Author Archives: Irina Burciu

Petale însângerate

 Irina Burciu       

Străzile-s pustii, vântul a măcinat toate speranţele naturii… Tresar, mă trezesc speriată şi simt plecarea toamnei; privesc geamurile aburite şi nu pot descoperi misterul din spatele acestora. Mă ridic uşor din pat, îmi sprijin întregul corp de cel mai apropiat perete, fiecare pas mă face să simt răceala naturii  care se instalează în sufletul meu printr-o frică nemărginită… Ciudat : prin minte-mi trec cele mai fericite momente din viaţa mea (şi parcă nu sunt toate fericite… sunt cele ce mi-au rănit sufletul , dar care înainte de asta au avut contribuţia lor la fericire). Parcă-mi ard scântei în suflet… un gând fulgerător mă-ndeamnă să fiu cea mai frumoasă din noaptea asta !Şi iata-mă… hainele-mi zâmbesc de mulţumire : cizmele mi-au îmbrăţişat picioarele, fusta mi-a acoperit genunchii aşezându-se comodă şi încălzindu-mi mandră coapsele, bluza  de-un negru perfect, insa poate prea subţire pentru frigul ce avea să mă provoace ; nu voiam să fiu doborâtă fără a opune rezistenţă, aşa că am luat jacheta mamei. Nasturii se încheiară parcă singuri, îndemnaţi de restul hainelor pentru a se integra cu uşurinţă în noua lor familie…Coborâi scările în grabă, dar cu toate astea, paşii-mi erau  fermecaţi căci nimeni nu trebuia să-mi simtă prezenţa în acea noapte la o ora atât de târzie !Am ajuns imediat afară… era mai frumos ca niciodată, fusese o toamnă rea, neînţelegătoare, care-mi dăduse multe bătăi de cap, îmi afectase chiar interiorul, îmi furase din noroc, din iubirea pe care aş fi putut-o răspândi împrejurul meu.              
Acum era diferit : cerul senin prezenta o singură culoare (căci mai multe la un loc mi-ar fi trezit sentimente, amintiri ; mi-ar fi adus în faţa ochilor suferinţă)… şi ce să vezi ?! Era luna…  Mititica, mult timp trecuse de când nu-i mai vorbisem, nu o mai admirasem.  Acum totul părea schimbat : ea avea să-mi lumineze drumul şi să mă admire, căci după cum am spus, aveam sa fiu cea mai frumoasa din noaptea aceea ! Mă simţeam la fel de importantă ca un astru ceresc. Simţeam puterea lunii în trupul meu… Ea avea acum conturate liniile feţei (aşa cum fiecare dintre noi le creionam în copilărie). Voiam să cred că eu sunt acolo sus şi toată natura mă priveşte şi mă laudă… 
             

   Pe lângă toate astea, nici urmă de om, dar în natură avea să se întâmple ceva ; de altfel era foarte frig, gerul îmi cuprinsese grăbit gâtul dezgolit şi imediat am simţit cum îmi taie respiraţia, mă sufocam. Eşarfa mamei m-a salvat, s-a înfăşurat grăbită în jurul gâtului meu, fiind împinsă parcă de bătăile vântului…Era atât de ciudat ; după câteva clipe, trupul mi-a fost cuprins de o frică nemărginită, n-aveam curaj să-mi îndrept privirea spre locurile de unde veneau acele sunete ciudate, nu mă puteam opri. Aveam impresia că sunt încolţită de cine ştie ce creaturi. Îmi doream să fie un coşmar şi-mi repetam cu disperare : « Vreau să văd lumina ! ». Frunzele se jucau în apropiere, auzeam paşi care se îndreptau spre mine ; parca zăream o figură prin ceaţa ce cuprinsese împrejurimile…Cunoşteam sentimentul, îl întâlnisem înainte de plecare (când priveam spre geam şi nu puteam zări ce se afla în spatele acestuia). Era aceeasi dorinţă nebună de cunoaştere, însoţită de presimţirea că acest risc îmi va readuce speranţa…Şi iată că frica şi dorinţa fură pătrunse de o picătură de gheaţă, care însă se topi în câteva clipe. Astfel am crezut că frigul m-a îngheţat, dar apoi cine m-a salvat ?! Căldura din sufletul meu ?! Zâmbii mulţumită când simţii mai multe picături. Mă oprii şi privii împrejur : nu-mi venea să cred : presimţisem venirea iernii, eram singură în noapte printre fulgii de nea . Prezenţa lor mă făcuse să uit de frica pustietăţii. Râdeam ca o nebună. Nu aveam stare şi neştiind ce aş fi putut face mai departe, am început să alerg încotro vedeam cu ochii de parcă m-ar fi urmărit una dintre creaturile imaginatiei mele (eram mulţumită… demult aşteptam fuga asta disperată).               
Şi iată-mă după câteva ore bune de bâjbâit prin noapte, pe o bancă lângă un brad înalt, cu crengile dese şi cu luminişuri împăienjenate… Mi-am apropiat picioarele de piept, le-am cuprins cu mainile şi mi-am proptit capul pe genunchi, privind rafala fulgilor ce cădeau atât de uşor, că parcă pluteau, erau iniţiaţi în arta zborului, iar când venea vântul se jucau de-a v-ati ascunselea ; bătaia vântului printre ramurile copacilor era asemănătoare cu vocile copiilor la venirea lui Moş Crăciun . Peisajul mă fermecase, ba chiar îmi furase trupul, mintea, fiinţa, astfel că un somn profund mă cuprinse. Pe măsură ce acesta devenea din ce în ce mai puternic, în adâncul sufletului simţeam  scânteile iubirii… Dar cum putea fi vorba despre aşa ceva ? Nu iubeam… Cum să simt ceva pentru o persoana dacă nu o cunosc ?! Hmm… dar exista persoana ?! Nu-mi imaginam pe cineva, nu mă gândeam la nimeni… totuşi aveam mereu impresia că zăresc un băiat, o figură necunoscută… 
             
