream asemeni unui refren misterios
spre ţărmul Polului Sud
încălzindu-mi mîinile
în banala dezordine a nuanţelor de galben romantic
şi ierburi dulci amărui.
Nici nu mai ştiu ce înseamnă să fii singur
cu arţari ce-ţi cresc în suflet laolaltă cu toate cuvintele
şi lacrimile aievea
iar dacă a mai rămas ceva favorabil statuilor
menite să trăiască însele nostalgia,
îmi amintesc că ele definesc „dincoace” de piele
o inimă vrăjită doar de tine
sfîrşitul poemului meu de dragoste.

Oratio mentis

===========================

Totul este să dăm fiecărui lucru
sensul cuvenit
deşi există în această senzaţie
ceva care mă face fericită şi tristă în acelaşi timp,
după amiaza unor flori albe
ca siluetele din pînzele lui Piero di Cosimo
atunci cînd soarele intră în nori
cicatrizat fără emfază şi fără regret,
aşa cum ţi-am mîngîiat somnul
undeva într-o lacrimă
din care se scuturaseră toate verile
în sensul cel mai amplu posibil,
în care această înserare coboară
ca un Oedip ce n-are dreptul la opţiuni
oricît de bine şi-ar justifica ploile
şi vremea îngălbenită pe hîrtii.


Poate că Burckhardt avea dreptate,
se poate vorbi despre moarte
fără să întindem mîna spre ea?

Însetarea absolutului de sine

========================================

Am trecut graniţa somnului, cu mai puţină naivitate şi poate mai puţin orgoliu,
depănînd prin labirint manierismul cosmic al frescelor de la Ajanta
şi amintirea unei insule ce înfloreşte cu brusca exuberanţă a liliacului alb,
cu ciorchini grei ca de zăpadă, cuvîntul de dincolo de cuvinte. După măsura îngerului.
Şi n-a rămas decît această poveste cu gustul tău dulce încercuit de melci albaştri,  obişnuiţi să suporte singurătatea noastră, inclusiv lucrurile
aşa cum sînt în aparenţa lor, la liturghia de duminică.
Altminteri în fiece vis pe care-l ascund în buzunar iarba încolţeşte împrumutînd memoria altora,
înainte de noi înşine, exact ca acelea pe care le păstram în sertare, zile-n şir spre sud, altfel ce sens ar avea un ţărm pe care nu-l poţi uita?
Toate acestea sînt pentru mine atît de limpezi încît îmi pare că nu au nevoie de nici o explicaţie şi de nici un efort de-a le vedea altfel.
De ce să privesc cerul în fundul unei fîntîni cînd pot să ridic privirea în care eşti numai tu, infinitul ascuns în fiecare dintre noi, o fotografie în sepia teribil de dragă la care nu vreau să renunţ niciodată, sfidînd orice lege a firii,
pentru simplul motiv că mai am nevoie de timpul despicat în două de ape,
de ziduri în care să ne înăbuşim ochii de piatră,
zîmbetul fragil din uşa dormitorului sau ceasul bătînd ora trei în fum gros de havană.
În vechiul port asurzit de valuri caut un drum alungit ca siluetele din pînzele lui El Greco printre sălcii,
o adresă în vîrful gîndurilor, un nume cu sufletul desculţ.

De ce trebuie mereu să te găsesc dacă nu te-am pierdut niciodată?

Această idee de mine însămi

=====================================

Cu încordarea gîndului smuls
din ochiul inimii, aş vrea s-aud
strigătul Spaniei din albumele de capricii
egal cu timpanul de la Moissac sau cu acela de la Autun
şi să pot intra brusc în umbra din pînzele lui Chagall
niciodată gratuit,
ci din străfundul fricii, la fel ca Young
deşi în felul său atingerea extremei e doar o chestiune de fond

fără îndoială în Octombrie îmi vine
să întorc spatele somnului pînă la nuanţele de gri nomad,
o ceaţă palidă ca o pelerină ce se ridică
uşoară, în vînt de augurium
celui chemat să le pătrundă tainele
şi unde eu devine altul prin indiferenţa faţă de iluzie,
totul desfăşurîndu-se ca un ceremonial
în tăcere şi cu foarte mult soare curgînd
pe pietre, singurele martore ale dragostei mele
şi aşa pironită ca liliecii pe uşi de oţel

limba n-are de gînd să mă înţeleagă,
nu e mulţumită de mine
şi totuşi cînt cu această a treia voce, dincolo de orice
forme trecătoare, care apar şi mor în vid
neîncetat….

Culori complementare

========================================

Imaginaţia este făcuta din amintiri şi uitare,

un amestec al celor două
cu ceva mult mai durabil decît zgomotul încălţărilor, noaptea
într-un capăt sau altul de lume,
altfel n-ai şti cine eşti, nici cum te strigă
fericirea, uneori, de sub povara  inimii.
Şi toată această frumuseţe înflăcărată
numai vîntul iernii, înainte să moară, ştie s-o retuşeze
netulburîndu-ţi somnul, ordinea veşmintelor
în „aparenţa” lor,
sau zăpezile eterne ale singuratăţii.
Îmi încredinţez viaţa norilor
într-un punct în care să pot spune: da,
vocilor divergente ale propriei fiinţe!

Dor de verde stins

===========================================

Uneori coborîm drumul spre noi înşine,
în lumea dinaintea pierderii,
ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană
cît mai demn
căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred,
ci nu pot să cred
şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi
un lucru firesc e tot ce se opune absenţelor tale
acolo unde însăşi zăpada n-a căzut niciodată.

Şi cînd mi-e dor număr degetele pînă la ultimul plic
strecurat printre frunze ca un semn de întrebare,
aparent fără nici o explicaţie
mereu să priveşti, mereu să atingi irezistibilul, vîntul şi dulceaţa lucrurilor
în orele în care marea repetă fără greşeală
clarul de lună
iar noaptea-ţi ajunge la ureche cîntecul unui cuc
ascuns undeva departe,
slab de tot şi bolnav de iubire.