Author Archives: Viorica Marica

Am avut un vis ciudat

Viorica Marica

 

Este o dimineaţă frumoasă de primavară, pe cer străluceşte un soare “cu dinţi”, adie un vânt cu viroze şi cu petale de flori într-o mahala, o periferie a unui oraş, poate fi orice oraş din România, pe o stradă prăfuită, cu case înghesuite, de diferite forme şi mărimi, un amestec alarmant de progres şi decadenţă, vopsite în culori stridente roşu, mov, verde, portocaliu, după noua modă: fiecare face ce vrea şi nu ţine cont de nimeni şi de nimic!
Oamenii se desfaşoară în rutina lor zilnică, nimic nou, aceleaşi gesturi, aceleaşi vorbe, aceleaşi activităţi cotidiene, nimic nou sub soare, sunt oameni obişnuiţi, cu micile lor necazuri şi bucurii, un microcosmos urban, fără gesturi măreţe, fără activităţi de amploare, se cunosc, sunt vecini, interacţionează, comunică, sunt atât de diferiţi în aparenţă, dar atât de asemănători… Şi totuşi, oamenii în reflexele lor zilnice, în automatismele lor, sunt împăcaţi cu ei, cu limitele lor, cu semenii lor, cu oraşul în care trăiesc şi de ce nu… cu minunata lor patrie, în care au avut şansa sau ghinionul să se nască… Deşi toţi sunt tâmpiţi sau chiar nebuni de-a binelea, deşi toţi sunt mai mult sau mai puţin urâţi, loviţi de alienare, au o detaşare, o seninătate care-i face frumoşi şi veseli.
În grădini sunt mai mulţi pomi fructiferi înfloriţi, iar adierile de vânt, poartă petalele albicioase şi rozalii ale florilor prin aer, o „ninsoare” parfumată care cade peste stradă.
Dintr-o curte se aude încet, nedesluşit, muzică balcanică, o manea ţigănească, care are rolul de a-ţi spăla creierii, semn că locatarul căsuţei dărăpănate s-a sculat cu chef… de muncă! Din aceeaşi curte un porc guiţă disperat de foame, iar găinile îl acompaniază, pe aici lumea are coteţe pe lângă case, cresc găini şi porci după datinile strămoşeşti, chiar dacă am intrat în UE de câţiva ani. Parcă cei de la bloc sunt mai emancipaţi, cresc tot felul de animale după bunul lor plac, câini, pisici, păsări, peşti, hamsteri, broaşte ţestoase şi multe alte animale de companie. Nu mai zic de excrementele îndrăgitelor animăluţe depuse pe drumurile publice, pe care le întâlneşti la tot pasul.
Pe lângă garduri, pe aleile de lângă case au apărut zambilele roz şi mov, narcisele şi ghioceii galbeni, flori delicate ale primăverii, cu prezeţa lor suavă şi discretă au făcut uitată iarna geroasă care tocmai a trecut.
Din depărtare apare o femeie tânără care târăşte dupa ea copilul somnoros, este aproximativ ora 10 a.m. Bianca are 28 ani, femeia este frumoasă, înaltă, blondă, are o faţă rotundă cu piele foarte albă, faţa ei deşi nu e machiată, fardată, este frumoasă, dar are o privire tâmpă moştenită şi de odrasla ei, ochii mari, rotunzi, albaştri. Tânăra are o ţinută răvaşită, păr lung, uşor ondulat, pieptănat în grabă şi o haină gri lungă, cambrată, aruncată peste capotul de casă, pantofi eleganţi negri, tânăra vorbeşte fără grabă, cu lene, se alintă, este tot timpul plictisită de tot şi de toate.
Se gândeşte cu voce tare: „Am avut un vis ciudat, trăiam în România, era o ţară minunată, plină de bogăţii şi frumuseţi, păcat că era locuită…” inspiră profund aerul parfumat, este relaxată şi fericită, priveşte zâmbind distrată florile din curţile pe lângă care trece.
Copilul Biancăi este slăbuţ, blondin şi cu privire tâmpă asemănătoare cu a mamei, cu o faţă nostimă, de popândău, e apatic, nu vorbeşte decât foarte greu, deşi are cinci ani, copilul poartă un fel de trening roşu care poate fi folosit şi în loc de pijama.
Cei doi se îndreaptă agale spre un magazinaş de pe strada lor în apropierea căruia locuiesc, este o dugheană amărâtă, o baracă din fier pe alocuri ruginită, cu nume pompos “La Regina”, care trădează mândria şi prostia proprietarilor.
