Author Archives: Ioan Crişan

Despre Ioan Crişan

Sibian din 04.01.57 şi să dea domnul să mor tot sibian. Am câştigat premiul de debut cu romanul LA STANGA în concursul naţionalL.REBREANU, BISTRIŢA 2006. Mai public schiţe umoristice, pamflete, eseuri şi satiră politică în diferite reviste literare. În pregătire: două romane, un volum de schiţe şi o piesă de teatru.

Micuşor Mănăilă zis Limbariţă!

____________________________________________________________

– Salut dragi prieteni din cârciuma asta faină şi cu clienţi din lumea bună a şantierelor, şi mai salut cu plecăciune până în pământul ăsta care ne iubeşte, pe dumneata domnule barman Stelică pe care te rog cu această ocazie să îmi umpli fain-frumos o halbă, pe care să o beau chiar aici lângă tejghea, la botul calului cum bine se spune, dar ce spun eu o halbă, te rog să îmi umpli două halbe, am spus două?, ei mai greşeşte omul darămite eu, deci, pune la început doar una dar fii atent, să fie bere proaspătă, ieftină şi de-aia bună vreau să spun dar degeaba spun eu cu gura asta a mea pentru că dumneata domnule barman Stelică, cunoscut şi recunoscut de toţi cititorii fruntaşi ai acestui local de cartier, dumneata vreau să spun, ştii mai bine care este berea bună proaspătă şi ieftină, am spus cumva ieftină?, ei din nou revin cu zicala că mai greşeşte omul, doar oameni suntem, şi aşa cum spuneam, domnule barman Stelică, eu nu vreau neapărat numai bere din aceea foarte ieftină, la o adică pot foarte fain-frumos să beau şi din berea de care beau şi alţi semeni de obicei, sau din berea care o beau oamenii aceia care se uită încoace rânjind de parcă m-ar cunoaşte, dar ce spun eu că parcă m-ar cunoaşte?, sigur că mă cunosc măcar unul sau doi dintre ei pentru că eu sunt un om cunoscut şi uneori beau bere şi la cârciumile din alte cartiere aşa cum ar fi aceasta, mai ales că eu beau bere bună dar care neapărat trebuie să fie şi ceva-ceva mai proaspătă şi mai ieftină decât alte mărci de bere care se beau în marile localuri şi care nu este cu nimic mai bună decât marca pe care o beau eu sau cei însetaţi din acest local, deci, cum spuneam, pentru cei care nu ştiu încă, eu sunt Micuşor Mănăilă zis între cunoscuţi Meliţă, şi vreau să vă vorbesc despre ultimul divorţ pe care l-am încheiat acum exact vreo trei ore şi ceva, am spus trei ore?, ce mai… am greşit puţintel domnilor şi domnule barman Stelică, pentru că dacă privesc la ceasul atârnat de peretele lateral al barului constat cu uimire că deja au trecut puţin peste patru ore de când sunt divorţat şi acum sunt uimit de faptul că atunci când divorţezi, lumea nu se schimbă cu nimic rămâne aceeaşi, exact ca şi atunci când mi-a scos dentistul două măsele în aceeaşi zi şi de vorbit am putut vorbi la fel ca înainte dacă nu mai bine, am spus mai bine?, am greşit ceea ce nu este un aşa mare păcat doar suntem oameni, deci cum am spus puteam vorbi chiar cu mult mai bine fără acele două măsele despre care numai pe urmă am băgat de seamă că mai mult mă încurcau la meliţat pentru că de la meliţat îmi vine şi porecla dacă sunt câţiva printre dumneavoastră care nu v-aţi dat seama până acum de asta, aşadar, de comandat am să comand eu un rând de halbe celor prezenţi, ce spun un rând, comand şi două rânduri de halbe fiecăruia, doar cu condiţia să se bea încet şi în timp, pentru că am multe să povestesc urechilor care vor şi pot să îmi asculte păţania de azi cu divorţul, dar halbe pline cu bere bună, proaspete şi de calitate din acelea cu preţ mai moderat pe care o să le ofer spre a fi băute de cititorii din local ca să nu spun pardon, beţivii din local, şi asta dacă este cineva de faţă care se simte deranjat de o asemenea remarcă, de fapt văd că aproape nimeni nu mă bagă în seamă, am spus că nu mă bagă în seamă?, ei atunci aflaţi că nici nu mă deranjează că o parte din cei care beau pe aici nu mă mai prea bagă în seamă şi cei mai mulţi mi-au întors spatele, sunt obişnuit cu asta mai ales că mama mea cea bună îmi spunea uneori că eu m-am născut vorbind şi toată lumea din saloanele maternităţii se mirau de ce scoteam eu din gură, dar să lăsăm asta stimaţii mei nou prieteni, deci despre ce vorbeam?, desigur că nu contează, pentru că ceea ce contează mai mult în aceste momente este că dumneata mă asculţi şi mai contează că eu sunt cam cătrănit, ce spun cătrănit, sunt chiar supărat din cauza divorţului, nu că am pierdut, puţin îmi pasă, am pierdut eu altele mai importante, alte lucruri şi obiecte vreau să spun, ce spun eu aici că lucruri domnule!, trebuia să spun că am pierdut ditai lucruri şi ditamai obiecte nu numai aşa, dumneata cel de lângă tejghea, cel care mă priveşti atât de atent, da-da dumneata cel subţirel şi la haine şi la pungă, deduc asta după pofta cu care mă priveşti atunci când îmi duc halba la gură, deci dumneata subţirelul, ce zici că bei?, vermut?, păi dă-i domnule un pahar mare, plin cu vermut dar ce spun eu aici că un pahar, am spus că un pahar, domnule barman Stelică?, în fine mai greşeşte omul… deci dă-i, domnule Stelică, o halbă plină ochi cu cel mai bun vermut dintre cele ieftine desigur, că am puţintel de povestit şi dumneata omul cel subţirel, agaţă-te fain frumos de toarta halbei cu vermut bun şi ieftin şi apoi treci colea lângă nenea Meliţă să mai povestim puţin şi cu ocazia asta îţi plătesc vermutul dar numai să îmi mai ţii puţin de urât pentru că eu sunt cătrănit destul de rău dar ce spun eu, cătrănit destul de rău, am spus numai cătrănit?, mai greşeşte omul că oameni trebuie să fim, adevărul este că sunt cu mult mai mult decât cătrănit deci cum spuneam nu demult, eu abia am terminat divorţul de soţie, o soţie, nici urâtă nici frumoasă, nici bună nici rea, nici înaltă nici scundacă, singurul cusur al ei în ultimi noştri doi ani de căsnicie era că de câte ori aveam câte ceva de povestit, desigur că lucruri minore despre casă sau despre alte probleme, desigur că probleme minore sau majore de la caz la caz, ea îşi lua poşeta şi pleca la piaţă sau la neamuri şi cunoştinţe unde stătea până se însera, nu de puţine ori a plecat şi în cămaşa de noapte dar strângând şi mototolind poşeta la piept, desigur că o mototolea cu amândouă mâinile, asta vedeam eu pe fereastra de la stradă de unde mă uitam după ea de fiecare dată şi până să deschid eu fereastra ca să îi spun câte ceva, ea dispărea din câmpul meu vizual cu o viteză de alergător de sprint, dar unde pleci?, da-da, pe dumneata te întreb desigur, ce dacă nu mai ai vermut?, mai comand o tură ca să pot să povestesc mai departe cu divorţul, am spus divorţ?, ce divorţ domnule!, asta a fost despărţire în toată regula, soţia mea, adică fosta mea soţie, uite domnule cum au trecut cinci ore de la separarea noastră a mea de ea vreau să spun, deci fosta mea soţie, a fost o femeie ca toate celelalte numai că în ultimul timp adică în ultimi ani, privea numai într-un punct fix şi trebuia să o zgâlţâi de umăr atunci când vroiam să o fac atentă la ce vorbesc, pentru că eu să ştii că recunosc, uneori vorbesc mai mult decât trebuie, am limbariţă încă din copilărie sau logoree cum i se spune mai ştiinţific, stai zău aşa, stai să comand încă un rând de vermut pentru dumneata şi o bere ieftină dar bună pentru mine, nu vrei să luăm loc la o masă ca să putem vorbi mai în largul nostru, dar ai dreptate şi aici pe scaunele de lângă tejgheaua barului stăm destul de fain-frumos, ai dreptate, domnule barman Stelică, dumneata care eşti tatăl tuturor cititorilor fruntaşi din cartier, vreau să spun că a acelora care citesc de pe etichetele sticlelor atunci când beau cuminţi la câte o masă, domnule Stelică te rog să mai completezi încă o dată halba acestui om cumsecade, desigur că te rog să o completezi cu vermut ieftin şi bun, Meliţă plăteşte, pentru că Micuşor Mănăilă zis Meliţă are bani chiar dacă a divorţat de soţie, fosta lui soţie, care nici nu s-a prezentat la ultima înfăţişare zicea avocatul ei că nu s-a prezentat numai să nu mă mai audă, stai domnule nu pleca… stai să mai povestim te rog eu frumos, te roagă Micuşor zis Meliţă… na că subţirelul a ieşit în fugă din local, ce ai spus domnule barman Stelică?, ai spus că îţi alung clienţii?, că ar fi mai bine să plec eu decât ei?, ei bine eu nu plec pentru că mai am de câte ceva de povestit celor care vor să mă asculte şi le dau de băut pentru asta, dau bere bună şi neapărat din-aia ieftină, dau şi vin şi ţuică cui vrea să mă asculte pentru că am de povestit despre divorţul de soţie de la care divorţ deja au trecut aproape şapte ore, dar ce spun eu aproape şapte ore?, am spus şapte ore domnule Stelică?, ei bine aici trebuie să recunoşti şi dumneata chiar dacă de la un timp te uiţi cam urât la mine, deci trebuie să recunoşti că am spus… aproape şapte ore şi nu am spus că a trecut exact şapte ore sau mai rău era dacă aşi fi spus că a trecut cu mult peste şapte ore dar… aşa cum am spus de nenumărate ori, mai greşeşte omul darămite eu care sunt aşa de cătrănit din anumite pricini parcă am mai spus, dar ce faci domnule barman Stelică?, te rog să îmi dai drumul la gulerul hainei şi să nu mă mai împingi, pot să plec şi singur dacă vreau şi dacă trebuie iar tu măi rânjitule de ce mă scuipi şi de ce îmi dai cu pumnul în spate?, iar voi ceilalţi, de ce mă tot îmbrânciţi măi oameni buni doar nu v-am făcut nimic doar am povestit şi eu acolo câte ceva, bă, tu de ce mă tragi de păr?, au piciorul, m-ai lovit chiar în rotulă măi omule aţi dat buzna cu toţi pe mine în loc să ne aşezăm cuminţi şi să vorbim ca oamenii botezaţi, ţi-am spus să nu mă mai împingi şi să mă loveşti aşa de brutal domnule barman, voi fi eu învăţat cu datul afară de peste tot dar nici chiar aşa, şi să mai ştii că am să mă duc fain-frumos glonţ la prima secţie de poliţie dacă nu am să mă opresc pe drum cu cineva, şi am să te reclam domnule Stelică, să te reclam pentru că m-ai împins şi pentru că mi-ai dat cu şutul în fund şi atunci ai să vezi dumneata ce ai să păţeşti după ce le voi povesti pe îndelete domnilor poliţişti dacă vor vrea să stea şi să mă asculte până la capăt pentru că eu neapărat trebuie să povestesc cuiva despre divorţ sau despre orice altceva pentru că eu Micuşor Mănăilă zis Meliţă ştiu eu de ce, trebuie să povestesc cuiva… vă mulţumesc doamnă, vă mulţumesc pentru că m-aţi ajutat să mă ridic de pe asfalt unde m-au împins acei domni, staţi numai un pic să mă scutur de praf şi apoi am să vă povestesc din ce cauză am fost aruncat afară din local, sau mai bine să vă povestesc despre divorţ?, am spus divorţ doamnă dragă?, păi a fost ditai divorţul, nu doriţi să ne aşezăm pe o bancă din părculeţul de peste drum, unde să avem destul timp ca să vă povestesc despre…

Statuia mea

Ioan Crişan

 

Pentru prima oară am văzut-o de la distanţă şi statuia mi-a plăcut încă din prima clipă; eram însă prea grăbiţi, atât eu, cât şi Alin, fiul meu cel mare, care mă însoţea pe aleile dintre pavilioanele spitalului militar central. Eram aşteptat la cabinet de renumitul chirurg toracic Teodor Horvat, doctor prin carieră, general prin grad şi profesor universitar prin muncă şi ştiinţă. Nu am să vorbesc acum despre acest om deosebit, o voi face altă dată, acum vreau să vorbesc despre o sculptură, un bust excepţional, care îl reprezintă pe pionierul medicinii moderne româneşti, generalul de divizie profesor doctor Carol Davila, bust executat în anul 1903 de marele Constantin Brâncuşi; spun ceea ce este dăltuit pe soclu, că bustul generalului a fost ridicat la comandă către artist, de ofiţerii sanitari. Sunt un om slab cu multe căderi, am mai spus-o de multe ori şi nu mi-e ruşine să mă repet că uneori am frământări şi neîncredere în mine, totuşi, spre norocul meu, gândurile grele sunt destul de rare şi nu mă ţin mai mult de o oră. Uneori nici atât, ci doar până vorbesc cu un om fie el şi un simplu trecător sau un vânzător de la chioşcul de ziare. Cu toate că sunt un om care preferă în majoritatea cazurilor singurătatea, am tot timpul nevoie să privesc la oamenii din jur, poate din această cauză pot uneori să fiu singur şi la un meci de fotbal într-un stadion plin ochi cu suporteri. Am nevoie de oameni să încerc să le ghicesc bucuriile sau supărările, am nevoie de oameni pentru a încerca să le trăiesc speranţele, durerile, trăirile şi apoi să îmi fac personaje în cărţile pe care le scriu. Până acum am reuşit mai multe personaje deosebite; asta, tocmai pentru că atunci când scriam m-am pus în locul lor, am intrat eu în viaţă şi am trăit aşa cum ar fi trăit personajul meu. Dar să revin de unde am plecat.

