Author Archives: Mihaela Dordea

Lacrimi pentru mama – prolog –

Mihaela Dordea
(Premiul Asociaţiunii „Astra” la Concursul „Visul” – 2007 – secţiunea proză
text premiat)

mihaela-dordea.jpg

 

Fluture alb ieşit din crisalidă, amintirea porneşte în zbor deasupra unei lumi de frumuseţe. Aripile de mătase obosesc şi îşi caută locaş de odihnă pe sufletul meu.

Undeva ,departe, se aude ciocârlia copilăriei cântând o arie cu triluri vesele. Întâmplări de demult vin să cuprindă gândul greu de tăceri, într-o tandră învăluire.

Cuvintele pier .. Picături de apă vie-apă moartă potolesc setea de anii în care aşteptam ca piticii Albei Ca Zăpada să vină să se joace cu mine iar Prâslea Cel Voinic îmi aducea mere de aur pe o tipsie de argint.

Copil al poveştilor, căutam în dâra înspumată de la marginea mării peştişorul fermecat, nu ca să-mi împlinească cele trei dorinţe, ci doar să mă bucur de strălucirea lui şi să-l arunc înapoi în apa de cleştar. Culegeam melci şi ei îmi spuneau poveşti cu prinţi şi cu domniţe ,iar eu le povesteam despre o împărăţie în care mama era zâna bună şi nespus de frumoasă care locuia într-un castel de lumină ,iar despre cheie nu ştiam decât eu, şi nu spuneam nimănui secretul ,pentru că nu vroiam s-o pierd pe mama niciodată

Închideam ochii şi îmi construiam o lume numai a mea, o lume magică născută din fantezia mea de copil. Puteam să călătoresc oriunde doream. Uneori încercam să prind stelele cu mâna ca să mi le prind în păr ,când serile erau senine ca sufletul meu.

Dacă eram singură ,vorbeam cu florile din grădină şi cu vişinul care nu prea dădea roade, cu pisicile şi .puii de căţel adunaţi de mine de pe stradă şi cazaţi într-un azil unde îi doftoriceam şi le dădeam extemporale.

Alergam după vrăbii şi eram convinsă că o să-mi cadă câte un mărgăritar din gură la fiecare rostire, aşa ca fata moşului cea cuminte.

Îmi sunau zurgălăi în suflet când ningea şi-mi plăcea să topesc pe limbă cristalele îngheţate .Mă minunam de zborul fulgilor de nea care acopereau uşor-uşor şi casele şi pomii şi toată strada. Atunci mama era Crăiasa Zăpezii şi ne plimbam doar noi două într-o sanie de argint trasă de renii lui Moş Crăciun.

Înainte să adorm, aşteptam să apară mai întâi Luna care mă fascina şi credeam că mă cheamă, aşa ca şi cum acolo ar fi fost locul meu. Mă gândeam că eu de acolo am venit pe pământ şi încă nu sunt sigură că nu s-a întâmplat aşa…

Apoi adormeam fericită între pernele moi, pentru că era mama cu mine şi nu mi se putea întâmpla nimic din ce auzisem eu că păţeau copiii câteodată când un balaur cu vreo şapte capete intra noaptea pe coş şi mânca pe cei neascultători şi mai era şi un moş care îi speria rău de tot pe copiii obraznici. Mie nu mi se putea întâmpla aşa ceva, pentru că eram cuminte, şi apoi, mama nu ar fi lăsat pe nimeni să-mi facă rău.

Pe atunci nu ştiam că există şi o lume căreia i se spune reală, o lume în care fără să vreau m-am rătăcit. O lume care mi s-a dezvăluit cu brutalitate şi în care oamenii obosesc uneori ,şi atunci mor puţin doar ca să se odihnească.

„ Să mori…să dormi .”

Am căutat după aceea să aflu înţelesul lucrurilor pe care le descopeream mereu şi mereu si mă uimeau fiecare în parte .Dacă nu găseam un răspuns din prima cercetare, o luam de la capăt şi până la urmă înţelegeam rostul lor .Eram foarte mică atunci când am văzut Hamlet prima oară, cu Laurence Olivier. N-am să uit niciodată imaginea prinţului Danemarcei ,imagine care m-a fermecat şi m-a tulburat, mai ales la monologul final :”Să mori…să dormi.”

Sunt cuvinte care au pătruns în mintea mea şi se repetă obsedant de când mama a obosit şi ea şi a plecat să moară puţin, acolo unde odihnesc toţi cei care mi-au legănat copilăria cu mângâierea dulce a iubirii lor.