Magazinul este aşezat într-o curte mică plină de pitici zâmbăreţi de ipsos, viu coloraţi, care, consideră proprietarii „înveselesc locul”, deşi noaptea şi nu numai, au un aer care te bagă în sperieţi, parcă sunt din filmele de groază. De câte ori trecea pe lângă gaşca de pitici de grădină ai Didinei, Bianca se gândea că ornamentele de grădină ale acesteia ar putea să candideze pentru titlul de kitch-ul deceniului, atât erau de hidoşi, mai de grabă siniştri decât veseli. Soră-sa mai mare, Amalia care cutreierase toată Europa i-a zis că se poartă piticii de grădină, sunt la modă, că i-a văzut prin Germania, Austria, Franţa, Polonia, chiar şi prin Ungaria, „sunt de bună calitate şi drăguţi la ei”, aşadar Didina e în tendinţe, or fi la ei, dar nu la noi…, iar „tendinţa” asta era prin 1999-2000, de atunci au trecut aproape 10 ani, acum e la modă Feng-Shui-ul, bine că vecina lor, distinsa proprietăreasă nu se arăta momentan sensibilă la acest curent că cine ştie ce mai punea prin curte.
În spatele grădinii cu pitici, dar fară plante, doar un nuc bătrân a făcut faţă vremurilor, se găseşte o casă veche din cărămidă, năpădită de iedera cu frunze roşiatice, care acoperă toată faţada casei până la acoperiş, „conacul ei boieresc” cum o numeşte pretenţios tanti Dida.
O casă asemănătoare cu „conacul” avea şi Bianca, rămasă de la părinţii ei, cât despre grădină plantase gazon pentru că era comodă, nu vroia bătăi de cap, nu dorea să practice „munci agricole” cum le zicea ea, dar avea pomii fructiferi rămaşi de la tatăl ei, care dădeau fructe gustoase, mere, cireşe, caise, gutui, asigurau umbra în zilele toride de vară şi mai ales nu trebuia să facă nimic pentru întreţinerea lor. La umbra cireşului aveau un foişor hexagonal din lemn de pin tratat ignifug, băiţat şi lăcuit construit în urmă cu trei ani, din banii trimişi de soţul ei care plecase la muncă în Italia, foişorul era locul unde luau masa şi se relaxau cât era cald afară.
Bianca şi copilul intră în magazin, tânăra o salută volubilă pe vânzătoare, pe tanti Dida, aceasta este şi patroana magazinaşului, copilul scânceste uşor, agăţat de mâna mamei.
Vânzatoarea este aşezată pe un scaun în spatele unei tejghele uzate pe care se găsesc în dreapta un suport în care sunt înfipte bomboane acadea şi în stânga un borcan din plastic cu bomboane şi guma de mestecat. Ea este încadrată, în lateral şi în spate, de trei rafturi pe care sunt înghesuite tot felul de produse alimentare, mai ales din cele nesănătoase chipsuri, snacksuri, croissant, sticsuri, biscuiţei, covrigei, suculeţe cu coloranţi şi piesele de rezistenţă cafeaua şi ţigările.
Tanti Dida prescurtarea numelui Didina, nume de cal, pardon!…de iapă, este o femeie de cincizeci şi şapte de ani, grasă, cu privire vicleană şi atotştiutoare, este o persoană tonică, tot timpul veselă, bine dispusă, vorbeşte repezit, dar mai ales autoritar. Aceasta are părul tuns scurt, vopsit roşcat, are pe degete inele groase şi vulgare, iar la gât un lanţ gros cât zgarda câinelui semn al belşugului, poartă o rochie de casă din poliester cu flori mari şi colorate.
– Buna dimineaţa, tanti Dida.
– Neaţa’, Bianco. Ce-ţi dau, ca de obicei? Pune mâna şi mai mănâcă şi tu fato, uite ce schiloadă eşti, o ceartă bătrâna!
– Îhh…tanti Dido, o cafea şi un pachet de ţigări.
Aceste doua ingrediente, cafea şi ţigările constituiau dieta zilnică a tinerei şi constituiau secretul siluetei ei uscate de femeie “şnur”, filiformă.
Tânăra plăteşte produsele cerute cu banii ţinuţi într-un buzunar al hainei, ia cafeaua şi o îndeasă într-un buzunar, iar pachetul de ţigări în celălalt buzunar al paltonului.
– Toată ziua mănânci numai ţigări şi cafea!
Către copil, zâmbeşte holbându-se la el, aplecată peste tejghea, vrea să-l mângâie pe cap.
– Ce faci micuţule?
Copilul se dă un pas în spate ferindu-se de mâna întinsă spre el şi scânceşte netulburat de întrebarea femeii.
– Ce să facă tanti Dida, creşte…
– Ce-ţi mai face bărbactu’, tot în Italia, a mai dat şi el un semn de viaţă, ţi-a mai trimis bani? Se interesează ea curioasă.
Vrea să-i răsundă, dar copilul începe să urle, după ce de la intrarea în magazin scâncea în surdină.
– Tanti Dido, dă-i bre o acadea şi lu’ ăsta, să tacă odată!