După vizita la generalul Horvat s-a luat hotărârea să fiu internat într-o secţie a spitalului, unde mi s-au repetat o mulţime de analize pe care le-am făcut şi la Sibiu, iar şederea mea acolo, s-a prelungit mai mult decât mă aşteptam. Primeam multe telefoane de la soţia mea Camelia, de la cei dragi din familie sau de la prieteni, colegi, şi asta m-a ajutat enorm să trec peste gândurile chin, dar m-a ajutat la fel de mult şi statuia lui Brâncuşi care îl reprezenta pe Davila. Coboram din pavilion, cinşpe trepte, apoi încă cinşpe, un hol aproape plin de bolnavi care aşteptau la cabinete, şi ieşeam pe alee. De aici statuia nu era departe, doar la vreo douăzeci de metri, şi aveam impresia că mă aşteaptă. Vorbeam cu ea, desigur că vorbeam în gând pentru că secţia de nebuni a spitalului era aproape şi nu vroiam să fiu confundat cu vreun pacient scăpat de acolo, şi îi povesteam generalului de pe soclu despre visele mele, despre bucuriile mele dar mai mult despre durerile mele. Totdeauna cel de pe soclu m-a ascultat atent, şi uneori când nu erau trecătorii prin jur îl auzeam cum îmi vorbeşte şi mă încurajează. Nu o dată am ieşit pe alei chiar şi pe timp de ploaie, sau seara după cină şi statuia era la fel de frumoasă aşa cum era ziua în soare sau pe cer închis. Puţin mai în sus, la capătul unei alei, era postat câte un agent al unei firme de pază, nici nu ştiu ce păzea el acolo, nu mi-am bătut capul cu asta niciodată, dar cred că îşi băteau agenţii capul când se întrebau de ce se tot învârteşte omul acela cu barbă pe lângă statuia generalului. Cu toate acestea nu m-a întrebat nimeni niciodată de ce mă învârt tot timpul pe acolo. Cred că dacă vreunui agent, din prea multă vigilenţă sau din plictiseală i-ar fi trecut prin gând că eu vreau să fur statuia şi m-ar fi oprit să mă legitimeze deşi eram în pijama, hanorac şi papuci, i-aş fi răspuns că nu pot să fur ceea ce de fapt este al meu, al meu şi al poporului meu, şi nu cred că m-ar fi înţeles ce spun oricât i-aş fi explicat.

Timpul trece încet, mi-e dor de Camelia, de Sibiu, de acasă, din nou cinşpe trepte, încă cinşpe, holul şi înainte să merg la statuie, intru în chioşcul din lemn dintre pavilioane, unde se ascund fumătorii. Îmi trag gluga hanoracului până peste frunte ca un hoţ, apoi aprind o ţigară. Trag cu sete fumuri din ceea care mi-a ucis trupul şi totdeauna mă gândesc că nu este bine ce fac, dar mai sorb cu lăcomie încă două fumuri şi după ce l-am strivit peste jar, arunc chiştocul la cutia de gunoi din colţ. De câte ori mi-am promis că este ultima, de mii de ori, totuşi odată şi odată tot voi fuma o ultimă ţigară, poate chiar pe cea a condamnatului la moarte, cea dinaintea execuţiei. După ce am săvârşit această ticăloşie de care nu spun nimănui, nici lui Alin, fiul meu care mă vizitează singur, sau cu Doiniţa, soţia sa, nici doctorilor, asistentelor, şi nici Cameliei care mă întreabă tot mereu la telefon:

– Aşa-i că nu mai fumezi, dragul meu?

O mint că nu am mai fumat, încă o minciună prin care cel mai mult mă mint pe mine şi după răul pe care încă mi-l mai provoc, mă îndrept firesc spre aleea cu statuia. Pe soclu, undeva mai jos este dăltuit „sculptat de Constantin Brâncuşi în 1903”. Am mai spus-o de multe ori, marea mea lipsă a fost întotdeauna şi este că nu ţin minte datele calendaristice. Anul morţii lui Brâncuşi, anul 1957 l-am ţinut minte pentru că este anul meu de naştere, şi pentru ca să îmi fac o ordine în cunoştinţele sumare despre marele artist şi apoi să le leg între ele, îmi mai trebuia anul de naştere al gorjeanului şi câteva date mai importante, aşa că am sunat-o pe soţia mea:

– Camelia, întâi şi întâi, în ce an s-a născut Brâncuşi?

Nu am luat-o pe nepregătite pentru că soţia mea ştie cam tot ce o întreb, nici nu s-a mirat de asemenea întrebară venită de la un om bolnav care în loc să-şi vadă de sănătate se interesează de ceea ce nu a ţinut minte niciodată, adică datele mai importante, şi mi-a răspuns direct:

– Februarie 1876 la Hobiţa, Gorj, de ce?

– Numai aşa, şi mai vreau câte ceva de pe internet! i-am răspuns.

După ce am încheiat convorbirea, am început să pun cap la cap ceea ce mă interesa despre artist şi statuie, din datele date de soţie. Aşadar, marele artist gorjean a executat această comandă care a rămas singurul monument public din Bucureşti, la vârsta de 27 de ani, înainte să ia drumul spre München şi pe urmă spre Paris. Numai după plecarea la Paris reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor cu care Brâncuşi va urma să intre în conştiinţa universală, deci, bustul lui Davila, statuia din faţa ochilor mei, era executat în stil clasic. Foarte frumoasă, şi de câte ori o privesc, găsesc câte ceva nou, ceva ce nu am văzut bine acum o jumătate de oră, acum o oră sau … ieri. Aşa i-am descoperit pe lângă altele, pieptul tunicii plin de medalii şi decoraţii „Pe partea stângă partea inimii…”, am remarcat după un timp, şi pe urmă privirea îmi trece spre faţa reuşită fantastic de bine, mai ales că statuia a fost lucrată şi turnată în metal. Faţa lui Davila, cu buza de sus pornită pieziş de sub nasul normal spre gura cu buze subţiri faţă de buza de jos ieşită mai înafară din cauza mandibulei mai proeminente, iar faţa bărbierită cu mare grijă face să iasă mai mult în evidenţă favoriţii lungi şi bogaţi după cum era moda acelor vremuri. Dintre favoriţi se vede bărbia voluntară care îi dă înfăţişarea de om foarte hotărât. Părul bogat ca şi favoriţii, iese de sub caschetă pe laterale şi puţin la spate de unde porneşte mantaua ostăşească. Mantaua pare aruncată în grabă peste umeri şi cred că Brâncuşi a vrut şi a reuşit să redea o vizită printre bolnavi; dar un medic face vizite în halat de obicei alb, aşadar generalul doctor Davila era în viziunea artistului într-o vizită la răniţii din tranşee în timpul războiului de independenţă sau la închisoarea Telega pe care a inspectat-o, cred că prin anul 1865, m-am interesat mai târziu despre asta, şi unde generalul medic a consultat deopotrivă personalul, soldaţii şi puşcăriaşii. De fiecare dată descopăr câte ceva nou la această statuie şi nu mă satur să o tot privesc. Am să mai trec prin capitală fie cu treabă fie numai în vizită, la Alin, Doiniţa şi nepoţelul David, copiii noştri, asta în limita termenului pe care mi-l va da boala din mine şi sigur că de câte ori voi coborî în Gara de Nord, am să îmi fac timp să dau o fugă până în incinta Spitalului Militar care este la doi paşi, şi acolo pe o alee, am să îi prezint soţiei mele, care desigur că mă va însoţi, statuia generalului. Ea iubeşte arta mult mai mult decât mine şi va şti, atunci când o voi lăsa acolo singură câteva minute, va şti ce să vorbească cu statuia. Să vorbească şi să îi mulţumească şi ea pentru că mi-a fost alături la durere şi în clipele grele…

iar dacă tu, care ai avut răbdare şi ai citit până aici, cumva vreodată, dintr-un anume motiv treci prin curtea Spitalului Militar Central denumit după marele om, spitalul Carol Davila, şi dacă pe aleea dintre comandament şi Facultatea de Medicină Dentară vezi un om privind sau vorbind cu o statuie, nu-l deranja, fie că plânge sau numai priveşte bustul. Nu-l deranja pentru că sigur acel om pe care îl vezi acolo are nevoie de un medic, un medic mai altfel, care uneori poate să ajute şi din nefiinţă. Te sfătuiesc să nu te îndepărtezi, aşteaptă ca el să plece şi numai după aceea, apropie-te şi tu de statuia pe care eu o denumesc „STATUIA MEA”. Apropie-te şi priveşte atent bustul generalului, că poate o să ai şi tu nevoie de o mângâiere sau de o speranţă, aşa cum am avut eu, aşa cum avem noi toţi… !

Colonelul ţăran

Ioan Crişan

 

Să fii un adevărat ofiţer al armatei române şi un bun profesor la liceul militar, este într-adevăr ceva, dar să mai fi şi un adevărat om după toată perioada terorii sovietice de la noi, apoi a comunismului îndobitocit de doctrina grea şi a politrucilor care nu ştiau să se semneze, este ceva! Îmi amintesc că am avut în copilărie un vecin, tatăl prietenului mei Pupu, viitorul pictor Atanase Marius care a emigrat în Canada, şi nu mai ştiu nimic de el. Vecinul nostru, un om foarte serios şi corect, era salutat de toată lumea:

– Bună ziua, domnule colonel!

Nu i s-a spus de vecini tovarăşul colonel niciodată, dar el saluta zâmbind trist printr-o înclinare a capului şi îşi vedea de drum spre o bibliotecă din oraş, unde a fost repartizat să lucreze după ce a fost trecut în rezervă, după război, de regimul de atunci. El, un valoros ofiţer al armatei române, un militar ajuns colonel la nici 35 de ani, probabil prin Rusia şi mai apoi prin Ungaria sau Tatra, unde l-a dus războiul la care a participat şi ţara sa, a fost trimis într-o bibliotecă rece. Mereu era îmbrăcat foarte corect, şi avea mersul la fel de milităros ca şi atunci când era în uniformă. La vremea aceea nu înţelegeam de ce era mereu trist, pe urmă, după ce am mai crescut, îl priveam cu alţi ochi, iar acum, îmi amintesc cu drag de el.

Şi gândul mă duce la colegul meu de la cenaclul George Topârceanu, colonelul Aurel Domide-Şănţanu. De fapt, numele domnului colonel este doar Aurel Domide, Şănţanu vine de la denumirea satului natal, satul Şanţ, din judeţul Bistriţa-Năsăud. De multe ori am povestit cu el, şi am rămas surprins de dragostea cu care vorbea despre satul natal sau despre muncile ţăranului. A vrut soarta să rămână orfan de mamă încă de mic copil, cred că de la vârsta de şase ani, şi a trebuit să lase joaca de copil ca să pună mâna pe unelte, pentru a-şi ajuta tatăl şi familia. Copilărie grea, dar prin care s-a călit în viaţă.

– Am mai crescut şi trebuia să trag coasa în rând cu cei mari!

Ascultând cum vorbeşte, vedeam cu ochii minţii un şir de cosaşi care culcau iarba, iar printre ei un copil mai răsărit care nu rămânea în urma celorlalţi nici cu un pas. Mi-a povestit cum într-un an, pe la 14 ani, a rămas singur să hrănească oile şi vitele pentru toată perioada iernii. Familia avea, la aproape un kilometru de sat, pe un deal, între livezi, o căsuţă cu o sobă, o masă şi un prici pentru dormit. Mai aveau acolo staule pentru animale, o şură cu fân şi căpiţe.

