Author Archives: Mirela Aldea

Antiteză

––––––––––––––––––––––––-

Copilăria are părul blond
împarte căldură şi culege zâmbete
culorile n-au stare
iar drumul până la soare e scurt

Copilul râde
se joacă cu atenţia celor din jur
caută să prindă lumina, să învingă noaptea
el visează să fie mare
se bucură şi cântă despre lucruri simple

Copilul plânge
a uitat să se joace
caută iubirea-n costume obscure
el visează regăsirea în suflet naiv
bucuria se vinde la colţ de stradă
iar cântecu-i viaţă.

Lasă-mă să exist!

Compulsiune

––––––––––––––––––––––––––-

Am ieşit să mă plimb
nu mai văzusem de mult colţurile tăcute ale oraşului
mi-era dor să mă desprind de camera
ce mă ţinea închisă de câteva zile
pe deal liniştea e mult mai adâncă
se văd crucile şi casele nou zugrăvite
cerul se surpă, iar păsările caută o altfel de căldură
aici sus pomii se înalţă în mine
puterea parcă te strânge în braţe
şi ţi-ai striga numele să asculţi dacă te auzi
să vezi dacă te aude cineva
dar nu ai timp, asta îţi trece prin minte

 

când sunt singură în capul meu e un trafic continuu
lumea se adună şi ţin conferinţe interminabile
fiecare în legea lui

 

deasupra oraşului sunt mai mare
ceva din mine se înalţă deasupra mea
şi cu ghearele scoase vrea să cuprindă pământul
dacă m-aş vedea, aş plânge de multe ori
nu ştiu cine lasă demonii să intre în mine
se ascund în inconştient
stau la pândă şi ies când e linişte
uneori mi-e teamă să stau singură
mă tem că ar ieşi din mine şi n-aş putea răspunde
şi vreau să-i alung, chiar vreau
e ca şi când aş pune instinctele în cămăşi de forţă
şi le-aş lega să nu mai scape
uneori reuşesc
alteori descarc tot ce se află în sine, apoi tac
abia atunci liniştea coboară şi-n mine
şi mă simt om.

Nor

Mirela Aldea

 

Sunt norul
ce-ți plânge pe umerii calzi,
dezgoliți,
când ochii tăi negri
privesc depărtarea,
pierduți
în tăcerea nopților de mai.
Cu mâna întinsă
cerșești stropi de ploaie,
răcoare în gânduri.
E liniște,
norul
pictează un vis.

Fire de noiembrie

Mirela Aldea

 