Strada

Viorica Marica

 

Este o după amiază frumoasă de primăvară târzie, cu soare blând care încălzeşte insectele agitate de culorile şi de parfumul florilor de liliac, al narciselor şi al lalelelor din grădinile oamenilor care locuiesc pe o strada liniştită, cu case vechi boiereşti, faţadele ilustrează toate stilurile prezente în arhitectura secolului al XIX-lea, de la cel de inspiraţie clasică până la cel Art Nouveau, caracteristic sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Ornamentele caselor, excepţional de bogate, sunt de factură neoclasică, cu elemente de Renaştere. Casa Lilianei are ferestrele încadrate de frontoane sprijinite pe coloane ionice, intrarea principală este subliniată prin coloane dorice la parter şi ionice la etaj, încadrate de o parte şi de alta de coloane corintice înalte. Întreaga faţadă a casei este împodobită cu busturile în medalioane ale înaintaşilor, cu grupuri de personaje, toate în relief.
Micuţa Liliana, o fetiţă de 7 ani, blondină, cu părul lung, buclat, cu o feţişoara rotunda de păpuşă şi ochi mari albaştri, merge grăbită pe aleea străjuită de lalele şi narcise, se îndreaptă hotărâtă către poartă care dă înspre stradă, o deschide şi o trânteşte, după care strigă alintată către casa vecină:
– Codruţţţ! Codruţţţ! Codruţ!
Fetiţa este îmbrăcată într-o rochiţă lila, cu volănaşe şi dantele, în păr are prinse cîteva fundiţe asortate, iar pe umăr poartă o poşetă rozalie plină cu mărgele, brăţări din sticlă, ineluşe din plastic, un strugurel şi cutiuţa cu farduri, înfige mâna în poşetă scoate cu gesturi repezite un şirag de mărgele pe care şi le atârnă de gât şi câteva brăţări şi inele, pe care le potriveşte pe mâini, bate nerăbdătoare din picior. Din casa alăturată, este decorata în stil eclectic, cu ferestrele încheiate prin arcade, cu ancadramente, coloane, capitele compozite, în cartuşul de deasupra intrării este săpat în piatră anul construcţiei: 1885, iese un copil blondin de aproximativ acceaşi vârstă cu fetiţa, vine în fugă spre aceasta.
– Ce mi-ai adus? se alintă copila.
Liliana se aşează tacticoasă pe băncuţa din faţa propriei curţi, iar Codruţ se aruncă şi el dintr-un salt lângă ea, îi oferă zâmbind o ciocolăţică albă cum îi place ei. Codruţ este un băieţel şaten, mărunt şi slăbuţ, care ţine veşnic o acadea în gură, din acelea care colorează buzele şi limba în nuanţe mov-verzui, este bolnăvicios, mama lui din precauţie îl îmbrăcat tot timpul cu haine groase. Fetiţa desface grăbită ambalajul şi rupe ciocolata în bucăţi, începe să mănânce.
– Hei! Ce faceţi broscoilor, staţi la soare?! strigă Zenovel, celălalt vecin al Lilianei, „duşmanul”, locatarul unui conac brâncovenesc, care îmbină stilul tradiţional românesc cu simplitaea şi eleganţa barocă! Un băieţel de 8 ani, solid, cu o claie de păr şaten cârlionţat în cap, cu faţa plină de pistrui, îmbrăcat în genul Army. Începe să cânte:
– Doi broscoi se legănau, pe o pânză de păianjen,
– Şi pentru că, pânza nu s-a rupt,
– Au mai chemat un alt broscoi! Ha! Ha!
Fetiţa sare de pe băncuţă, unde Codruţ rămâne nemişcat cu acadeaua în gură, ia o poziţie războinică cu pumnul şi poşeta îndreptate către adversar, toate bilele, mărgelele de pe ea se lovesc datorită mişcării bruşte, producând un zornăit ameninţător:
– Broască râioasă eşti tu! Ce vrei urâtule, nu te-a chemat nimeni, ai venit nepoftit?! se răţoieşte ea.