– Acolo, departe de sat, am stat o iarnă întreagă să văd de animale. Cu greu putea cineva să ajungă cu mâncare la mine, aşa că m-am obişnuit să mă gospodăresc singur. Aveam cu mine mai multe cărţi de la fratele mai mare…

Se pregătea, fără să ştie, pentru viitor! Tatăl său s-a recăsătorit, pentru că trebuia să ducă cineva gospodăria, şi pe lângă primii doi copii au mai urmat încă cinci. În gândul său, Machedon Domide-tatăl, i-a hotărât soarta lui Aurel, cel de-al doilea fiu din prima căsnicie. Deşi învăţa bine la şcoală şi era printre premianţi, Aurel va urma cursul firesc, adică va rămâne în sat, va avea gospodăria şi familia pe care şi-o va întemeia când va sosi momentul şi va fi un om de frunte pentru comunitatea lor sănătoasă. Dar planul tatălui a rămas doar plan, pentru că şi al doilea lui fiu, ca şi primul, a urmat cariera militară. Cel mare şi-a încheiat cariera colonel-inginer, iar colegul meu de cenaclu s-a pensionat colonel-profesor. Îmi povestea cu privirea plecată undeva în trecut, cum pentru examenul la liceu a trebuit să-şi mintă tatăl că are de făcut câteva analize la oraş. A reuşit la examenul de admitere în liceu al doilea, apoi, în timpul şcolii, i-a fost mereu frică să nu vină tatăl după el şi să îl ia acasă.

– M-am întors în sat ca tânăr locotenent şi eram privit ca un domnişor, de parcă nu aş fi fost tot eu, Aurel al lui Machedon Domide. O femeie în vârstă de la noi, mătuşa Floarea, s-a apropiat cu intenţia să îmi pupe mâna şi eu am îmbrăţişat-o şi i-am sărutat obrajii cu drag:

– De ce vrei să faci asta mătuşă, doar sunt tot eu, Aurel!

În suflet a rămas tot timpul acelaşi fiu de ţăran şi e mândru de asta. Dorea să stea de vorbă cu oamenii, aşa că a intrat în cârciuma satului. Cum a păşit în încăpere, s-a făcut deodată linişte, şi toţi cei de acolo îşi priveau stingheri ţoiul cu rachiu sau halba de bere. Cârciumarul i-a şters repede şi slugarnic un scaun la o masă mai retrasă, dar tânărul nu s-a aşezat singur la masă, a luat loc între oameni şi le-a oferit un rând de băutură. Limbile s-au dezlegat dintr-o dată, iar cei de acolo şi-au dat seama că lângă ei nu era un tânăr ofiţer al armatei române, era tot consăteanul lor, feciorul lui Machedon, care a fost şi el militar la timpul său, şi atunci când a fost lăsat la vatră, după marele război, a fost înaintat sub-locotenent. Acum, vă puteţi închipui cu câtă mândrie îşi privea el fiul, dar şi cât de mirat a rămas când acesta i-a spus:

– Tată, să îmi faci mie o coasă aşa pe mâna mea, să o am atunci când mai vin pe acasă. Aia să fie numai coasa mea!

– Dar tu eşti ofiţer, Aurele, tu ai o carieră frumoasă înainte, nu mai trebuie să intri între cosaşi!

– Ba am să intru între cosaşi, tată, de câte ori voi veni acasă… Eu nu m-am rupt de sat niciodată şi nici nu mă voi rupe!

Nu s-a rupt de satul Şanţ, ba mai mult, după pensionare, când s-a hotărât să publice în revista Rapsodia, de pe lângă centrul militar din Sibiu, şi, mai apoi, să scoată primul volum de versuri, şi-a adăugat la nume şi Şănţanu, asta ca să se vadă cine şi de unde este. De-a lungul timpului a adunat amintiri frumoase, parte din liceele militare, unde a predat istoria, parte din viaţa de familie sau locurile pe unde l-au dus paşii ca pescar înrăit, şi toate aceste amintiri sunt deja scrise sau îşi aşteaptă rândul să fie puse pe hârtie. Poeziile colonelului meu sunt foarte frumoase, poezii lirice, din care cel mai mult se simte ţăranul de acasă, natura, părintele sau îndrăgostitul.

Viaţa nu i-a fost mereu lină, s-a lovit şi de ticăloşia unor comunişti prea zeloşi, care nu ştiau să aprecieze un ofiţer capabil şi un profesor cu înclinaţii, dar copilul rămas orfan de mic, devenit bărbat de foarte tânăr, a ştiut şi a putut să învingă, asta pentru că s-a călit în vatra satului său drag. Bărbatul din el nu a putut fi învins şi nici acum nu poate fi învins de trecerea anilor. Colonelul în rezervă, profesorul de istorie, poetul, omul Aurel Domide-Şănţanu are cu ceva peste frumoasa vârstă de 70 de ani şi cu toate acestea încă nu crede că a sosit tipul să iasă în parc şi să privească melancolic la porumbei. Este activ la cenaclul din a cărei conducere face parte, este activ pe lângă cercul militar, conduce foarte bine o maşină puternică şi frumoasă, scrie şi mai face ceva care m-a uimit: repară câte un gard mai şubred, culege fructe sau trage coasa în curtea şi grădina domniei sale din satul Cacova, unde şi-a cumpărat o casă superbă. Cunosc această casă deoarece am locuit în ea o lună jumătate, când l-am ajutat să o repare şi i-am zugrăvit-o, iar Camelia, soţia mea, i-a redecorat o cameră după model ţărănesc. Pot să spun că şi eu, un orăşean leneş, m-am îndrăgostit de acea casă şi de satul Cacova, unde mi-am lăsat o fărâmă din suflet. Încă de când am fost cu el prima dată să văd casa, s-a oprit la colţul uliţei şi a privit faţada albastră mai mult de un minut. M-am retras cu un pas, lăsându-l să privească netulburat şi când s-a întors spre mine cu un zâmbet, l-am văzut că este fericit. După ce a descuiat poarta şi am intrat în curte, l-am auzit că salută respectuos şi l-am întrebat mirat:

– Pe cine salutaţi, domnule colonel, pentru că, în afară de noi, nu este nimeni!

– Salut strămoşii care au locuit aici! mi-a spus emoţionat.

La intrare în casă a urmat acelaşi ceremonial cu salutul dat celor care au fost. Acum nu mă mai mir, pentru că nu a trecut decât o zi şi o noapte de când locuiam şi lucram acolo, ca să îi simt şi eu pe cei care au fost. Îi simţeam buni şi blânzi, şi mai apoi, nu m-am mai mirat că, la fel ca şi stăpânul casei, vorbeam cu ei ziua sau noaptea. A fost un timp de vis cât am stat şi am lucrat acolo. Colonelul venea în sat la două-trei zile, să vadă cum avansez cu lucrul şi de ce mai am nevoie. Întotdeauna îl auzeam cum salută la intrarea în curte şi, apoi, la intrarea în casă. Nu saluta băţos, ca un militar, saluta ca un ţăran abia întors de la câmp:

– Ziua bună la dumneavoastră, cei ai casei!

Apoi îl vedeam cum priveşte bucuros peste tot. Nu se ferea că îl văd eu cu câtă pioşenie şi dragoste mângâia fiecare obiect vechi al casei. Îmi vorbea despre satul Şanţ, dar şi despre satul Cacova sau Fântânele, după denumirea nouă, şi îmi vorbea despre livada de la Sibiel. Pe acea livadă a primit un preţ foarte bun de la cineva care vroia să construiască, dar i-a respins oferta.

– Este o livadă, şi aşa va rămâne! Am trecut-o pe numele copiilor mei, dar cu o singură condiţie, să nu se vândă cât timp trăiesc eu. Un loc frumos ca acesta nu are valoare în bani…

Colonelul Domide investeşte mult în casa de la Cacova. Învesteşte şi bani, dar cel mai mult investeşte suflet. Când merge acolo, şi îşi priveşte casa, şura, poarta de la intrare, pomii roditori, tufele de coacăze sau de zmeură, trandafirii, redevine ţăranul care a fost întotdeauna, şi de care este atât de mândru. Este foarte grijuliu cu tot ce are în casă, dar este grijuliu şi cu pomii din curtea casei şi din grădină. Cred că vorbeşte şi cu merii, cu perii sau cu viţa de vie, care îi dăruiesc roadele lor gustoase. Nici nu pot gândi că acest om ar putea fi altfel. Nu este nici urmă de falsă laudă în vocea sa atunci când spune:

– Sunt fiu de ţăran şi nu mă feresc! Prin asta am crescut drept şi am rămas drept întotdeauna…

În timp ce mai aveam de lucru la exteriorul casei, domnul colonel, împreună cu soţia, au plecat la odihnă şi tratament la Olăneşti. Vorbeam des la telefon şi mă întreba despre starea vremii, despre mersul lucrării, despre casă, dar şi despre fructe. Era nerăbdător să se întoarcă din staţiune şi să poată veni mai repede la Cacova. Timpul a trecut, vacanţa s-a terminat, iar colonelul Domide a sosit într-o zi pe la ora 15, aşa cum ne-am înţeles la telefon. Ne-am pupat pe obraz, aşa cum am făcut de multe ori când ne revedeam, apoi, după ce i-a salutat, ca de obicei, pe toţi cei care au locuit în casă, a privit camera aranjată de soţia mea, a privit casa peste tot şi, în timp ce gusta o boabă de strugure, mi-a spus:

– Este aşa cum mi-am dorit! Iubesc această casă cu amintirile şi strămoşii ei…

Am povestit încă două ore, şi ce am avut cu mine, scule, calculatorul la care am mai scris câte ceva noaptea şi câteva haine, am încărcat în maşina colonelului şi am plecat spre casă. Nu mi-am luat rămas bun de la cei de acolo şi de la casă, pentru că de acum trebuie să revin mereu acolo, în acel sat frumos şi liniştit.

Eu, un simplu zugrav, am avut norocul să fiu aproape, să îl cunosc destul de bine pe acest om. Am avut bucuria să îi fiu alături uneori şi să îi simt căldura sufletului şi nobleţea. Sunt sigur că dacă dintr-o cauză sau alta ţara ar fi în pericol, şi la această vârstă nu ar şovăi să schimbe haina obişnuită cu tunica ostăşească. Pentru asta şi pentru alte o sută de motive, pentru mine va rămâne mereu colonelul ţăran, cum îi spun eu în gând, cu respect. Întotdeauna când ne întâlnim, îmi vine să îl salut:

– Să trăiţi, domnule colonel, soldatul Crişan… vă admiră!

Vis de iarnă

Ioan Crişan

 

 

În bucătărie miroase a tocană. Ce bine miroase! O felie groasă de pâine cu o farfurie de tocană şi pe urmă poţi să stai cu nasul lipit de geam. Borcănaşul de castraveţi îl grijeşte bunica pentru revelion, când va face salată de Boeuf. Este bună salata de Boeuf cu carne de vită sau de găină şi tot felul de legume! Şi cârnaţul fiert în zeamă de varză este aşa de bun, şi sarmalele cu varză acră, dar asta numai după postul Crăciunului. Anul acesta bunica nu a mai pus varză la murat, a cumpărat doar zece căpăţâni, pe care ni le-a pus nenea Romică la el în butoi. Trebuie să ţinem post, cum spune bunica şi domnul Părinte, că numai aşa ne ajută Dumnezeu! O să mâncăm imediat, dar asta numai după ce termină bunica mâncarea. Sunt în vacanţă, afară este frig, iar seara coboară. Oameni zgribuliţi merg repede pe stradă, vor să ajungă mai repede acasă la căldură. Peste o săptămână vine Crăciunul şi celelalte sărbători de iarnă, noi, elevii, suntem în vacanţă şi nu mai avem de învăţat şi de scris. Mie îmi place la şcoală chiar dacă este puţin frig şi în pauze nu ne lasă în clasă. Doamnele învăţătoare ne lasă pe holuri şi ele merg în cancelarie să bea cafea de la automat. Tanti Popov, femeia de serviciu îi ceartă pe cei care fug şi îşi pun piedică pe culoare, iar copiii râd de ea şi îi spun că ea este doamna Directoare. Tanti Popov se supără câteodată şi ridică mătura la cei care fug, dar nu a lovit pe nici un copil niciodată. Mie îmi era tare frică de ea mai înainte, dar într-o zi, când eram cu bunica la poarta şcolii, a venit şi tanti Popov şi a vorbit cu bunica despre mămica mea:

– Să nu-mi spui doamna Antim, că micuţa asta cuminte e fetiţa sărăcuţei noastre de Ileana, Dumnezeu să o hodinească!

– Ba da, doamna Popov! a prins a lăcrima bunica.

Tanti Popov a plâns, m-a strâns în braţe şi m-a mângâiat pe păr, şi a blestemat pe nu ştiu cine. De atunci nu mai mi-e frică de ea. Bunica mi-a spus că toată lumea o iubea pe mămica mea şi că atunci când a murit a fost jale mare. În pauze stau cuminte lângă geam cu Melania, colega de bancă, şi ne uităm afară în curtea şcolii, unde băieţii mai mari se joacă cu mingea. Bunica vine când se termină orele să mă ia de la şcoală şi atunci nu mai mi-e frică de copiii mai mari care le împing pe fete sau le trag de păr şi de haine.

