Author Archives: Ildiko Lengyel

O poveste adevărată – ultim omagiu minerilor decedaţi în 15 noiembrie 2008

Ildiko Lengyel

 

M-am născut toamna, o frunză căzută în cea dintâi zi a lunii noiembrie în braţele mamei. Am trăit, am crescut în praful de cărbune, înconjurată de munţii care păreau a deveni, în imaginaţia mea de copil, o cetate care ne apăra de lumea rea din jur. De mic copil, simţeam că sunt privită altfel când se afla că sunt din Valea Jiului, de parcă locul acela era încă de la început blestemat.
Despre mineri se spun multe şi multe din cele spuse sunt vorbe în vânt… am început să scriu pentru ei, pentru a le aduce în ochii trişti o rază de soare, de speranţă, care să le lumineze calea spre adâncul pământului… când în 1999 mi-a apărut primul volum de versuri, aveam 12 ani. Atunci, oamenii de la mina Livezeni au hotărât să adune banii necesari publicării. Acest fapt îl povestesc doar pentru a arăta că nu toţi oamenii din Vale sunt înapoiaţi, proşti sau fără pic de cultură, cum au fost deseori caracterizaţi pe nedrept…
Pentru ei, ziua şi noaptea devin noţiuni abstracte, pentru ei întreaga viaţă este ascunsă în întuneric, până şi soarele ajunge în Vale printr-o pâcla de praf de huilă…
Şi mina e crudă, asemenea unui tigru, care odată ce a gustat carne de om, devine din vânat, vănător. Destinele par să se repete, vieţile sunt doar o monedă de schimb între oameni şi natură, între oameni şi întuneric, între oameni şi Dumnezeu.
Pentru ei, şi de dragul lor, am încercat să îmi reprezint Valea, astăzi a Plangerii… în 15 noiembrie, mina din Petrila şi-a primit tributul, limbile Infernului s-au descătuşat pentru a răpi 12 suflete, 12 taţi, 12 soţi, 12 mineri. În asemenea momente realizĂm de fapt ce echilibru fragil este Între azi şi mâine…
Am scris poeziile acestea cu durere şi tristete în suflet, amintindu-mi de momentele pline de spaimă, când sirena minei adună la poarta sa mii de suflete, atunci când anunţă o nouă explozie, un nou accident… sunetul ei îmi bântuie acum amintirile… şi gândul la cele 12 suflete care de acum s-au achitat de târgul făcut cu adâncurile şi tenebrele minei.

 

Plângând Doamne

 

 

Tu, Doamne, din văzduhuri coboară printre noi!
Suntem împovăraţi de lipsuri şi nevoi
Şi greu ne este Doamne să nu avem lumină
Decât a Ta iubire când coborâm în mină.

 

De-atât amar de vreme din ceruri ne-ai vegheat
Şi candelele sfinte alăturea ne-au stat.
La ceas de rugăciune, cu capete plecate,
Te mai rugăm o dată să ne aperi de noapte.

 

Cărbunele şi munţii în suflet stau săpate,
Credinţa şi iubirea stau martori de dreptate
Şi-n mare mila Ta spre ceruri au pornit
Încă din începuturi ortacii ce-au murit.

 

Şi pentru ei mă rog, ca şi pentru cei vii,
Pentru bărbaţi sau fraţi, părinte sau copii
Care-n străfund de mină doar mila Ta o cer.
Doamne, plângând te rog să-i aperi pe mineri!