Author Archives: Irina Chiroiu

In memoriam

Irina Chiroiu

 

– Giany, ce faci? Nu ieşi la o poveste?
– Nu, nu mă simt prea bine, a replicat ea cu vocea stinsă.
Am privit-o atent… Era albă la faţă, dar ochii încă îi mai luminau. Purta pe cap un batic colorat, care ascundea ororile bolii. Părul îl pierduse de mult, nu asta era problema, dar operaţiile încă nu se cicatrizaseră.
– Hai la mine dacă vrei, stăm afară, în livadă. Am mers, nu numai eu, ci toate prietenele ei.
Am râs, am glumit, ne-am jucat.. La un moment dat, noi alergam
– Giany, hai cu noi ! a zis una din fete… Greşeală mare…
– Nu, eu nu mai pot fugi. Dar mă uit la voi, parcă sunteţi nişte copii mici! ne-a dojenit printre hohote de râs.
Era frumoasa Giany.. Şi modestă. Fiica celor mai bogaţi oameni din sat. Nu era cu nasul pe sus, cum ar fi fost altele în locul ei. Şi îi plăcea să dăruiască, să trăiască, să se bucure.
Apoi a venit Crăciunul… era mult mai stinsă şi totuşi la fel de veselă. „Sunt cele mai frumoase sărbători, vă iubesc!” ne-a spus atunci. Mai târziu am rămas singure. „Nu te speria că plâng, sunt fericită”, m-a liniştit. Ştiam că nu e aşa. Avea să fie ultimul Crăciun petrecut împreună…

Zilele s-au scurs repede, parcă mult prea repede decât ar fi trebuit. O visam tot mai des.. Era îmbrăcată în rochie de mireasă. De Paşti, cu ultimele puteri, a fost la biserică. S-a spovedit, a stat puţin la slujbă şi nu am mai văzut-o. Câteva zile mai târziu, şi-a dat ultima suflare…îşi stabilise toate detaliile pentru înmormântare. Ceruse să fie aranjată, îmbrăcată în rochie de mireasă…planificase totul… Şi mai presus de toate, ne-a spus că ne iubeşte. A simţit oare sfârşitul? Avea doar 18 ani…

Acum o văd parcă cum trece pe lângă mine, parfumul ei mă-mbată ca altădată. Dar nu mă vede, ci pleacă spre altă lume, făr’ de suspine, făr’ de păcat. Ochii ei negri ce mă priveau zâmbind sunt morţi acum. Nu-i greu să o simt iar lângă mine..Şi pleoapele-mi cad grele, fără ştire. Ce n-aş da să nu mă mai trezesc nici mâine! Dar nu-i decât o-nchipuire…Cu desăvârşire nu simt căldura, viaţa, ce izvorau la nesfârşit. Continui însă să visez la lumea ei, pierdută în suspine. Visez c-aleargă din nou grăbită şi vine zâmbind la mine….

Ori în ce durere mă poartă,
Prin pustiul zilelor,
Speranţa sufletului-i moartă,
Pierdută în şuvoiul lacrimilor…
Şi fără de putere
Păstrez un gol în mine,
Căci în a nopţilor tăcere,
Lumina mea este la tine…