Întorc capul şi privesc la bunica care mestecă în cratiţă cu o lingură de lemn. Din mâncarea făcută, pe vremuri, în acea cratiţă a mâncat şi mama, când era aşa ca mine. Bunica mi-a povestit o mulţime de lucruri despre părinţii mei şi mi-a mai spus că au fost fericiţi şi au mers la mare cu mine când eram mică-mică! Cred că a fost frumos atunci când am fost mică. Numai de tăticul meu nu îmi povesteşte bunica, dar mi-a povestit odată tanti Corfaru, că tăticul meu şi-a pierdut mintea de durere atunci când a murit mama. După un an şi ceva, tăticul meu l-a prins pe un nene senator, l-a trântit cu capul de bordură şi i-a strigat că este criminal. Apoi a fost arestat şi închis pentru mult timp. Tanti Corfaru mi-a mai spus că nenea acela a fost şi este un ticălos care a dat ordine rele şi au murit mulţi oameni, dar că acum locuieşte la Bucureşti în Casa Poporului şi e apărat de lege.

O privesc pe bunica cum face treabă pe lângă sobă iar buzele ei rostesc rugăciuni. Aproape tot timpul bunica spune rugăciuni, le spune în gând, iar buzele repetă. La radio se cântă colinde ale unui nene care vine în fiecare an să ne spună că linu-i lin. De un timp nu mai auzim altceva decât linu-i lin şi de nenea cu păr blond şi lung, care vine în fiecare an să ne cânte, apoi pleacă în altă ţară, unde este mai bine. Pe stradă, când trebuie să mergi undeva, din magazine şi din chioşcuri se aude tot mereu că linu-i lin. Ce să fie când linu-i lin? Şi la televizor se cântă colinde, dar televizorul este în camera mare şi acolo nu facem căldură, pentru că este prea scump. Ascult colinde, muzică şi ştiri la radio. Nenea Ioachim spune că la televizor nu este adevărat ce se vede, adică este adevărat ce se vede, dar totuşi nu e adevărat chiar tot, mai ales când vine un moş, care dă daruri la toţii copiii îmbrăcaţi frumos. La ce se gândeşte bunica de plânge atunci când aude colinde mai vechi? La copilăria ei? La bunicul? La moş Crăciun? La mama? La tata? La mine? Eu nu plâng şi nici nu mă gândesc la moşul! Moşul de la televizor, de multe ori seamănă cu nenea ambasador care l-a împuşcat pe Ceauşescu, de care povestesc toţi oamenii de pe strada noastră în pragul Crăciunului! Şi de domnul acela cu faţă de broască vorbesc oamenii şi îl înjură. Nenea Ioachim, de la a doua casă de noi, plânge de câte ori vorbeşte despre eroii de la revoluţie, despre băiatul lui, care, spune el, a căzut chiar din prima zi, aşa cum au căzut pe urmă şi gemenii lui şi tanti Roşca, şi… mămica mea. Bunica îl ceartă când îl aude, dar nenea Ioachim tot plânge şi dă din mână în timp ce se întoarce cu spatele şi întră în curtea lui. De ce ţine nenea Ioachim pumnii strânşi tot timpul, când îl vede pe nenea acela cu pipă în gură şi cu barbă, care râde tare şi care spune peste tot că el a fost erou la revoluţie, iar ceilalţi au fost nişte proşti?

Dormim în bucătărie pe dormeză amândouă şi nu ne este frig. Bunica se trezeşte dimineaţa devreme şi aprinde focul în soba Vesta, apoi se roagă sub icoana cu candelă, de lângă tabloul cu mine şi părinţii mei. Tot timpul se roagă bunica. De multe ori mă trezesc noaptea şi îi privesc buzele care i se mişcă şi în somn. Ştiu că pentru mine se roagă tot timpul bunica!

Este vacanţă, este frig afară, noaptea coboară şi tocana aceea miroase aşa de bine! Privesc prin geam la trecătorii tot mai rari. În curând vine Crăciunul, cu daruri şi mâncăruri bune. Cu prăjituri şi cozonac, sarmale, friptură… Nici anul acesta nu o să avem brad. Bunica nici nu se roagă să avem brad de Crăciun. Până ieri, s-a rugat să vină pensia la timp, acum se roagă să nu se facă mai frig în iarna asta şi să nu o ia, încă, Dumnezeu. Tot mereu se roagă bunica să nu o ia, încă, Dumnezeu. Nici eu nu mă rog să avem brad. În piaţa din centrul oraşului este un brad mare cu multe becuri şi pachete mari, învelite în hârtie lucioasă, agăţate de crengi. Îmi spun, în gând, că acela este şi bradul meu şi nu îmi mai trebuie altul, să nu o necăjesc pe bunica. Bunica mă duce câteodată, pe înserat, în Orăşelul Copiilor, şi este frumos, sunt multe chioşcuri cu bunătăţi şi jucărele, şi vată de zahăr pe beţişor, baloane în toate culorile şi gardieni. Şi la noi, la şcoală, a fost adus un brad mare, care a fost împodobit de doamnele învăţătoare şi de un domn profesor de la sport. Când am să mă fac mare, o să fac cum pot şi voi avea câte un brad în fiecare iarnă, şi îl voi împodobi frumos. Doamna învăţătoare ne-a dat poezii, ca să le învăţăm pentru când vine moşul la şcoală. Ea îi spune moşului, Santa-Claus, şi ne spune şi nouă să îi spunem aşa. Eu spun Santa-Claus, dar în gând îi spun tot Moş Crăciun. Doamna învăţătoare de la noi, cei din clasa a doua, este tare frumoasă şi miroase a parfum. Colega mea, Melania, spune că o aşteaptă tot mereu un nene mai bătrân şi cu burtă mare, într-o maşină neagră, la poarta şcolii. Nu o cred, pentru că eu am văzut-o odată cum se săruta cu domnul director, dar nu am spus la nimeni. Când o să cresc mare vreau şi eu să mă fac frumoasă, şi să am multe rochiţe. Şi acum am două, pe care mi le-a cumpărat bunica. Am şi paltonaş, şi geacă groasă, şi ghetuţe noi. Bunica are şi ea un palton cu care merge la cumpărături şi la taxe, şi mai are încă un palton negru, cu care se îmbracă atunci când mergem la biserică. Mi-a spus că este paltonul pe care i la cumpărat bunicul, când trăia. Avem un tablou în camera cu televizorul, şi în acest tablou sunt bunica cu bunicul, când erau tineri. Stăteau amândoi aşa de serioşi atunci când au făcut poza, că de câte ori mă uit la ei, îmi vine să râd. Bunica îl şterge de praf mai mult decât pe icoane, dar eu cred că ea vrea numai să îl mângâie pe bunicul, după care îi pare rău, dar cred că mai mult îi pare rău după mămica. Ea crede că eu nu o văd cum priveşte la tabloul mămicii mele? Nu îmi mai amintesc de bunicul, pentru că atunci când trăia el eu eram mică şi locuiam cu mămica şi cu tăticul la bloc. De mămica îmi amintesc numai un pic, pentru că eram prea mică atunci când a murit.

Nu mai trec oameni pe stradă. Mâncarea este gata, dacă bunica pune masa. Ce bine miroase tocana de cartofi! Ne facem rugăciunea şi mâncăm amândouă, una lângă cealaltă. Avem şi gogonele la masă, lângă tocană şi sunt bune. Bunica ştie să facă de toate şi mă învaţă şi pe mine. Ştiu să gătesc chifteluţe marinate, mai ştiu să fac clătite şi macaroane cu brânză! Mai este puţin şi se va sărbători din nou naşterea domnului Isus, mai sunt încă trei ani şi vom trece în noul mileniu, şi atunci, se spune, va fi mult mai bine pentru noi. Tanti Corfaru, vecina de peste drum, spune că atunci va fi sfârşitul lumii şi că este mai bine aşa, pentru că numai atunci vom fi cu toţii egali. Oare chiar va fi mai bine?

Şi anul acesta, la fel ca şi în alţi ani, de ajun, cred că va veni unchiul Ştefan la colindat cu tuşa Uţa, şi sigur îşi va aduce cu el doi-trei prieteni cu nevestele, aşa cum face în fiecare an, şi vor cânta colinde frumoase, pe mai multe voci. Ei nu intră în casă, colindă la uşă, ne urează Crăciun fericit şi pleacă mai departe. Bunica cântă din bucătărie împreună cu ei, apoi îi invită în casă, la un pahar cu vin, deşi ştie că ei nu o să intre, cum nu intră la nimeni. Aşa le place lor să colinde şi să ducă vestea despre pruncul sfânt. Seara de ajun, seara dinainte de Crăciun, e seara când bunica face focul şi în teracota din cameră, e seara în care nu plânge, e seara mea şi a bunicii mele, şi a noului născut. Atunci, chiar dacă îmi vine somnul, sunt în cameră pe canapeaua unde bunica spune că s-a născut mama, o să privesc la televizor şi pe măsuţă voi avea farfuria cu cozonac şi prăjituri. Bunica, din fotoliu, va privi şi ea la televizor, iar eu copila ei, nepoata ei, o să adorm cu gândul că, poate atunci când mă voi trezi, va fi şi tăticul în cameră cu noi. Nici nu m-am gândit că, totuşi, vroiam un cadou de la Moşul. De la adevăratul nostru Moş, nu de la Santa-Claus! Cadoul de la Moşul cel adevărat, să fie acela ca să vină tăticul meu şi să îl strâng în braţe, că mămica mea, sărăcuţa, nu mai poate veni…