– Ha! Ha! râde duşmanul. Pace! şi se aşează pe băncuţă cu gesturi leneşe, fetiţa rămâne în picioare, cu mâinile încrucişate pe piept.
– Hai să ne jucăm în stradă, să oprim maşinile! spuse Zenovel. Pun pariu că nu ai curaj să treci strada cu încetinitorul!
– Zenovel, mă enervezi, zise fata cu ifos, nu am chef să mă joc cu tine, de câte ori să-ţi spun?
– Numai acum, e ultima dată, dupa asta nu te mai cunosc…nici pe tine nici pe Pătuţ ăsta al tău.
– Codruţ, protestează, fără vlagă acesta.
– Bine, fie…, se sclifoseşte ea, ca să-ţi arăt că nu mi-e frică de nimic, o să merg!
– O să afle ai noştri, o să ne pedepsească, protestează cu voce piţigăiată de spaimă Codruţ, nu te duce Lilişor, ăsta te învaţă numai prostii…
– Hai Codruţ, nu o să se întâmple nimic, o să vezi!
Cei trei copii se îndreaptă către stradă, Zenovel, urmat de Lilişor care-l târăşte după ea ţinându-l de mână pe Codruţ, care nu vrea să participe la asemenea aventuri, care mereu se sfârsesc rău pentru ei.
– Eu primul, zise Zenovel, că-s bărbat.
Se coboară hotărât de pe bordură şi traversează foarte încet strada, maşinile se opresc, se opreşte şi el în mijlocul străzii şi-i priveşte impertinent pe şoferi care încep să claxoneze enervaţi, unul dintre ei deschide portiera maşinii şi-i spune enervat:
– Hai măi copile, altă treabă nu ai decât să te joci în mijlocul străzii!
Luat la rost, Zenovel fuge râzând înapoi pe trotuar.
Alertată de zgomotul din stradă bunica Lilianei, o doamnă autoritară şi impunătoare, vine repede către copii.
– Lilişor te-a rugat bunica să nu pleci de pe băncuţa de la poartă, ce cauţi în stradă?!
– Dar buni’,…ne jucam, se alintă ea, cu glas plângăreţ!
– Lilişor nu ai voie în stradă, eşti pedepsită două săptămâni te joci numai în curte, nu mai ai ce să cauţi la poartă, şi nici nu mai ai voie să-ţi cumperi în această perioadă clămiţe pentru păr!
– Dar buni’, cum mă mai duc eu la şcoală fără clame noi, ştii că în fiecare zi port altele, o să râdă colegele de mine, nu o să mai fiu la modă…se roagă ea distrusă. Doar era în clasa I-a la sfârşit, uff…din cauza nesuferitului de Zenovel…
Bătrâna îi împinge în curte pe Liliana şi Codruţ, dar nu-i dă voie lui Zenovel să intre.
– Tu te duci la tine acasă, că faci numai prostii, data trecută când ai venit la noi ai tăiat furtunul cu care udăm florile, ai vrut să te urci în liliacul alb de la poartă şi l-ai rupt, ai tras cu pistolul cu bile de cauciuc în porumbei, şi câte şi mai câte, faci prea multe năzdravănii! Mergi acasă la tine!
– See you later, aligator! cântă el. Eu mă duc să prind albine!
Cei doi copii cuminţiţi de bunica se vor juca, vor face temele împreună, aşa cum fac în fiecare zi, până nu vine năstruşnicul lor vecin să le tulbure liniştea… Din grădina alăturată se aude Zenovel „Ha! Am prins deja trei albine!” băiatul este la vânătoare de albine, alt sport periculor, altă provocare…