A doua zi m-am trezit foarte aiurită : nu inţelegeam ce căutam pe acea banca şi de ce eram privită de toţi trecătorii. Ahhh ! Oare trecuseră de mai multe ori pe lângă mine şi se întrebau ce căutam acolo şi de ce nu plecasem încă ?! După ce mi-am revenit puţin, am observat că hainele şi păru-mi erau acoperite cu zăpadă (o pătură ce-mi ţinuse de cald întreaga noapte).  Am vrut să mă ridic… Dar stai ! Lângă mine văzui ceva, ceva frumos : un trandafir cu petalele acoperite si ele cu o pătură de nea, iar sub aceasta un roşu aprins combinat cu negru. Mâinile amorţite simţiră imediat catifelarea florii. Săgeţi mă loveau, se-nfigeau hotărâte şi … simţeam că iubesc…Apoi rostii speriată , ridicându-mă din « patul » în care-mi petrecusem magica noapte : « Cum ?! Nu se poate… Ce iubire visez ?! Treziţi-ma ! Nu mă mai torturaţi atâta… De ce tocmai eu care nu am parte de iubirea visată ?! » Prima idee ce-mi săgetă mintea : luai repede trandafirul şi apropiai degetul de cel mai proeminent spin . Mare-mi fu mirarea când văzui că sângele îmi colora întregul deget, apoi pătai zăpada, scăpai trandafirul şi printre lacrimi rostii : « Vreau să iubesc… Dar trandafirul nu are nici o legătura cu mine… ! « … Oftai, obrajii-mi ardeau, mă dădeam în spectacol, îmi era ruşine de ceea ce făcusem, ce aveau să zică oamenii ?! Că am plecat de acasa…  Că m-a răpit nebunia ?! Ce a fost în capul meu ?! » Am lăsat trandafirul (deşi simţeam că de fapt îl părăsesc, de parcă-mi era drag…) şi am fugit spre casă.Noroiul se lipea de talpa cizmelor încercând să mă facă să-mi schimb decizia. Dar nu, nimic nu avea să mă oprească ; poate cineva ar fi putut, dar nu era cazul. Drumul a fost lung, dar foarte uşor… doar încotro vedeam cu ochii.             

Următoarea seară am iesit cu câteva prietene; scopul ieşirii mele a fost  de a-mi vedea iubirea … dar care era aceea?! Mă îndrăgosteam  pe zi ce trecea de figura din noaptea trecuta… « Eh na… ca să vezi : un alt trandafir pe aceeasi bancă… » Nu înţelegeam nimic : de ce era mereu câte un trandafir acolo ?! Cine-l punea ? Eram atat de încurcată de mulţimea întrebărilor. Şi toate astea privite împreună dădeau impresia unei mari ciudaţenii, situaţia era din ce în ce mai stranie, înfricoşătoare, aşa că m-am hotărât să nu mai trec pe lângă acea bancă, cu toate că simţeam iubirea puternică în adâncul meu !          

Primul semestru şcolar se sfârşise, vacanţa se arăta a fi promiţătoare, iarna se instalase cu mult timp în urmă şi-şi pusese bazele pe meleagurile noastre… Iată că veni şi noaptea, ziua urmatoare avea să fie Craciunul, sărbătoarea mea preferată… Sufletul îmi era insă rănit, simţeam cum curgea dulceaţa iubirii, mă cuprindea cu totul şi nu ştiam cum aş fi putut-o întreţine… Simţeam bătaia vântului printre ale mele sentimente, eram învăluită în iubire aşa cum împrejurimile erau albe şi neatinse de pete de culoare (asta doar acum când se făcuse târziu şi străzile erau pustii, iar fulgii mari se-mpingeau grăbiţi care mai de care… ).               