Adesea caut tăcerea nopţii ca să plâng… să uit de lume şi să-mi golesc gândurile de cuvinte. Sunt atât de grele. Mă apasă uneori şi trebuie să mă opesc să le pun în ordine, căci prea se mişcă haotic şi nu-mi dau pace. E umbră şi mult zgomot în mintea mea: voci se aud ce ţipă la mine, nu mă lasă să dorm. De ceva vreme mă chinuie aşa. Le-am spus să mă lase în pace, dar nu mă ascultă. Măcar de-ar vorbi pe-aceeaşi limbă cu mine, dar strigă nebune într-o limbă ce ele o ştiu.
Era întuneric şi frigul se instalase ca la el acasă. Se simţea destul de tare că iarna vrea să vină cât mai repede. N-avea răbdare, era doar noiembrie. Puţină lume pe stradă, nu era mai nimeni, doar maşinile circulau fără încetare. Un strop de ploaie îmi cade pe faţă, grăbesc pasul, gândindu-mă că în curând o să înceapă să plouă. N-a stat nici ploaia prea mult pe gânduri, a început să cadă tot mai repede şi mai multă. N-aveam umbrelă, cădea peste mine şi mă lovea fără milă, era atât de rece. Atunci nu mă gândeam decât să ajung mai repede acasă, preferam s-o ascult uitându-mă pe fereastră. Deschid uşa, nimeni. Speram să găsesc căldură… Am aprins focul.
M-am apropiat de fereastră, voiam să privesc cerul care era atât de negru, mă liniştea. Nu auzeam decât ploaia care curgea zgomotoasă pe pervazul casei. O vedeam cum se prelinge pe geam, urmăream fiecare firicel ce-şi găsea calea, apoi se unea cu altul şi curgeau împreună ca nişte pârâiaşe la vale. Mai puneam câte un lemn pe foc. Îmi plăcea să-l privesc cum arde, dansul lui era atât de fermecător şi liniştitor, mă făcea să visez. Nu mă mai gândeam la nimic. Era ca şi când pluteam, simţeam doar căldura ce-mi învelea faţa, iar lumina era atât de fierbinte. N-am zăbovit mult şi m-am pus în pat, voiam să merg în ziua următoare în poiană. Nu mai trecusem de mult pe acolo și mi-era dor de aerul proaspăt pe care-l simțeam deja răcorindu-mă şi dezmierdându-mi pielea. Mă simţeam puţin obosită şi totuşi nu puteam să dorm. Se făcuse târziu. Era linişte, ploaia se oprise, doar vântul se mai auzea din când în când. Am adormit.
Dimineaţa m-am trezit destul de devreme. Am avut o noapte liniştită, spre surprinderea mea. Gândurile nu mai strigau prin capul meu, poate din cauza oboselii. Soarele a apărut deja pe bolta cerească, era ca o floare, parcă înflorise şi răspândea lumină peste tot. Era plăcut afară. Îmi plăcea toamna, culorile mă încântau. Am pornit spre pădure. Eram atentă la fiecare mişcare, frunzele cădeau cu atâta minuţiozitate, parcă dansau pe o melodie auzită doar de ele. Aveai impresia că alunecă pe aer, unele zburau, iar în căderea lor formau covorul colorat din faţa mea. Păşeam printre copaci, îmi plăcea zgomotul produs de frunzele calcate de picioarele mele. Părea că e o frântură dintr-o simfonie cunoscută. E frumoasă toamna, chiar dacă natura se pregăteşte de amorţire. M-am aşezat pe o bancă. Eram doar eu şi nimeni altcineva, mă bucuram de ceea ce mă înconjura şi de liniştea pădurii, întreruptă, din când în când, de foşneul frunzelor sau scrăşnetul unei crengi de copac. Soarele nu se mai vedea, stătea ascuns după crengile de copac, care erau atât de lungi încât păreau că vor să atingă cerul. Am stat puţin aşa admirând frumuseţea bătrânilor ce mă înconjurau şi am pornit mai departe. Prin apropiere trecea un râu. Veneam adesea aici, povesteam cu el. Îmi spunea despre locurile prin care trece şi frumuseţile întâlnite in drumul său. Părea sincer, nici n-avea de ce să mă mintă. Era atât de rece şi transparent, iar glasul lui era cristalin şi plăcut. Îmi aducea aminte de bunicul meu… Îmi spunea o poveste de fiecare dată când veneam să-l văd. Chiar mă gândeam uneori că poate e el. Mă linişteam mereu când veneam aici. Locul acesta mă inspira, scriam poezii. Știam că îmi face bine această ieșire. Era momentul să-mi rup o zi din monotonie şi să o păstrez pentru mine, bucurându-mă de linişte şi culoare. Când mergeam prin pădure mă simţeam liberă, eliberată de griji şi probleme, toate acestea păreau rezolvate cu un singur gând. Găseam soluţii.
Băncile îmi aduceau aminte de Andrei. Când venea la mine ne plimbam pe aici. Ne aşezam pe câte o bancă, mă ţinea mereu în braţe, şi ne lăsam purtaţi de valul îmbietor al iubirii. A fost demult. Câte nebunii mai făceam, zâmbeam când îmi aduceam aminte. Erau amintiri frumoase. Acum e pustiu… Doar frunzele se mai aşază pe băncile bâtrâne. Sunt singure şi ele. S-au urâţit de când n-a mai venit pe aici. Frigul se lăsa şi el. Vântul îşi făcea simţită apariţia, destul de violent: îmi mătura părul în toate direcţiile şi nu se lăsa până când nu-l încurca de tot. Îi plăcea să se joace în părul meu, dar acum era destul de neastâmpărat şi nu-mi plăcea modul lui violent de a se desfăşura.
Mă gândeam să înaintez spre poiană, dar nici n-am observat când a început să se înnoreze, am simţit doar o picătură pe faţă şi am grăbit pasul spre casă. N-am mers prea mult pentru că ploaia a început să stropească din ce în ce mai tare, aşa că m-am adăpostit sub streaşina unei case aşteptând să se oprească. Nu era nimeni pe stradă. Ploaia umplea toate gropile, începea să cadă tot mai tare, parcă dădea întrecere cu vântul, nu se oprise nici el. M-am ghemuit într-un colț așteptând să se mai domolească, dar ploua tot mai tare, iar vântul era tot mai violent. Îmi plăcea toamna, dar nu și zilele ploioase, erau atât de reci, îmi inundau capul de gânduri și amintiri. Voiam să le opresc, simțeam că înnebunesc. Se năpusteau nebune și mișunau prin capul meu ca-n trafic. Țipau și nu-mi dădeau pace. M-am ridicat și-am alergat spre casă. Nu-mi păsa de ploaia care mă uda până la piele. Credeam că scap de gânduri, am început să plâng. Vântul îmi ștergea fiecare lacrimă, voia să mă mângâie, probabil, dar nu făcea decât mai mult rău. Alergam, era atât de frig. Am ajuns într-un final acasă, ploaia se oprise și ea. Tremuram de frig. M-am aplecat, stăteam pe jos într-un colț al casei. Mi-am așezat capul în palme, am rămas așa puțin, apoi priveam spre fereastră, parcă așteptând ceva.
Lumina muribundă a toamnei începea să se stingă, să se lase seara, iar frigul se întețise. Era linişte, un vânt mai luneca uşor prin aerul de seară. Priveam doar cerul, era atât de gri, stelele începeau să apară pe bolta cerească, una câte una, iar luna se zărea într-un colţ și ea, parcă îi era frică să se arate. Mă liniștisem, nu eram singură, voiam doar s-adorm…

O clipă

Mirela Aldea

 

În întunericul ce se clădeşte-n noapte
Minutele se ţes clipă cu clipă
În barba timpului ce-n grabă trece…
Nici n-observăm că viaţa-i ca o apă
Ce curge fără oprire spre marele sfârşit.
Suntem noi doi şi-atunci timpul se-opreşte,
Nici vântul nu mai suflă,
Pământul stă pe loc, ne uită pentru o vreme…
Îmbrăţişaţi de noapte, tot gândul e departe,
Nimic nu se aude, doar ochii tăi mă-ndeamnă
Să-i mai sărut o dată, să nu-i las dezveliţi.
Nici n-aş putea să nu-i ascult acum, căci dorul
Şi inima, tot trupul meu te cheamă,
Cu-n strigăt mut, în nopţile desculţe
De iubire, ce le-aşteptam de mult.

Gheţar

Mirela  Aldea

 

Un pumn de nori s-a furişat în mine
Stropind cu ploaie peste tot.
Şi-s rece acum…
Mi-e teamă doar să nu îngheţe
Căci ştiu c-atunci cu frig m-aş umple toată
Şi-aş fi gheţar, nu om cum sunt acum.
Şi-atunci n-ar mai ploua vreodată,
Nici mintea mea n-ar mai crea vreun gând;
Atunci nu s-ar mai cerne vise,
Ci fulgi de nea din când în când.