Regatul Vegetalelor- proză pentru copii

Viorica Marica

 

SCENA 1. La hotarul dintre Ţara Gustoaselor Legume şi Ţara Apetisantelor Fructe. Dimineaţă de vară/Luni.
Minunatul Regat al Vegetalelor este format din două ţări vecine şi prietene: Ţara Gustoaselor Legume şi Ţara Apetisantelor Fructe. Este dimineaţă şi locuitorii regatului au fost chemaţi pentru o importantă înştiinţare. În centru (în spatele scenei) este un mic soclu circular împodobit cu flori portocalii, pe acesta stă cocoţat dl Morcov. În dreapta acestuia se găseşte un panou îngust şi lung, împodobit şi el cu flori portocalii pe margini, în acesta este înfiptă o hărtie lungă care atârna până jos, este scrisă cu litere mari aurite, iată conţinutul anunţului: Concurs „Cel mai Frumos şi mai Virtuos” – Regele Balului va fi ales dintre Fructe şi Regina Balului dintre legume. În dreapta scenei se găsesc fructele: dna Căpşună, dl Măr, dna Caisă şi sora ei dna Piersică, dl Pepene, dl Stugure, dna Portocală, decorurile sunt formate din fructe de hârtie, altele decât cele enumerate mai înainte (prune, banane, lămâi, cireşe, gutui, etc.). În stânga scenei se găsesc legumele: dna Varză, dl Dovleac cu verişorul dl Dovlecel, dna Păstaie, dl Cartof, dna Roşie, dl Usturoi, decorul din această parte a scenei conţine legume, altele decât cele enumerate (castraveţi, salată, ridichii, vinete, ardei, gogoşari, etc.). Dl Morcov este singur pe scenă, se aude un sunet melodios de corn care sună adunarea, personajele intră din mai multe părţi pe scenă. Personjele sunt îndreptate către dl Morcov, şuşotesc între ei cu nerăbdare.
Dl MORCOV
(cu solemnitate, vorbeşte peltic şi bâlbâit)
– Dradjii mei… dradjii mei… da-daţi-mi voie…ne-am a-adunat la ho-hotarul dintre…
Dl CARTOF
(cu voce groasă, face o plecăciune către public)
– Ţara Gustoaselor Legume!
Dl STRUGURE
(melodios, face deasemenea o plecăciune către public)
– Şi Ţara Apetisantelor Fructe!
Dl MORCOV
– În Re-regatul vegetalelor, în a-această s-s-spendidă zi de vară (strănută zgomotos)…hapciu!
Îi cad ochelarii de pe nas, îşi tamponează faţa cu batista, îşi reaşează ochelarii pe nas.
TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, râd)
– Sănătate!
Dl MORCOV
(flutură batista pt a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunzele capului)
– Da-daţi-mi voie…drajii mei… Uf, ră-răceala asta… prea mu-multă u-umezeală…prea multă umezeală!…Ca în fi-fiecare an… tre-trebuie să fac u-un anunţ…fo-foarte important (arată către hârtia înfiptă în panou)…la-la…
TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, cântă dând din cap şi aplaudând)
– La, la… la,la…
Dl MORCOV
(flutură batista pt a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunzele capului)
– No-noi rădăcinoasele, u-unchiul Pă-păstârnac, mă-mătuşica Ţelina, to-toţi suntem sensibili la u-umezeală, chiar m-am în-întâlnit cu u-unchişorul să-săptămâna trecută şi e-era fo-fo-foarte zgribulit, zicea că a-au făcut şi el şi mă-mătuşica re-reumatism, trebuie să s-s-stea mai mu-mult la soare…
Dl PEPENE
(îl întrerupe)
– Dragul meu, ar fi mai bine să ne întoarcem la oile noastre!
Dl MORCOV
(aiurit)
– Care o-o-oi drăguţă, că mata e-eşti pepene!Toţi râd.
Dl DOVLECEL
(amabil)
– La anunţul pe care doreai să ni-l faci mai înainte!
Dl DOVLECEL
(maliţios)
– La anunţ stimabile, dragul meu văr (către Dovlecel), cred că stimabilul dl Morcov s-a pierdut!
Dl MORCOV
(sigur pe sine)
– Nici po-pomeneală stimabile, su-sunt aici (se pipăie pentru a se asigura), în Re-regatul Vegetalelor, la-la…
TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, cântă dând din cap şi aplaudând)
– La, la… la,la…
Dl MORCOV
(sigur pe sine)
– La adunarea no-noastră.., nu , nu m-am pierdut.
Dl USTUROI
(amabil)
– Să auzim anunţul pentru care ne-am adunat aici D-le Morcov.
Dna PĂSTAIA
(nerăbdătoare)
– Anul ăsta dacă se poate, dragule.
Dl MORCOV
(flutură batista pentru a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunze)
– La sfârşitul a-acestei săp-săptămâni…am o-o-onoarea, am onoarea… (se înclină), să vă a-anunţ, se-se va organiza Ba-Balul nostru a-anual…Cel mai Fru-frumos şi cel mai Vi-virtuos… Hapciu!
Îi cad ochelarii de pe nas, îşi tamponează faţa cu batista, îşi reaşează ochelarii pe nas.
TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, râd)
– Să-nă-ta-te! Sănătate!
Dl MORCOV
(flutură batista pentru a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunze)
– În care v-vom alege…Re-regele şi Re-regina Ba-balului…

TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, cântă dând din cap şi aplaudând)
– Ba, ba…ba,ba…
Dl MORCOV
(flutură batista pentru a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunze)
– A-a-anul trecut, Re-regină a fost scumpa do-do-domnişoară Căpşunica, iar Re-regele parfumatul do-domn Usturoi.
Cei doi se ţin de mână, se apleacă uşor în semn de mulţumire, toţi îi alpaudă cu simpatie, dl Strugure şi dl Dovleac fluieră ascuţit.
Dna CAISA şi dna PIERSICA
(se ţin de braţ, vorbesc una în completarea celeilalte, chicotesc)
– CAISA: Am fost atât de aproape, PIERSICA: să fim reginele Balului, AMÂNDOUĂ: poate la anul avem mai mult noroc! Hi!Hi!
Dl MORCOV
(flutură batista pentru a linişti audienţa, după care îşi trece mâna prin frunze)
– A-anul acesta… dradjii mei…Re-regele va fi a-ales dintre f-fructe, iar Re-regina dintre le-legume…(arată către anunţul din panou şi se uită şi el atent, potrivindu-şi ochelerii să vadă mai bine, ca nu cumva să greşească, îşi apropie nasul de scrisul din anunţ), …pu-puteţi începe pre-pregătirile pentru Bal…hapciu! Prea mu-mu-multă umezeală!
Îi cad ochelarii de pe nas, îşi tamponează faţa cu batista, îşi reaşează ochelarii pe nas.
TOATE VEGETALELE
(răspund în cor, amuzate, râd)
– Sănătate!

