Author Archives: Andrei Trocea

strada orelor 6

Andrei Trocea
Prin autogară trec în şir laioli. Dintre ei, femela alfa împinge un pui dolofan, cu mânuţe cât beţele de chibrituri.
Lumea îi evită. Rareori, când se întâmplă să moară un membru al haitei, vezi câte un muncitor îngenuncheat, păzit de alţii, cum îl ecarisează pripit, cu ochii în patru.
A purta mănuşi din piele de laiol este semn de opulenţă!
Astăzi haita s-a împuţinat. Alaltăieri erau cel puţin zece. Acum sunt trei adulţi şi puiul cu urechi rozalii.
Pândim ascunşi după autobuz. Şoferul a închis uşile. Câţiva călători s-au baricadat în sala de aşteptare.
Un nefericit însă, beţiv aciuat în curtea îngustă, se clatină către patrupedele care, fără să încetinească, fără să fugă, îşi urmeaza drumul firesc de dimineaţă.
Lumea icneşte, o femeie îşi trage baticul pe faţă, undeva pe o banchetă din plastic un prunc urlă, zvârcolindu-se la pieptul mamei.
Beţivul se apleacă şi pipăie după o piatră. Laiolii continuă, nestingheriţi, cu paşi mărunţi, plimbarea matinală.
În spatele geamurilor se perindă priviri holbate.
Beţivul îşi umflă pieptul, execută o piruetă stângace, fixează călcâiul în asfalt şi se îndreaptă, poticnit, spre femela alfa.
Haita pare să nu-l observe, nici măcar puiul nu dă semne de nelinişte.
Beţivul se-mpiedică, se răstoarnă peste unul dintre masculi, trupul laiolului se denivelează, elastic, în porţiunea peste care s-a suprapus, sub hainele împuţite, corpul mortului.

Prietenul Evei mi-a zis că are liber şi că ar vrea să-mi facă o vizită.
Acum stă pe un pouf în garsoniera mea, cu un păhărel de ţuică fiartă, pe care îl apropie de buze doar cât să le umezească. Pare un băiat cuminte, uneori cam banal, cu gesturile ezitante şi rictusul docil.
Inspiră aroma de fiertură de prune, cu nasul proptit în pahar. Relatează o tâmpenie de la el de la serviciu, se tot foieşte şi îmi zâmbeşte încurcat, de parcă m-ar implora să-l trag de limbă.
Lasă, poate nu e bine. Fiecare om are metehnele sale.
Îmi cere voie să-şi aprindă o ţigară. O scoate din pachetul albastru, îmi oferă şi mie, pufăim cu privirile în gol.
Asta vrea. Să-l determin să se confeseze.
Acum povesteşte cum dansa Eva aseară, în bucătărie, asculta nepoată-mea un Bregovic ceva, pentru că băiatul spune că se tot chinuia să execute un dans, în perimetrul dintre coşul de gunoi şi peretele faianţat, era cu spatele la el, nu ştia c-o priveşte, era aşa amuzantă şi mignonă…
Îl opresc la timp. Da, ar mai vrea un pahar de ţuică.
Îi răspund că n-am primit un diagnostic definitiv.
Revine la Eva.
Eu îl întorc la testul ceasului şi încerc să îi explic ceea ce nici eu n-am înţeles. El vrea să mă dovedească printr-o definiţie găsita în cine ştie ce manual. Dar e atât de sinuoasă, încât îl opresc, îi înfrâng pedanteria nu fără satisfacţie şi îl silesc să mai ia o înghiţitură şi să se caute de ţigări.

Răduţu stă picior peste picior pe un scaun înalt. Ne priveşte când pe unul, când pe altul.

Discutăm despre teatru. Prietenul Evei povesteşte despre o piesă recentă; distribuţia e interesantă, regizorul în schimb, fost coleg de facultate (păr grizonat şi costum petrol), e un securist din cauza căruia eram cât p-aci să fac puşcărie. Iar acum mi-e şef. Zi de zi îl salut şi îl bag în mă-sa.

Răduţu tace. Parcă nici n-ar fi. Nu fumează şi nu, nu vrea ţuică.

Cum de-a ajuns iar la Eva? Cică s-ar fi dus împreună într-o duminică şi s-ar fi plimbat după spectacol, ore în şir, s-ar fi ambiţionat să înconjoare Casa Poporului, până au dat în latura dinspre Rahova şi i-au acostat doi indivizi tuciurii; noroc că era un echipaj de poliţie în zonă…

Răduţu se precipită, îşi înnoadă degetele în poală, încearcă să intervină în discuţie, la un moment dat se ridică, se scuză, cică ar fi vorbit cu un prieten să se întâlnească în oraş, încerc să-l conving să amâne, însă îmi promite că nu va sta mai mult de o oră.

Rămânem eu şi cu prietenul Evei.

Oftează. L-aş întreba de ce, însă mi-e frică. Mi-e frică, e copila mea, singura odraslă de pe pământul ăsta, în rest mi-au murit toţi. Las-o, îi e greu, dar e tânără, se va lupta, o va ajuta şi el, o voi ajuta şi eu, dar fără să ştiu. Nu trebuie…. Nu vreau să ştiu.