De pe la oaste – III –

Ioan Crişan

 
– Asta, da! Prindeai?
– Cum să nu! Am prins la cârlig somn mai lung decât mine, şi vezi cât sunt şi eu! Aveam în sat un ţigan fierar, care îmi făcea cârlige din care, atunci când muşca peştele, nu mai scăpa. Puneam pe cârlig o bucată de carne mai mare de un kilogram. Cârligul era cu gută din fir marinăresc subţire, dar mai tare decât orice altceva, şi aruncam în Dunăre. Capătul de pe mal îl legam bine de un pomişor mai tare şi îmi vedeam de treabă. Când se mişca pomişorul înainte şi înapoi, mergeam să trag de gută, ca să văd cât de mare era peştele. Sincer îţi spun, de câteva ori am scos somnul cu Racheta, pe care trebuia să o deranjez din visare, că singur era prea greu de tras.
– Dar, ia stai, mă, aşa! Cum ai reuşit tu să instruieşti iapa?
– Cu marmeladă. Dacă vroiam să facă ceva, atunci o momeam cu o felie de marmeladă. După ce s-a învăţat cu comenzile, îi dădeam pâine sau ouă, că marmelada îmi trebuia pentru ţuică. Mânca Racheta mea ouăle ca pe sâmburi. Îmi lua oul din palmă, îl zdrobea în gură şi dădea capul pe spate, după care scuipa coaja şi mă privea aproape zâmbind.
– Taci, mă, zâmbea iapa…
– Ei, zâmbea. Spun şi eu aşa!
– Şi marmeladă de unde?
– De peste tot, dar cel mai mult de la noi, din cambuză! Luam şi de la ţărani, patru găini la o cutie de marmeladă. Când nu aveam clienţi pentru găini, cumpăram marmeladă de la magazinul alimentar din sat. Ieftin, numai cu o sută unşpe lei sau o sută de ouă era cutia de zece kile.
– Da, atâta costa şi la noi. Eu, dintr-o cutie şi cinci kile de zahăr, scoteam unşpe-doişpe litri de ţuică destul de tare.
– Te cred, dar tu o făceai acasă cu un cazan bun, pe când eu o făceam cu mijloace rudimentare şi fără prea mult zahăr. Nu am scos niciodată mai mult de doi litri jumătate sau trei dintr-o cutie!
– O cutie de marmeladă?
– De marmeladă!
– Puţin ai scos. Eu…
– Lasă tu… pe, eu! Cât scoteam îmi ajungea numai bine pentru un matolit fain. Eram sătul de vin. Prindeam şi somn mai mic de 30-40 de centimetri, dar la vârşe. Din ăia făceam bani, că îi vindeam subofiţerilor la jumătate de preţ, să mă pun bine cu ei.
– De unde aveai tu vârşe?
– Păi… nu aveam eu, aveau pescarii. Eu numai intram în Dunăre şi le schimbam locul sau le goleam. Nu ţi-am spus… cu chestia asta la Giurgiu, mi-am mai făcut o dambla. Am trecut de mai multe ori graniţa, aşa, numai din răzbunare că nu mi-a mers prima oară. Adică, am înotat de mai multe ori până la bulgari.
– În Dunăre?
– Ba nu, că în ploaie, ce cap ai! În Dunăre, desigur, că numai apa aia era mai mare pe acolo. Dacă mă prindeau grănicerii fluviali de la ei, ori mă băgau la balamuc, ori mă decorau ca erou, ori mă împuşcau!
– Tu nu eşti normal, Petrică!
– Ştiu! Aşa îmi zicea şi adjutantul Alexe Muşchiu, şeful meu direct. Perioada cât am fost eu acolo, cred că a fost cea mai neagră perioadă a lui. Când dădeam mâncare la găini şi la porci, nu intram acolo decât îmbrăcat cu haine de subofiţer, adică cu chipiu şi veston. El avea obiceiul să fie tot timpul descheiat la veston şi eu tot aşa eram atunci când îmi hrăneam păsările şi porcii. Ştii, asta făcea parte din planul strategic. După un timp, puteam să intru la ele cu ţinută militară de lucru, în costumul alb marinăresc de oraş sau în pantaloni scurţi, că nici nu mă băgau în seamă. Circulau găinile ca nişte bezmetice peste tot, râcâind pământul sau discutând între ele despre cine ştie ce, dar cum intram cu chipiul dat pe ceafă şi cu vestonul fluturând, ştiau că este rost de haleală şi se adunau cu toate în jurul meu mai ceva decât oamenii din sat, când aducea bere la sticlă. Cu porcii, la fel. Acum vine partea faină. Cum intra adjutantul Muşchiu să facă inventarul, erau călare pe el. No, mai numără tov. adjutant, că îşi schimbau locul mai repede decât furnicile. După o oră-două de numărat, ieşea ăla din câte un ţarc cu ochii cruciş. Nu a reuşit să numere niciodată mai mult de cincizeci.
– Al naibii eşti, Petrică! Cam câte găini aveai în subordine?
– Nu am ştiut niciodată! Se spunea ceva, acolo, în jurul numărului de zece mii!
– Câte?
– Câte ai auzit. Adjutantul, când vroia să facă inventarul la găini, încerca să îl facă doar la cele câteva sute de găini selecţionate pentru comandanţii noştri şi pentru ofiţeri. În masa mare de găini nu avea cum. Porci aveam cam patru sute. Se tăiau mereu porci şi găini pentru trupă şi pentru popotă!
– Dar, totuşi, erau cam multe, mă!
– Nu mă durea capul. La curăţenie, în coteţe sau în ţarcurile de vară ale găinilor, mergeam la trupă pe nava bază, şi era destul să strig, „- Cinci voluntari setoşi la mine, fuga!” şi veneau o sută. Unii mă rugau să îi iau, chiar şi cei leat cu mine. Le dădeam băutură gârlă! Dormeam pe vasul mamă, cam trei sute de militari şi erau sătui de atâta frecat puntea.
– Nu ieşeau la instrucţie?
– Ieşeau, pe naiba. Poate o dată la lună şi era bucurie pentru ei să mai simtă pământul sub picioare. Nava mamă era scoasă doar când se pleca la trageri, în rest se patrula pe Dunăre, în vedete rapide.
– Deci, ai avut armată faină, Petrică!
– Faină, dar lungă. La noi, la marină, în doi ani poţi să faci multe. Între timp, am învăţat-o şi pe Racheta să bea. Seara era chiaună de cap şi dimineaţa, mahmură. Păştea pe malul Dunării şi când o fluieram venea repede, că ştia că e rost de pileală. Ei îi dădeam numai vin sau bere. Mai aveam doi câini, unul bea, celălalt nici să nu audă. Cred că eram o apariţie faină prin unitate după-amiaza, după ce plecau cadrele acasă, toţi patru, din care trei eram beţi. De multe ori câinelui, care nu bea, îi era ruşine cu noi şi rămânea mai în urma noastră. Ia spune, Niculaie, tu ai băut vreodată cu un cal sau cu în câine, să vezi ce fain îi?
– Încă nu!
– Ascultă la mine că nici nu se compară, mai ales când bei cu calul. Tu bei din sticlă, lui îi pui într-o crăticioară mai rea. Nici nu are rost să mai ciocneşti cu el şi îi poţi împuia capul cu tot ce îţi vine prin minte. Mai tragi un gât lung, îi mai pui şi lui de patru degete în crăticioara lui şi,… „Hai noroc, Rachetă!” Câinelui meu, ăla care bea, îi puneam într-o cutie de conservă goală. Dimineaţa habar nu avea de nimic, dar cum se schimba garda de la ora trei şi ieşea pe poartă autobuzul cadrelor, îşi lua conserva lui în gură şi venea la mine la porci. La două săptămâni, se făcea curat şi ordine în cambuză. Ştii, în cambuză se ţineau alimentele pentru trupă şi popotă. Eu supravegheam activitatea răţuştelor sau bibanilor, cum le mai spuneam. Ca să nu se fure, plutonierul adjutant Muşchiu, care pe lângă porci şi găini, mai era şi magazioner, ne încuia înăuntru în cambuză, până eram gata cu ordinea şi aranjatul pe sortimente. Tot timpul se rulau alimente şi băuturi, unele ieşeau, altele intrau. Era un hublou care se putea deschide fără probleme, de sus cineva de-al meu cobora o găleată legată cu funie, băgam în ea tot ce ne trebuia şi prietenul o trăgea sus. Asta de mai multe ori.
– Ce luai?
– De toate. Conserve, coniac, rom… vin nu, pentru că aveam destul de pe găini şi purcei. Ce naiba era să fac şi eu, pe lângă faptul că o duceam bine: mă mai şi distram! Oare mai au mult fetele astea?
– Ziceau că îşi fac şi deştele! Unghiile…
– Lasă-le, Niculaie, să se facă frumoase, că doar mergem la petrecere! Vrei să-ţi mai spun cu armata?
– Zi, Petrică!
– Porcarul dinaintea mea, cel în locul căruia am venit eu, a băut tot alcoolul din busola unei navete de patrulare! A orbit din cauza asta!
– Busola nu merge pe bază de magnet? Ce alcool!
– Lasă tu, că pe nave nu au busole dintr-acelea de la casa pionierilor, ca la orientare turistică! Sunt tot pe bază de ac magnetic, dar în loc de aer, ca la cele mici, la marină acul magnetic este în alcool pur. Într-o busolă de pe navă intră cam trei litri de alcool tehnic. Porcarul l-a scos pe tot şi câteva zile a văzut tot dublu. Pe urmă, nu a mai văzut nimic mult timp!
– Ce prost şi ăla!
– Crezi că a fost singurul! Spirtul medicinal, strecurat prin pâine şi dublat cu apă, era la mare cinste. Eu nu am băut, că aveam ţuica mea din marmeladă, dar nu spun că nu am fost tentat. Am băut după liberare odată şi nu a fost rău deloc! Am vrut să văd cum e.
– Du-te naibii!
– Da, mă. Altul, de la noi, a scos lichidul de frână şi a băgat apă în loc. Numai când au ieşit în patrulare au văzut că busola nu mai merge după hartă şi naveta a luat-o aiurea. Când au ajuns la apă mai mică, şi aveau viteză, ăia nu au mai putut-o frâna şi.. gata! Au rămas cu vasul priponiţi. Ăla era tot în spital şi când îl întrebau ceva, vorbeau tot trei de un leu.
– Ce ai făcut cu busola, nenorocitule?” i-a strigat cel care îl ancheta de la doi centimetri distanţă de ureche. Fostul porcar, după un efort de gândire, i-a răspuns privind fix în tavan cu ochii cât două cepe: „ – Busola, am băut-o!” Nu au avut ce să îi facă decât să îl bage la batalionul disciplinar, dar numai pe doi ani, fiindcă nu au fost pagube. Naveta eşuată au tras-o cu altă navetă la apă adâncă. Pe urmă am venit eu porcar şi găinar acolo. Nu ţi-am spus cum îl fentam pe adjutant cu purceii?
– Cum?
– Aveam un purcel mort, pe care i-l arătam mereu. Mă punea să îl arunc în Dunăre, dar aveam legată gută pescărească la un picior al purcelului, pe care îl recuperam de cum pleca el, şi a doua zi, murea din nou! Puteam să fac aşa cu adjutantul până îmi putrezea purcelul. Mai murea câte un altul, şi pe ăla care şi-a făcut cu prisosinţă datoria, îl aruncam în Dunăre fără gută la picior, să se odihnească în sfârşit şi el, pe fundul apei, până îl mâncau peştii! Uite, Niculaie, că ies fetele noastre, gata coafate. Măi, ce neveste faine avem! Fă-le semn să vină încoace.
– Auzi, Petrică, dacă stau să mă gândesc, şi eu am avut o armată faină la transmisiuni. Îţi voi povesti şi eu, odată!
– Chiar nu vrei să îţi prind un porumbel? Numai aş, şi îi dau drumul pe urmă!
– Nu, mă, lasă porumbeii în pace!
– Îi las, numai aşa am zis. Aha, că am uitat să îţi spun…
– Ce mai e?
– La liberare am primit diplomă de timonier. Mergem spre noi spre ele, Niculaie?