Întâmplarea se repetă . Venise vremea : mă trezii neştiutoare  în toiul nopţii cu acelaşi sentiment de acu vreo luna. Şi iată-mă cuprinsă de emoţie, îmbrăcai hainele ce aveau să participe la împlinirea dorinţei de « a fi cea mai frumoasă din noaptea aceea ». Îmi vedeam umbra, paşii-mi erau calmi… Dar de ce plecasem ?! Ce avea să se întâmple ?! Luna-mi era alături, dar de data asta nu era singură, ci înconjurată de stele… Acelaşi drum, dar frica-mi dispăruse, totul era atât de diferit, mergeam de parcă aş fi fost atrasă de un magnet, aş fi putut spune că fusesem vrăjită, dar nu, simţeam că totu-i real !…În cele din urmă am zărit banca, însă stai… (mă oprii şi privii încurcată)… acolo mai era cineva care mă privea şi care se şi ridică. Când văzui că omul se îndrepta uşor spre mine, păstrai ritmul păşind spre înapoi. Cine era ?! De ce venea spre mine ?! Mă speriai cumplit şi dintr-o dată m-am întors cu spatele la el fugind cât mă ţineau picioarele (de fapt asta aş fi vrut, dar stratul de zăpadă mă-mpiedica) aşa că mă trezii cu o mână necunoscută ce-mi apucă braţul şi mă prinse înainte de a face cunoştinţă cu pătură albă şi pufoasă . Mi-am întors prvirea, eram atât de aproape unul de celălalt, îi simţeam respiraţia. Era figura aceea… Ah, rostii speriată : « Tu eşti ! ». El mă privea şi parcă mă hipnotiza astfel că am rămas împietrită (deşi aş fi spus : « Minunată sculptură ! » ). Nu poţi reacţiona astfel dacă nu ai nişte motive bine întemeiate : de el mă îndrăgostisem. Şi când am vrut să rostesc ceva,el mi-a acoperit buzele cu degetele lui lungi şi calde, apoi mi-a rostit încet că abia l-am auzit : « Ssst… vino cu mine ». L-am urmat. M-a dus la bancă, nu voia să-mi elibereze mâna, o ţinea strânsă într-a lui…aşa că i-am spus : « Ţi-e frică să nu fug ?! De ce mă strângi aşa ?! ». Dar el n-a spus nimic, ci şi-a continuat drumul fără a privi înapoi ( acolo unde mă aflam eu… ). De ce nu mă împotriveam dorinţei sale ?! Dacă avea să-mi facă vreun rău ?! Ce contau toate gândurile mele, atâta timp căt nu plănuisem să plec de lângă el?!  Eram alături de cel pe care-l visam, îi simţeam trupul alături de mine, sufletul implicându-se…                Odata ajunşi în dreptul băncii, se întoarse spre mine, îmi aranja parul, îmi mângâie obrajii înflăcăraţi şi apoi mi-a întins un trandafir asemănător cu cei pe care-i găseam mereu, însă acesta parea a fi mai fericit… Îmi luă mâna, mă înţepă cu un spin pentru a mă convinge că nu-i un vis, iar apoi mi l-a lăsat în grijă. Ceva mă îndemna să-mi petrec noaptea aceea magică alături de el. Asa am ajuns să-l cunosc… Dimineaţa însă nu mai era iar trecătorii-mi ofereau aceeaşi privire. M-am ridicat căutându-l disperată : « Oh, nu ! Nu acum ! » Am luat trandafirul şi am plecat spre casă.               

Era Crăciunul, oamenii alergau disperaţi pentru a face ultimele cumpărături pentru cei dragi, iar eu nu mai aveam nevoie de nimic – doar aveam parte de iubire, nu ?! Ce altceva-i mai frumos decât asta ?!Dupa toate astea, seara de Craciun  m-a uns cu » cea mai dulce miere » : l-am reîntâlnit la petrecerea organizată de prietenii mei. Mi-am spus : »Doamne, ce căuta aici ?! »… apoi i-am zis pe un ton certăreţ : » De ce mă urmăreşti ?! » Tăcu ca de obicei, dar mă prinse de braţ şi « mă fură » De data asta m-am împotrivit, doar că iniţiativa mea nu a avut nici un rezultat ; el era mult prea hotărât !
Nu cunoşteam drumul, dar cu toate astea, am ajuns repede în faţa unei uşi: a deschis-o şi m-a poftit înăuntru:am  intrat cu o oarecare teamă ( ce fu imediat simţită : « Nu te speria… nimic rău nu are să ţi se întâmple » )… Un val de căldură m-a cuprins, mi-a luat jacheta şi a dispărut… Lemnele ardeau în şemineu… Ce atmosferă ! Bradul era luminat de multiple beculeţe; împrejurul său,  de fapt în întreaga cameră am văzut petale de trandafiri şi imediat mi-am scos cizmele pentru a simţi catifelarea petalelor… Camera era plină de lumânări parfumate ; nici n-am terminat bine de admirat camera că a şi venit, mi-a cuprins corpul cu braţele sale, dar eu m-am îndepărtat în grabă şi i-am vorbit răstit : « Ce-i cu toate astea ?! «  … iar el mi-a zâmbit, iar apoi mi-a spus hotărât : « Te iubesc! »…