Author Archives: Lăcrămioara Andrei

Umbrela

 ––––––––––––––––––––––––––––––––

Îmi doresc uneori
să fiu o umbrelă
cu buline albe şi roşii.
Ploaia, doar ploaia
mă va putea învinge ,
biciuindu-mi faţa
ca şi cum aş fi
vinovată de ceva .
Aud glasul reparatorului
de umbrele,  care
 sparge liniştea
risipită-n umbra mea.
“Reparăm umbrele ,
reparăm umbrele”.
 Voi alerga la el
ca şi cum acesta
ar fi iubitul meu
de o viaţă.
Doar el îmi va mângâia
spiţele reci
izvorâte din
inima mea.

Fraţii – proză scurtă

––––––––––––––––––––––––––––––––-

***

          Se ridicase în grabă. Îşi luase ceva mai gros pe el şi ieşise afară. Era întuneric. Mircea se sculase cu noaptea-n cap. Vorbise de cu seară cu Mihai,  fratele său să pună caii împreună şi cu căruţa lui să meargă la moară în cealaltă comună. Acolo făcea făină albă şi bună. Mergi dimineaţă în zori să prinzi rând şi abia a doua zi pe la amiază te întorci acasă.

          Frate-su Mihai striga la poarta din fundul grădinii, venise cu calul de dârlog să-l înhame la căruţa lui Mircea.

          – ´neaţa, măi Mihai cam târziu. Amu trebuia să fim porniţi.

          – ´neaţa, ne-om porni că soarele-i încă sus. Numa´ de-o fi vreme, că ´om ajunge noi, spuse Mihai, trăgând calul de căpăstru. A´meu l-am încercat cu apă, da´ n-a băut decât două-trei guri,  iar de mâncat i-am pus un ţăpoi de trifoi uscat şi n-a mai rămas nimic. Oi lua caldarea cea de tablă cu care adăp vitele, contiuna Mihai şi le-om mai da pe drum de-o fi nevoie. Om găsi o fântână prin satul vecin unde să ne polotim setea.

          – Aista a meu nu bea după vite,  îşi bagă botu-n apă,  o miroase, apoi o gustă,  îşi scutura capul şi nici nu vrea să se uite la ea. Degeaba îi îndes eu caldarea spuse Mircea,  dând a lehamite din mână.

          – Dacă-i aşa, trage o fugă până acasă şi adă caldarea cu care-i dai apă că a´meu bea şi de la trecătoare, de unde s-adapă oile şi vitele.

          Mircea îşi luase sacoşa cu mâncare din bucătărie, unde o lăsase nevastă-sa când plecase dis-de dimineaţă la târg.

          Sacii cu grâu erau afară pe terasă, stăvuiţi de cu seară, de el şi frate-su.

          Mihai veni repede cu caldarea într-o mână, iar în cealaltă avea o sticlă plină cu ceva tărie. Puse găleată în căruţă şi îi arătă lui Vasile, sticla, spunându-i :

          – Am luat o jumate de sfeclă, ne-om încălzi pe drum.

          – Ne-om încălzi, da´  să punem sacii în căruţă că ne apucă amiaza acasă, îi răspunse Mircea , apucând de colţul sacului.

          După un timp scoase căruţa în drum. Aşeză de-a latul coşului o scândură, iar deasupra asezase un aşternut din acelea mai purtate.

          – Amu de-om avea noroc să nu fie naval la moară,  c-om avea de stat mult şi bine, spuse Mihai,  scoţând din buzunarul hainei un pachet de ţigări. Scoase o ţigară şi-l întrebă pe Mircea, dacă nu are un foc. Acesta  nu mai fuma de câţiva ani buni. Avea o cutie de chibrituri pe care o purta cu sine pentru a aprinde felinarul pe timp de noapte.

          Caii mergeau la trap. Trei, patru case mai erau şi ieşeau din sat. Liniştea satului fusese spartă de glasul clopotului de la biserica din sat.

          – Auzi, … spuse Mircea,  s-a mai dus unul de-al nostru. Aseară când eram la crâşmă, povestea a lui Scurtu că a murit Ion a´ lui Negru. Era din leatul nostru. Femei-sa n-a apucat să-i mai aprindă lumânarea.

          – Da … ne vine rândul la toţi, mai devreme sau mai târziu. Ăsta s-a dus mai devreme să prindă rând la poarta raiului, spuse Mihai, schiţând un zâmbet amar în colţul gurii.

          Caii se întind la drum, iar în depărtare se mai aude încă strigătul disperat al clopotului.Satul se pierdea sub copita cailor .