De pe la oaste – II

Ioan Crişan

 
– Zău! Atunci fă-mi şi mie un semn aşa cum i-ai făcut ei când spui că ai agăţat-o, să văd ce impresie îmi faci!” mi-a spus în timp ce a luat o mică pauză pentru refacere. Cartea din mâna lui arăta jalnic, dar tot mai era bună pentru dat cu ea.
– Şi, i-ai făcut semn cum ţi-a cerut, măi Petrică?
– Cum să nu. Prima oară i-am zâmbit tâmp şi băteam nebuneşte din pleoape, pe urmă i-am făcut semn cu ochiul drept, că stângul era umflat şi nu mai vedeam cu el, iar la urmă, i-am trimis un pupic din vârful buzelor sparte cu cartea aia…
– Şi?
– Şi pe urmă am văzut cartea de telefoane tot mai aproape. A fost singura lovitură pe care am luat-o în plină moacă. Cred că aia m-a năucit de nu am mai ştiut nimic. Dar am avut noroc, pentru că atunci când mi-am revenit, mi-au dat drumul acasă. Alţii, că ăla bubosul, nu mai erau acolo.
Nu m-am putut abţine să nu râd, şi a râs şi prietenul meu. O întrebare mi se învârtea prin minte şi i-am pus-o până la urmă:
– Auzi, ce carte era?
– Eşti surd, de telefoane!
– Nu, mă, din ce judeţ era cartea?
– Păi, eram la mare, mă! De Constanţa, desigur. De ce?
– Mă gândeam că dacă ar fi avut o carte de telefoane din New-York, îţi rupea capul, ăla! Aia îi cea mai groasă din lume.
– Taci, mă, că atunci eram comunişti şi nu aveau ce căuta la noi în ţară lucruri din occidentul capitalist. Numai ceasul de la mâna lui era elveţian!
– Ticălosul naibii! L-ai mai văzut?
– Pe ăla?, cum să nu. Trebuia să merg la hotel să îmi iau lucrurile de la Inge. Ea era pe plajă, dar mi-am găsit ce aveam la recepţia hotelului. Nu m-au mai recunoscut ăia decât cu greu, după mutra pe care mi-au fabricat-o ăia. Am cotrobăit printre lucruri şi am găsit nişte bani puşi de suedeză. Ca să îi mulţumesc, am mers către locul nostru obişnuit de pe plajă, şi acolo ce să vezi!
– Ce?
– Bubosul care m-a bătut, numai în budigăi de plajă, aşezat chiar lângă Inge, bătea nebuneşte din pleoape către ea şi îi trimitea pupici tot la cinci secunde.
– Ha, ha!
– Da, măi, Niculaie! Ăla vroia să-mi ia locul pe lângă fata aia faină şi făcea cum i-am spus eu că am făcut. M-am retras mai la distanţă de ei şi i-am urmărit, până ce Inge s-a săturat de strâmbăturile lui şi a plecat la hotel. Nu mai ştiu nimic de ea de atunci, dar în ziua aceea m-am hotărât să fug din ţară, numai aşa, de-al naibii. Vroiam să fug de pe undeva de pe litoral şi cu banii de la suedeză m-am tot învârtit pe acolo.
– Atunci se fugea pe la sârbi, nu pe la mare, mă!
– Ce ştii tu. Am umblat şi pe la Oraviţa! Am revenit acasă taman cât să pierd examenele şi să plec în armată. Direct la trupă, pentru că părinţii mei au vrut să mă pedepsească pentru că nu am intrat la facultate şi, deşi aveau posibilităţi să mă ajute, au vrut să îmi dea o lecţie. Ştii unde trebuiau să mă ducă?
Am dat din umeri a neştiinţă, şi am spus la întâmplare:
– La diribau, unde altundeva!
– De unde ştii, Niculaie?
– Nu ştiu, am zis şi eu aşa.
– Chiar, mă?
– Chiar, ce naiba!
– Da, mă, trebuia să plec la diribau, dar mi-a aranjat un vecin colonel, fără să ştie bătrânii mei, şi am ajuns la grăniceri!
– Unde?
– La „Marina Grăniceri” şi… culmea, am ajuns tocmai acolo pe unde am vrut eu să fug din ţară. Marina grăniceri, unde am nimerit eu, este diferită de cealaltă marină unde se făcea armată adevărată. Aveam aceeaşi ţinută ca şi ei, numai pe şapcă ne scria „Marina Grăniceri” Ai noştri erau mai oropsiţi decât adevăraţii marinari, deşi armata era tot de doi ani. La noi se spunea că faci un an pe burtă şi un an pe spate. În plus, faţă de alte arme, nouă ne dădeau câte o sută de mililitri de vin la fiecare masă de prânz. Crezi că bibanii din ciclul întâi vedeau vinul? Vezi să nu! Odată, unul dintre bătrânii de ciclul doi, a băut vreo treizeci de porţii de la pufoşi şi vreo zece de Dumnezeu ştie unde, şi a făcut scandal. Un maistru militar a vrut să îl potolească, dar s-a ales cu un pumn în nas care l-a aruncat în apă. Tipul a primit trei ani de batalion disciplinar. Eu am avut noroc, că după şase săptămâni de perioadă, am fost înaintat în funcţie.
– În grad, vrei să spui!
– În funcţie îţi spun, mă, pentru că gradele nu se prea dădeau în ciclul întâi, decât pentru merite deosebite. Am primit funcţia de porcar!
– Cum de porcar! Ce legătură au grănicerii cu porcii?
– Au, mă! Şi cu găinile, la fel, dar la găini l-au pus pe altul. Era numai un gard din plasă de sârmă între noi. Ne furam unul pe altul mai ceva decât ăştia din fotbalul de acum! Ăla îmi şutea câte un purcel, eu, ca replică, îi luam câte o sută de găini. Ne înjuram prin gardul de sârmă după ce ne descopeream lipsurile.
– Chiar o sută?
– Ce conta că îi luam zece, un milion sau o sută. Îi luam câte îi puteam prinde când nu era atent. Făceam o gaură sub plasă şi aruncam grăunţe găinilor care mă priveau ca pe un prostănac, şi veneau încântate să ciugulească ce le dădeam. Mâna mea, care se odihnea în teritoriul găinarului, nici nu mişca în timp ce privirea mea fixă încerca să le hipnotizeze. Ca un şarpe. Când era momentul, haţ de gât, şi o trăgeam pe sub gard la noi în porcime. Valora două-trei kile de vin, depinde. Vrei să îţi demonstrez pe un porumbel de aici din piaţă cum e cu viteza de mână şi cu hipnoza? Uite, pe porumbelul acela alb cu negru!
– Lasă Petrică, că te cred. Zi mai bine, câte găini ai reuşit să îi furi ăluia în total?
– Multe, Niculaie! În şase luni, el m-a lăsat fără vreo cinşpe purcei, şi dacă ne gândim la numărul de găini care i-au lipsit lui, fă un calcul. Pe o găină luam de la civili două-trei sticle de vin sau o jumătate de ţuică. Asta pentru găinile standard, adică cele albe. Pentru cele roşii nu lăsam din preţ nici de-al naibii. Trei găini roşii la doi litri de lichior sau de bitter. Cât am băut eu în timpul acesta, câtă băutură am dat bibanilor care dădeau mâncare la porci şi le făceau curăţenie în locul meu, câte găini am mâncat eu şi cu câtă băutură m-au prins, adică vreo sută cincizeci de sticle de vin, cincizeci de ţuică, patru zeci de bitter şi opt de lichior. Cam câte găini crezi că i-am luat în total?
Am încercat câteva momente să mă gândesc, dar a fost prea greu.
– Mă doare capul, Petrică!
– Te cred. Cât m-ar fi durut pe mine dacă aş fi încercat vreodată să ţin o statistică! Deci, cum ţi-am spus, m-au prins şefii mei cu surplus în gestiune. Am fost turnat de careva, urmărit şi prins. Asta este, Niculaie: viaţa de porcar în armată are suişuri, dar şi coborâşuri. Eu am coborât cinşpe zile direct în arestul garnizoanei.
– Mare lucru! Eu am făcut 25 de zile, numai în ciclul întâi! De cinci ori câte cinci.
– Bravo, dar nu cinşpe dintr-o dată, aşa ca mine! Am mai făcut câte trei, câte cinci, dar alea nici nu le mai pun la socoteală. Puteam să fac şi batalion disciplinar pentru furtul de găini, dar comandanţii mei nu vroiau cu nici un chip să piardă titlul de unitate de frunte. Mai ţii minte cum era pe atunci…
– Da, ştiu! O unitate militară care avea cel puţin un militar trimis la batalionul disciplinar, nu mai avea voie să fie unitate de frunte. Ce rahat!
– Cum să fie rahat, măi, Niculaie! Fără chestia asta, jumătate din armata română făcea batalion, în frunte cu mine. De fapt, pe mine şi de la batalion trebuia să mă trimită la alt batalion şi mai disciplinar, şi tot aşa mai departe, după câte prostii am făcut. Intram în cartea recordurilor şi acolo rămâneam!
– Hai, zi, cum a fost după arestul acela de cinşpe zile!
– A, da. Nu au mai vrut să mă ţină la noi în unitate şi m-au expediat la Giurgiu. Ca să pună ăia botul că le trimit un băiat bun, m-au pus să mă spăl bine, mi-au dat ţinută nouă şi m-au înaintat în grad.
– Ce?
– Da, mă! La noi, la porci, am fost caporal şi ăia m-au făcut sergent! Ai mai văzut porcar să nu fi fost fruntaş sau caporal? Porcarul trebuia să fie cineva în armata română, măi băiete! Tu ce grad ai avut?
– Soldat.
– Păi, vezi? Soldaţi erau cu sutele în fiecare unitate, porcarul, doar unul. Cum să se vadă că el este ceva peste ceilalţi, decât făcându-l gradat. Uite, acum mă gândesc, de ce naiba nu s-a creat la noi, în armata română, un grad special pentru cei de la gospodăriile anexă! Să se fi inventat de cei mari, gradul de… Talent, de exemplu. În loc de tresele din cârpă, să fi avut pe epoleţi două feliuţe de slănină, iar în loc de cuc la bonetă, un rât de porc. Toţi militarii în termen şi subofiţerii te-ar fi salutat cu „- Să trăiţi, toa-şu Talent!” şi ar fi trecut în pas de defilare când te vedeau cu slănina pe umeri. Ofiţerii inferiori ar fi vorbit cu tine în poziţia de drepţi, iar comandantul unităţii şi seful de stat major te-ar fi oprit la taclale despre starea vremii sau despre fotbal, de câte ori ai fi avut timp de ei.
– Mă, ce prost eşti!
– Ei, şi tu, măi Niculaie! Acum râdem, dar atunci când am ajuns la Giurgiu şi am văzut ce mă aşteaptă, nu am mai râs deloc. Ăia m-au pus şi porcar şi găinar!
– Ha?
– Ce, ha! Aveau gospodărie anexă cam la doi kilometri de Dunăre şi aveau nevoie de un porcar calificat ca de aer! Am fost mană cerească pentru ei când am apărut în ţinută ştoc, cu valiza într-o mână şi cu ordinul de serviciu în cealaltă. Nu am avut ce face şi m-am pus pe treabă! Armata era lungă şi trebuia să trăiesc şi eu, fie că era la Constanţa, la Giurgiu sau la Turnu Măgurele, aşa că, primul lucru pe care l-am făcut, după ce am luat în primire gospodăria anexă, a fost să vând unor ţărani zece găini din rasa grea de carne. Cine le băga în seamă pe prăpăditele alea de găini outoare pe care abia dacă primeam doi litri de vin.
– Cum?
– Cum ai auzit! Aveam nevoie de piaţă de desfacere, aşa că trebuia să nu pierd timpul. Pe bucătarul nostru îl cunoşteam din civilie, şi, spre bucuria mea, am aflat că cel mai mult îi plăcea să mănânce purcel la tavă. Asta mă scăpa de grija înmulţirii peste măsură a purceilor, aşa că mi-am concentrat atenţia către alte activităţi. Făceam ţuică din marmeladă!
– Ştiu cum vine. Şi eu făceam ţuică din marmeladă şi zahăr, dar în civilie, nu în armată!
– Lasă tu civilia când aveai cazan de rachiu şi toate facilităţile interzise în comunism. Acolo, pe malul Dunării, a trebuit să improvizez. Întâi am făcut rost pe mai nimic de un cazan mare de inox…
– Stai aşa! Ce însemna „pe mai nimic”?
– Doi purcei. Nu mă mai întrerupe acum când vorbesc despre fabricarea ţuicii. La asta trebuie concentrare şi atunci când povesteşti…
– Bine, mă, hai spune!
– Deci, unde am rămas… a, da. Un cazan mare din inox, în care atunci când nu faci ţuică, poţi şi fierbe la porci sau să-ţi speli hainele unsuroase cu leşie. În cazan bagi boasca din marmeladă, cam trei sferturi, şi pe boască pui un lighean mai adânc, cu o greutate în el, să stea locului când pică ţuica în el.
– Dar…
– Taci, mă şi ascultă! Pe cazanul de inox venea pus un capac de oală din-aia mare, dar cu toarta în jos, şi puneam apă rece în convexitatea capacului. Pe urmă lipeam capacul de oală cu aluat, care se întărea fain acolo. La fierbere, vaporii urcau în sus, se făcea condens cu capacul rece din cauza apei reci de pe el şi picăturile se adunau pe capac şi alunecau către toartă, de unde picau în ligheanul din boască. Trebuia numai să schimbi mereu apa de pe capac, să fie tot rece, dar aveam pentru asta acolo unul dintre cei cinci bibani care mă ajutau zilnic la porci şi la găini. Eu aveam alte preocupări atunci, nu îmi ardea mie de nimicuri. Dresam iapa!
– Ce iapă, mă?, nu m-am putut abţine.
– Iapa noastră, Racheta! Aşa o chema, şi era calul cu care aduceam mâncare la porci şi găini. Mă, Niculaie, aşa putoare de cal nu am mai văzut de când sunt! Când îl înhămam la căruţă să mergem după haleala tovarăşilor porci şi tovarăşelor găini, începea să caşte. Am încercat cu vorba bună, am încercat cu ameninţări, dar el, nimic. La început, mai mult trăgeam eu la căruţă atunci când trăgeam de iapă. Să o bat nu-mi plăcea, că era mai mică decât mine, aşa că m-am hotărât să o dresez.
– Şi… ai reuşit?
– Da, cum crezi? Era după ea! Nu ţi-am spus că eram sergent? În două săptămâni a devenit cea mai preţioasă iapă a armatei române şi mai instruită decât un biban după perioada de instrucţie. Când îi dădeam un ordin, ca, de exemplu „ Rachetă, stai!”, dacă era cu pasul pe undeva prin aer, aşa înţepenea, până îi dădeam comanda „Repaus!” Înhămată la căruţă, răspundea excelent la comanda „ Rachetă, la pas, marş!” şi porneam încet după lături şi grăunţe. Nu am riscat niciodată să măresc cadenţa pentru a nu mă face de râs, iar comanda „ Cu cântec înainte, marş!” nu cred că ar fi executat-o în ruptul capului. După ce am terminat cu instrucţia iepei, m-am îndreptat spre alte îndeletniciri mai plăcute. Pescuiam somn în Dunăre!