Vocea fetei de piatră – fragment

Marica Viorica

 

La vederea celor doi tineri profesorul Costa râde încântat, era cocoţat pe o scară pentru a putea ajunge la ultimul rând de butoane a unui panou de comandă plin de computere, Marck a trecut într-o încăpere alăturată, după ce i-a adresat un salut scurt bătrânului, lăsându-i pe cei doi singuri cu studiile lor.
– Hi! Hi! Hi! Aceeasi frumoasă Andrada! Andrada, provine din numele Andreea, forma feminina a numelui grecesc Andrei, semnificaţia numelui aceeesta este de bărbăţie, putere, curaj.
Spune bătrânul cercetător cu glasul lui piţigăiat şi peltic în care se simte afecţiunea pentru fată. În acest timp a coborât grăbit de pe scară şi s-a apucat să mormăie ceva nedescifrabil.
– D-le profesor, ce plăcere să vă revăd spuse fata! Salutări din partea tatei!
Fata se îndreaptă spre el şi îi strânge mâna, acesta îi răspunde cu căldură.
– Sobolanul bătrân si creierele lui! Mă ocoleste în ultima vreme, îl plictisesc, sau poate îl obosesc! Pe barba lui Zamolxe! Hi! Hi!
– Sunteţi în formă maximă profesore, îl complimentează tânăra, pe bătrânul glumeţ!
– Hi! Hi! Ca la 20 de ani, senilitatea e de vină, sunt din ce în ce mai sclerozat! Hi!Hi!
– Arătaţi excelent, continuă Andrada şirul complimentelor.
Bătrânul firav şi cocoşat pozează ca un culturist, se preface că îşi încordează muşchii ofiliţi, arăta ca un clown bătrân.
– M-am apucat de culturism, puisor!Hi! Hi!
După care se reculege şi începe să se mişte cu viteză prin cameră, răsfoind hârtii, sau tastând la repezeală câte ceva pe calculator.
– Să reeevenim la lucruri serioase Andrada! Avem niste chestiuni de discutat puisor si nu putem amâna, foaaarte importante, dar cred că le stii si dacă nu măcar le intuiesti, se agită el! Si cred că nu mai stiu unde am pus substanţele alea blestemate, sau stiu?! Am si rezultatele în infrarosu, treeebuie să le corelez cu ce aveam si să încerc… Andrada stii am descoperit cevaaa interesant…
Se gândea la mai multe lucruri în acelaşi timp, chiar dacă vorbea cu Andrada mintea lui lucra independent şi pentru alte proiecte în care era implicat. Merge grăbit prin cameră, mută diferite obiecte, citeşte unele însemnări, deschide unele computere, ca şi cum ar fi căutat ceva, bătrânul Costa, mărunt, slab şi cocoşat, cu părul lung şi rar căzut pe faţă, pe care i-o acoperea în parte, avea ochii negri şi vioi, un nas mare, coroiat, semăna cu un vrajitor. Andrada îl privea atentă, omuleţul era tare straniu, învăţase foarte multe de la el.
– Ce trebuie să ştiu profesore, întreabă tânăra politicosă, fără să-l grăbească?
– Tu esti „ fata de piatră” pentru că nu ai sentimente, mai coreeect spus ai transcens acest plan, ai urcat mai sus, eşti o raţiune linistită, nemiscată de aici ai putere, de aici vine darul. Cum să-ţi explic, puisor? Atenţia i-a fost captată de markerii de clonare la care lucra, s-a apucat să murmure. Si am CEA-antigenul carcinoenbrionar, AFP (alfa-fetoproteina), substanţe florescente, în special quinqcrină, … Pe barba lui Zamolxe! Revine către fată, Andrada, asa cum spuneam, draga mea, esti ca un lac îngheţat, sub pozghiţa de gheaţă ai toate sentimentele, doar că ele nu se exprimă puisor, înţelegi?
– Sigur că da, nici nu e complicat, am toate sentimentele şi toate emoţiile umane, doar că nu simt nimic, este un nonsens, observă ea, nu sunt tulburată de nimic, toate acestea se găsesc sub o pojghiţă de gheaţă, sau „de piatră” cum mi-au spus oamenii.