Gata! L-am înfrânt! Prietenul Evei se duce spre uşă. Se opreşte în hol. Se încalţă. Îmi strânge mâna. Zâmbeşte. Lăcrimează? Zâmbesc. Clanţa se înclină. Uşa se întredeschide. Apoi bufneşte. Şi el se umflă ameninţător, în toată puterea lui, mă împinge îndărăt, mă obligă să mă aşez, nu scoate o vorbă (ciudaţi ochii ăia brusc atât de hotărâţi, sticlă curată)… Se propteşte înaintea mea şi se dezumflă. Revine la glasul subţire, mă roagă.
Mă roagă, dar muşchii feţei nu tresar. Ochii sunt un amestec ciudat de voinţă şi furie, sclipesc (întotdeauna am zis că are priviri de nebun).
-Eva bea.
Nu-l ascult. Privesc aiurea pe geam.
-Aseară a băut din nou. Obişnuieşte să iasă noaptea, după ce adorm. Se duce să-şi cumpere. Stă pe o bancă în parc sau sus, în bucătărie.
Îl întreb dacă nu cumva mai are vreo ţigară. Nu-mi răspunde.
-A băut, apoi s-a împleticit la duş, s-a împleticit către pat, a căzut pe covor. Am cules-o şi am învelit-o. I-am lăsat căştile în urechi, sperând să adoarmă.
Încerc în zadar să-l întrerup.
-Apoi i-am scos căştile. Aţipise. A început să se foiască şi să plângă, îmi tot cerea înapoi urechile (pufneşte într-un râs amar), am încercat s-o liniştesc…
Îl rog să-mi dea măcar un fum.
-După alte câteva minute, în care am crezut că în sfârşit adormise, a sărit dintr-o dată şi s-a chircit în perete. Bocea şi fornăia şi murmura nu ştiu ce chestii…
Nu mă aude.
-Am cuprins-o de şold şi am culcat-o pe pernă, deşi se împotrivea şi răsufla greu. S-a trezit şi avea niste ochi goi, n-am mai văzut la nimeni ochi atât de goi, părăsiţi, aşa ca două scorburi. Am încercat să-i explic că a visat urât, nu i-am mai reproşat, am sperat ca măcar seara aia s-o am liniştită…
Îi spun că trebuie să-mi iau medicamentele.
-Se uita prin mine. După alte câteva clipe hohotea iar (dâre de lacrimi, dâre de salivă), m-a luat disperarea, m-am dus să fumez…
Îmi întinde pachetul. Îi tremură degetele. Eu o văd pe Eva mea micuţă bătând din palme lângă leagăn, el e încă împreună cu ea, cu o noapte în urmă.
Şopteste:
-Nu vreau să te supăr, dar e prea mare povara asta! Mi-au ajuns atâţia ani! Mai ia şi dumneata puţin… Spune-mi egoist şi ipocrit şi cum vrei, dar să ştii că ţin la ea. Doar că nu mai pot. Şi… Şi trebuie să împart cu cineva. Poate prostul de mine n-a fost în stare s-o ajute, dar alţii pot.
Nu stiu ce să-i răspund. Aş vrea să-l jignesc. Ar trebui. Dar e slab şi neputincios şi scânceşte ca un copil, sacadat, cu obrajii sprijiniţi în pumni. Scoate din el, împrăştie neînduplecat, cu voluptate, mânjeşte locul ăsta liniştit în care m-am retras.
-A deschis ochii. Parcă ar fi fost posedată. Aceleaşi scorburi în fundul cărora licăreau două scântei. Se uita nu ştiu cum, fix, prin mine. Mi s-a făcut frică. S-a repezit şi a clănţănit din dinţi în gol, să mă muşte. Dacă m-ar fi apucat, cu siguranţă ar fi sfâşiat ca un laiol. Am împins-o în perete. I-am luat capul în mâini. Am scuturat-o şi i-am urlat. Nu-mi mai amintesc ce. Să-şi revină poate, dacă ştie ce face, dacă e trează, nu mai ştiu! Mă privea şi încerca să se apropie. A repezit unghiile să zgârie, dar m-am ferit. Rămăsese cu capul imobilizat între degetele mele… Ce spun că mă privea? Erau ochi părăsiţi… I-am tras câteva palme (ezită), eram… eram furios şi speriat! Avea buza de jos albă albă. Apoi a închis ochii. Respira regulat… Am întrebat-o dacă se preface. Şi a zâmbit subţire… Acelasi verde tulbure, nu focaliza nimic… Şi iar s-a zbătut să mă muşte… În cele din urmă s-a liniştit… Parcă se întorsese dintr-o altă lume… A şoptit că nu crede că-i sănătoasă, că are probleme cu capul. Şi am plâns lângă ea. Am aprins lumina…
Parcă m-am scufundat în cadă şi se propagă, de la fiecare etaj, zgomote înfundate. Secvenţial, povestirea lui mă loveşte în tâmple. Mă doare capul. E 12.15, trebuia să iau Exelon. Stomacul mă ustură. Banale efecte adverse.
-Îi golisem sticla în chiuvetă. A ţipat şi m-a înjurat. I-am zis să se oprească. Nu-mi place să audă alţii cum mă cert. Nu-mi place să tapetez. Nu suport. Dar ea ţipa şi se repezea spre mine şi îmi arunca, schimonosită, cele mai grosolane înjurături, lătra că dumneata i-ai dat banii ăia, că n-am avut dreptul să-i arunc sticla, că să mă duc să iau alta. I-am tras o palmă (mă scrutează jenat), ea s-a trântit pe scaun şi a început să plângă. I-am repetat că nu mă duc nicăieri. Dar iar a ţipat, aşa răguşit, cu venele gâtului umflate şi ghearele ameninţătoare… Numai om, numai femeie nu era atunci! M-am dus să-i cumpăr…