De pe la oaste – I –

Ioan Crişan

 

Vorbeam deunăzi cu un prieten, aşteptând să ne iasă soţiile de la coafor, despre una sau alta, şi, ca orice discuţie între doi bărbaţi bine, aşa ca noi, am ajuns inevitabil şi la fostele cuceriri din vremea când credeam că tot ce zboară este rusesc. Vă anunţ că cele ce voi scrie în această bucată, s-ar putea să fi păţit mulţi dintre dumneavoastră pe vremea când mai aveam şi noi o armată şi o flotă. În mare parte întâmplările sunt autentice. Prietenul şi companionul meu se numea şi se numeşte, să zicem, Petrică, dar puteţi să îi spuneţi şi Radu.
– Am cunoscut una, zic eu, care nu avea fir de păr pe picioare, dar avea păr pe burtă!
– Nu te lauzi?
– Eu, să mă laud! Cu ce?
– Cu aia cu părul plantat de natură tot aiurea!
– Dacă vroiam să mă laud, îţi ziceam că am câştigat la loto, nu cu aia! Ştii ce meserie avea pe vremea când am cunoscut-o? Era frizeriţă!
– A!, păi aşa se explică. Dar, de ce dracu nu se bărbierea pe burtă, dacă tot avea sculele la îndemână?
– Aşa mi-am zis şi eu la început Petrică, dar mi-a fost nu ştiu cum să o întreb. Mai târziu am aflat că se bărbierea numai iarna. Când ne dezbrăcam la ştrand eram în centrul atenţiei. Ea cu păr pe burtă, eu cu păr pe faţă, că purtam barbă încă de pe atunci. Ştii, e mai comod cu barbă! Îmi plăcea să stau la plajă, cu capul pe burta ei, iar cei care treceau pe lângă cearceaful nostru, nu mai ştiau ce e acolo! Silvioara, că aşa o chema, Pleteanu Silvia, mă mângâia pe păr şi pe barbă, dar, de multe ori, fără să îşi dea seama că eu am plecat în bazinul cu trambulină, continua să mângâie propriul ei gazon de pe burtă!
– Hai, mă!
– Dacă-ţi spun! Eu am păr şi pe umeri, iar atunci când făceam plajă întins pe burtă, era alt spectacol pentru cei de pe acolo care se învârteau în jurul nostru ca la o expoziţie de curiozităţi. Ore întregi nimeni nu mai făcea baie sau plajă, şi se plimbau în jurul nostru privind, chipurile, nepăsători! Silvioara se topea de plăcere că o priveau toţi ca nişte nehaliţi, iar eu eram mai mândru decât un păun. Bine că nu eram bruneţi, nici eu nici ea, că atunci nu mai era aşa de efect.
– Dar ea, ce culoare avea la păr?
– Ea, roşcată spre blond, eu, şaten deschis, nu prea băteam la ochi aşa de tare cât ar fi vrut Silvioara. Nu-ţi spun cât era de mândră de părul ei din zona abdomenului! Era o continuare a părului pubian care, de cum ieşea de sub zona acoperită de chilot, se lăţea către lateral şi nu se oprea decât sub ţâţe. De la ţâţe în sus, redevenea femeie normală.
– Nu te cred!
– Dacă îţi arăt poze, mă crezi?
– Nu.
– Treaba ta. Când plecam de la ştrand, ea ne pieptăna pe amândoi că doar era de meserie. Mie pleata şi barba, ei abdomenul, apoi ne luam tricourile pe noi şi nu se mai băga nimeni în seamă. Eram ca şi ceilalţi.
– Mă, eu tot nu te cred!
– Aşa au zis şi alţii. Nu îţi mai spun câte pariuri am câştigat eu cu părul Silvioarei, hă-hă! Cu timpul mi-am făcut un obicei să mă laud peste tot cu drăguţa mea şi cu părul de pe burta ei. Cine nu credea, şi au fost destui, hai la frizeria din strada Pomilor! Silvioara, parcă ştia de ce vin cu cineva, şi mândră de podoaba de pe burtă, imediat îşi descheia halatul în partea de la mijloc, iar cel care nu credea, aşa ca şi tine, trebuia să dea lada de bere. Câte unul o mai şi trăgea de câte un smoc, să nu fie părul lipit acolo cu cine ştie ce adeziv. Un electrician de la noi de la fabrică, Iftode, a vrut să se convingă dacă e păr adevărat şi a dat să îi facă proba cu o brichetă, dar nu l-am lăsat. Iarna nu câştigam nici un pariu de pe urma părului ei burtifer, că, ţi-am mai spus, iarna se bărbierea, să se îndesească gazonul. Pe mine mă bărbierea pe spate! Vrei să dau tricoul jos ca să vezi ce păr am pe spate?
– Lasă, nu-l da, că văd destul păr la tine pe cap şi pe mutră. Dar pe burtă…
– Ce are părul dacă este pe burtă! Pe mine nu mă deranja părul Silvioarei, şi am vrut să mă însor cu ea, dar mi-a suflat-o unul cât am fost în armată. Ce m-am mai supărat atunci, dar până la urmă mi-am zis că Dumnezeu ştie ce face. Cine ştie ce fel de copii mai ieşeau din combinaţia asta a noastră. Nici nu vreau să mă gândesc!
Am uitat să vă spun că eram în parc pe o bancă, şi după ce eu am terminat de vorbit despre Silvioara, priveam amândoi porumbeii care ciuguleau din covrigul dat de Petrică. Sunt sigur că şi prietenul meu se gândea, la fel ca şi mine, la Silvioara, aşa că nu am fost mirat când l-am auzit că mă întreabă:
– Ai mai văzut-o!
– Ce să văd?
– Burta. Of, Doamne, nu burta! Pe tipa aia, pe Silvioara.
– Am mai văzut-o, după armată, de mai multe ori cu ăla, dar la puţin timp după revoluţie am aflat că a plecat în State cu bărbatu-său. Se spune că face bani frumoşi acolo la un circ, după părul de pe burtă.
Din nou am tăcut amândoi, dar simţeam că Petrică pregăteşte şi el o lovitură, şi chiar aşa a fost:
– Ţi-am spus măi, Niculaie, de suedeza pe care am cunoscut-o pe vremuri la mare?
– Nu, ce suedeză?
– O, una mortală! Făceam plajă chiar lângă ea, şi mă gândeam cu regret că trebuia că îmi strâng ţoalele şi să plec acasă, pentru că nu mai aveam bani decât de două cornuri şi de bilet de tren. Sau pentru patru cornuri, nişte beri şi ceva mărunţiş naşului, dar era riscant pentru că în plin sezon erau multe controale de stat. Deci, ultima plajă, două cornuri şi cu regret: ura, şi la gară! Mă uitam cu jind la blonda de pe cearceaful de lângă cearceaful meu, când, deodată, s-a întors spre mine şi mi-a spus ceva în limba lor. Nu înţelegeam suedeza, aşa că m-am mutat lângă ea pe cearşaf, şi vorbeam prin semne. Ce piele fină avea Inge, şi ce buze…
– Ce Inge?
– Inge, suedeza! Aşa o chema. Am reuşit să îmi dau seama după vreo trei ore de vorbit prin semne şi pipăieli.
– Aha, deci!
– Am făcut o mare greşeală atunci. Am stat cu ea la hotel zece zile pe banii şi nurii ei deosebiţi.
– Ce greşeală, Petrică? Eu aş fi stat tot sezonul, şi apoi, din cavalerism dezinteresat, o conduceam până acasă la ea în Suedia ei natală, să învăţ limba!
– He-he! Eram pe vremea lui Ceaşcă, măi Niculaie. Greşeala mea a fost că am stat zece zile. Trebuia să stau numai nouă, pentru că în a zecea zi, m-au luat pe sus băieţii veseli de la securitate. Eram tânăr şi cu capul în nori, aşa cum sunt şi acum. Ce am mai tras cu ăia vreo două zile, nici nu îţi mai spun. O ţineau una şi bună că m-am cuplat cu aia numai să îi vând secrete de stat. Eu şi secretele de stat! M-a pufnit râsul când am auzit ce debitează ăia acolo în birou. Cică, ce i-am spus şi de unde cunosc eu planurile de apărare strategică în caz de conflict. De unde să cunoască unul ca mine planurile de care aiurau ei, pentru că eu abia îmi terminasem liceul şi, dacă nu intram mai departe, trebuia să plec în armată direct la trupă.
– A, era înainte de armată?
– Da, mă! Abia trecusem de 19 ani şi mi-am permis o scurtă vacanţă la mare să sărbătoresc luarea bacului. Eu şi spionul!
– Ce ai vorbit cu duşmana poporului, tovarăşe!”, bătea cu pumnul în masă un împuţit de civil scund şi slab ca un somalez scârbit de viaţă. Mai era şi plin de coşuri, şi avea bube de la coşurile rupte pe toată mutra. Şi pe frunte avea bube!
– Nimic, dom… tovarăşe!”
– Cum nimic mă! Stai zece zile şi nopţi cu ea, vă fâţâiţi peste tot, mâncaţi la cele mai scumpe restaurante şi… de unde ai tu atâţia bani?” vorbea cu ciudă ăla şi, zbeng, cu pumnul în masă exact sub botul meu.
– Păi are ea, toaşu…! Eu nu am, că abia am terminat liceul şi am venit să mă relaxez trei zile înainte să mă apuc să învăţ pentru facultate.”
S-a enervat mai tare când a aflat că eu trăiam de pe urma tipei ăleia faine, în timp ce el, plin de coşuri pe faţă, ne urmărea peste tot. Mai mult ca sigur că ne urmărea şi pe plajă îmbrăcat în costum şi la cravată. A privit prin birou, şi singurul lucru mai voluminos care era acolo şi pe care a pus mâna, a fost o carte de telefoane, cu care a început să mă lovească peste tot, în timp ce eu îmi apăram capul cu mâinile.
– Zi mă, ce te-ai înţeles cu ea în defavoarea ţării tale!” şi dă-i cu cartea. Avea antrenament bubosul, că nu s-a lăsat până nu a făcut cartea ferfeliţă. Printre loviturile primite, am încercat să îi explic că eu cu Inge nu ne puteam înţelege deloc pentru că nu ne înţelegeam unul altuia limba, şi că mai mult vorbeam prin semne.

Hai să te pup!

Ioan Crişan

 

Nu ştiu de când a dat buzna în oamenii de pe la noi chestia cu pupatul! Una-două se pupă. La nuntă, la botez, la meci, înmormântare sau parastas, omul întinde buzele către cel mai apropiat obraz. Deunăzi mă întâlnesc pe stradă cu colegul de bancă din şcoala generală pe care nu l-am mai văzut de peste 35 de ani şi, după două-trei replici anoste, ne strângem mâinile şi ne pupăm cu promisiunea de a ne revedea cât de curând. Poate peste alţi 35 de ani. Sau trec pe la tuşica Stela care mă pupă de câte ori mă vede, indiferent dacă o vizitez, ne întâlnim pe stradă sau la coadă la chibrituri. Dacă mai are şi musafiri, atunci să vezi pupături şi strângeri în braţe. Unchiul Alecu de la biblioteca de cartier îmi iese înainte şi mă ia în braţe după ce ne ţocăim pe amândoi obrajii. Mai îmi face şi cunoştinţă cu cine e prin bibliotecă:

– Nepotul meu favorit. Deşi arată aşa cum arată, să ştiţi că este scriitor. Faceţi cunoştinţă!

Cei de acolo se aliniază frumos pe un rând, ne strângem mâinile şi, inevitabil, dacă primul întinde buzele către mine, şi ceilalţi trebuie să urmeze ritualul. Ţoc, ţoc! Nu spun că e ceva rău, dar până la urmă nici nu mai ştiu pe cine să pup şi pe cine nu. Dacă într-o zi vine poştaşul cu o scrisoare de pe la vreo editură mai mare şi de bucurie ne pupăm? Nu va deveni obişnuinţă? Vine poştaşul, ţoc; vine gunoierul, ţoc; vine lăptăreasa, ţoc. De cei care ne citesc contoarele de gaz, apă sau de curent, nu mai vorbesc, doar ne întâlnim numai o dată la două trei luni, că în rest pun consumul după ureche. Dar dacă ne pupăm constant nu o să vină de două ori pe lună? Când merg la colţ după ţigări, o pup pe vânzătoare, îmi dă ţigările, eu îi dau banii şi, înainte să ies din magazin, din nou ne pupăm. Dacă e drăguţul ei prin preajmă, ne pupăm şi ne strângem în braţe, după care mă ia la rost că ce am eu de mă dau la gagica lui. Îl asigur că nu am gânduri rele şi ne pupăm de rămas bun. La pâine tot aşa, la piaţă idem. Cel mai mult timp îl voi pierde la piaţă, unde sunt puzderie de precupeţi şi precupeţe. Cu cerşetorii am să mă obişnuiesc mai greu, dar ce să fac?

– Dă, domnule, un ban de pită la baba, că nu are pe nimeni!

Caut prin buzunare după ceva mărunţiş mai mic, îi dau, ne pupăm, iar apoi îmi văd de drum până la pasaj, unde am de pupat un alt cerşetor care m-a ochit de cum am luat colţul. Mă duc la bancă să achit rata la împrumut, bag capul prin gaura din parbrizul ăluia de la ghişeu şi ne pupăm ca două cunoştinţe vechi. Achit, după ce mă ceartă că din nou am întârziat, bag capul, ţoc, şi îl las pe alt pupăcios să-şi rezolve treburile. Mă îmbrăţişez la ieşire cu agentul de pază, ne pupăm şi numai pe urmă observ că nu e agentul de luna trecută. Facem cunoştinţă, ne pupăm, apoi eu plec în treaba mea, că deja s-a făcut coadă la ieşirea din bancă. Un copilaş tuciuriu cu o bucăţică de gard viu ruptă la repezeală de pe undeva se apropie, după ce abia s-a pupat cu alt trecător, şi mă sorcoveşte:

– Sorcova vesela, să trăiţi să-mbătrâniţi, tare ca piatra…

Îl pup, mă pupă doar după ce îi dau un ban, şi trec repede pe cealaltă parte a străzii unde actualul primar se îmbrăţişează şi se sărută pe obraji cu bătrână nenorocită căreia i-a luat casa nu de mult. După ce aia pleacă fericită, îl felicit şi eu pe primar de sărbători, totodată îi urez tot binele din lume, ne pupăm şi îl las în braţele unui investitor străin care are nevoie de o casă în centrul istoric. Ajung la casieria regionalei de gaz să-mi plătesc factura şi văd că e coadă până aproape de ieşire. Trebuie să stau şi să plătesc pentru a nu intra în penalităţi. Pe la jumătatea rândului îl recunosc pe Lică, unul cu care m-am bătut înainte de armată pentru o fată care ne-a tras clapa la amândoi. Trebuie să-l salut, să vadă că nu îi port pică, şi el mă îmbrăţişează, apoi mă pupă pe amândoi obrajii, cu care ocazie îi pup pe toţi cei de la rând din locul lui Lică şi până la locul meu din spate. Cei dinaintea lui Lică mă privesc chiorâş pentru că nu m-am pupat şi cu ei, deci, ca să fie bine, reiau pupatul, dar de această dată pornesc de la ghişeu spre uşă, unde îi pup şi pe cei nou veniţi. A, da, am uitat de casieriţă, dar nu-i nimic, că o iau de la capăt. Pe drumul către casă, îl văd pe poliţistul care m-a amendat anul trecut pentru că am traversat prin loc nepermis. Desigur că ne îmbrăţişăm şi ne pupăm frăţeşte pe obraz. Toată lumea se pupă şi nu ştiu de unde vine atâta euforie, aşa dintr-o dată. Până acasă am mai pupat 36 de cunoştinţe şi am mai cunoscut şi pe alţii prin alţii, cu care m-am pupat şi m-am îmbrăţişat. În curtea noastră comună, o tinerică băga pliante publicitare în cutiile poştale. Mi-am luat partea mea de hârtie, am pupat-o şi am intrat în sfârşit în casă cu gândul să nu mai ies în acea zi.

– Dar trebuie să mergi la poştă după un colet, dragă! mi-a spus soţia după ce m-a îmbrăţişat şi m-a pupat.

– Ce colet?

– Vezi tu acolo, iubitule! A venit un curier, m-a pupat şi a lăsat avizul.

– Bine, mă duc, mama! Dă să te pup.

Oficiul poştal nu e prea departe, dar tot m-am mai pupat cu opt cunoscuţi şi am mai fericit un boschetar, fost coleg de liceu, cu care m-am pupat de două ori, după ce i-am dat de un rachiu şi o bere. La poştă nu erau prea mulţi oameni, deci nu am prea avut ce pupa, mai greu a fost cu funcţionarele pentru că au ghişeele înalte şi ajung cam greu la obrajii lor. Tocmai primisem un colet cu un manuscris de roman, de la un tânăr scriitor din Bucureşti, care mă ruga să îl citesc şi să îi spun părerea despre opera lui. L-am sunat de pe mobil să confirm primirea:

– Da, dragă, am să citesc şi te sun să-ţi spun ce cred! Bine, te pup!

Telu, un poet local, care se cam ţine cu nasul pe sus, şi, fie vorba între noi, nu are de ce, m-a sunat să mă întrebe dacă poate să-mi aducă nişte poezie proaspătă, să o citesc. Nu că nu ar avea încredere în poeziile lui, dar mă ştie pe val şi o cronică bună în presă nu poate să-i strice:

– Dar eu nu sunt în măsură să scriu cronici despre poezie, măi omule! i-am spus, pregătit să închid aparatul.

M-a simţit că vreau să scap uşor, şi a vorbit repede:

– Nici nu trebuie să o scrii, că o am gata scrisă! Numai să o semnezi. Cine îmi cunoaşte opera şi talentul mai bine decât mine? Ce mai face doamna? Îi aduc un buchet mare de flori dacă mă ajuţi! Vin peste o oră cu poeziile, articolul şi cu florile! Nu mă lăsa! Te pup şi în fund, dacă mă ajuţi…! şi-a spus el gluma favorită.

Am închis îngrozit. Dacă şi ăsta mă mai pupă, fac hepatită. Şi idiotul nu se lasă! Dacă a spus că vine, vine. Cum să scap de el, că nu vreau să mă pupe nici măcar acolo unde a spus? Să fug în munţi? Să nu-i deschid? Nu, că nu pleacă de la uşă nici tras cu caii, şi aşteptăm colindătorii mai pe seară. Mă omoară soţia, căci nici ea nu poate să-l vadă pe libidinos, aşa cum nu poate să-l vadă nici pe Pleavă, prietenul lui, alt libidinos, şi mai mare. Ce mă fac? Ideea salvatoare am găsit-o când m-am uitat pe geam şi am văzut-o pe tanti Beatrice prin curte, unde şi-a scos căţelul pentru nevoi. Tanti Beatrice vrea să fie tot timpul frumoasă la cei 79 de ani, aşa că încearcă toate cremele care apar prin publicităţi idioate pe toate posturile de televiziune. Când a venit Telu, eram deja cu masca cosmetică aplicată. Un strat gros de seu de oaie urât mirositor îmi acoperea toată faţa, gâtul şi mâinile până la coate. A scăpat buchetul din mână şi a vrut să fugă, dar parcă l-am lăsat?… După ce l-am îmbrăţişat şi am lăsat cea mai mare parte de seu pe faţa şi paltonul lui de duminică, i-am semnat hârtia fără să mă uit la ce a scris despre el, poeziile le-am rupt şi le-am aruncat în coş. Se grăbea spre ieşire, dar nu a scăpat fără altă îmbrăţişare, prin care eu am mai scăpat de ceva din seul rămas. Restul l-am spălat bine cu sodă, după ce a fugit el. Trebuiau să vină colindătorii şi nu era să mă pup cu ei în halul în care eram. Gata, că am treabă la baie! Mai vorbim… Vă pup!

Ofertă de sărbători

 Romanul „LA STÂNGA”

Tulburătoarea poveste a dr. Radu Fota, consumată pe fondul unui eu minat de febra unei conştiinţe încărcate, poate fi citită, pe nerăsuflate, ca propunere a unei căi de salvare din starea de declasat şi exclus ca om şi fiinţă socială, în urma unui tragic accident în care îşi pierde soţia şi fiica. Destinul – asumat ca un dat şi totodată dar – îi cadenţează paşii spre stânga unde găseşte, după îndelungi zbateri, lumina.

Cele patruzeci de capitole ale primului volum oferă un mozaic social, politic, moral, în mersul vremii de azi, în care se găseşte viaţa, aşa cum este ea: cu sublimul şi scârboşenia ei, deopotrivă. Cu un verb viu şi un dialog savuros şi bine condus, „LA STANGA este un roman cinematografic ce oferă o lectură captivantă, ce i-a adus autorului premiul pentru debut la Festivalul Naţional de Proză Liviu Rebreanu, 2006.

Cartea poate fi achiziţionată pentru suma de 30 RON, incluzând taxele poştale.

LUME…LUME!

O carte în care scrisul lui Ioan Crişan se ia după sufletul lui, care nu rabdă prostia, ipocrizia, nesimţirea, viclenia, nedreptatea care urlă în tribunale şi pe străzi; înşelăciunea, trufia goală ca un cap medieval şi, perla zilei: Hoţia! de toate felurile.

Satira sa îşi întinde notele pe o gamă largă, de la surâs ironic la râs sardonic, de la miştocăreală cu iz de căprărie la beşteleală gravă, dură, ca o gură de coasă, seceră ori de satâr. Nu se iartă, raportându-se mereu, în orice situaţie, la valorile morale etern necesare, etern valabile, etern terfelite… de vite cu două copite, dându-i dreptate lui Petre Ţuţea: suntem, la o adică, o cireadă…

Structurată pe douăzecişidouă de secvenţe, în care alterneaza satira, pamfletul, schiţa umoristică sau eseul, cartea a întrunit sufragiile juriului Festivalului Naţional de Umor „ION CĂNĂVOIU” –Tg.-Jiu 2007, fiind premiata cu marele trofeu pentru „cea mai buna carte de proza umoristică” a anului.

Cartea poate fi achiziţionată la preţul de 30 RON, taxe poştale incluse.

Nuvela „SUNĂ ŞI-ŢI VA DESCHIDE HORTENSIA”

 

Musteşte de viaţă reală, dură, frumoasă sau mai puţin frumoasă, niciodată însă pradă sleenului aristocratic. Este aici o lume proletară, o lume de mahala, o lume simplă, ahtiată de curat şi suflet frumos, de petreceri spontane, cu glume spumoase ca berea gulerată, de calitate, cu flori, cu dragoste, cu deranj prietenesc, pornită să-şi croiască un nou orizont sub vraja luminii pe care o cuprinde dragostea de viaţă a personajelor, dragostea de omenie, pace socială şi bună vecinătate scuturată de râs şi voie bună, fără grotesc şi fără politeţe ipocrită, ci francă şi gata de ţucat!

Cartea poate fi achiziţionată la preţul de 20 RON, inclusiv taxele poştale.

OFERTĂ SPECIALĂ DE SĂRBĂTORI

Toate cele trei cărţi pot fi achiziţionate la incredibilul preţ de 60 RON, taxele poştale incluse.

Volumele pot fi cumpărate în sistem ramburs. Puteţi comanda pe adresa: i.crisan@yahoo.com

Cireşii de pe strada Mihail Sebastian

Ioan Crişan

Moto: lume bună, lume rea

 

Intri pe lângă fostul bar Răşinari, din Calea Dumbrăvii şi după nici 100 de paşi în sensul de mers către parc, pe partea stângă, într-o curte, vezi un cireş imens. Mai înalt chiar decât casa cu etaj, o casă duplex, în care locuieşte cineva drag mie, profesorul Vasile Rusu. Desigur că domnul profesor nu locuieşte singur, ci împreună cu soţia, o doamnă care, resemnată, i-a dat voie să se destrăbăleze în literatura lui dragă. Şi domnul Rusu a intrat cu toată fiinţa sa în destrăbălare, şi-a făcut o cameră la mansardă, unde poate vorbi cu Eminescu cu Vodă-Cuza pământeanul, şi unde poate să lăcrimeze nevăzut de noi, cei mici. Să lăcrimeze pentru toate nedreptăţile pe care le-au comis miniştri, cancelari sau regi, impuşi nouă de nişte politicieni trecători. Nu l-am văzut pe domnul profesor să lăcrimeze niciodată în faţa noastră şi nici nu aş dori să-l văd. Un asemenea dascăl, literat şi critic, nu se poate înmuia în faţa unora ca noi. Domnia sa spune că nu va lăcrima nici acolo, sus, după marea trecere, şi asta din cauza atâtor rele ce se petrec şi s-au petrecut pe: „un picior de plai… o gură de rai”! Fără să mă gândesc cu rău la stăpânul absolut, totuşi, de multe ori, mă gândesc că poate era mai bine să nu fi fost la noi chiar „o gură de rai”. Prea mulţi hoţi şi profitori s-au strâns şi se mai strâng la supt din lapte şi miere.

Cireşul de pe strada Mihail Sebastian face nişte fructe deosebite. Am fost odată, împreună cu George, în vizită la domnul profesor, şi am fost serviţi într-o farfurie cu cireşe mari cât castanele. Mari şi atât de gustoase! Şi am mai fost serviţi cu vorbă bună şi înţeleaptă. Între timp am mai fost de multe ori, în casa de pe strada Mihail Sebastian, şi, după ce sunam la sonerie, privirile îmi erau atrase de cireşul de lângă gard. Pornit din pământul din care cu toţii pornim şi hrănit de soarele şi ploaia care ne hrăneşte pe toţi deopotrivă, pomul cireş de pe strada Mihail Sebastian are o formă deosebită. Trunchiul puternic se desparte în două ramuri groase care urcă drepte până deasupra casei. Exact ca un V de la victorie, aşa cum arătau, nu demult, cu degetele cei ce credeau în victorie. Însăşi cireşul este o victorie prin vigoare, frumuseţe şi, desigur, prin fructele pe care le dăruieşte. Vecinul de curte al cireşului, profesorul Vasile Rusu, este şi domnia sa o altă victorie! O victorie în lupta cu timpul, cu viaţa şi cu creaţia. Pe lângă faptul că a scris multe cărţi, nici nu le ştiu exact numărul, şi-a dedicat viaţa filologiei. Peste tot, în creaţia şi sufletul domniei sale, sălăşluieşte…Eminescu. Asta nu înseamnă că familia a fost dată la o parte! Ca şi vecinul cireş, profesorul Rusu s-a desprins din trunchi în aceleaşi două ramuri viguroase: o ramură, familia pământească, soţia şi doi copii reuşiţi, iar cealaltă, ramura zbuciumată a aranjării literelor. Amândouă ramurile la fel de drepte şi viguroase ca şi ale vecinului cireş. De fapt dacă stau să mă gândesc bine în acea curte de pe strada Mihail Sebastian sunt doi vecini la fel de roditori, numai că fiecare dă rodul pentru care a fost menit.

Dacă treci pe strada Mihail Sebastian, la nici 100 de metri, către parc, pe partea stângă, sunt doi cireşi…