Author Archives: Florin Bădican

Infernul roșu. Mititica

–––––––––––––––––––––––––––––––

Valea Iadului

-Ştiu că era într-o superbă dimineaţă de primăvară când, tata vine în camera în care dormeam şi cu o voce pe cât de părintească pe pe atât de îngrijorată îmi spune răspicat: Nu ştiu de ce mă băiete, dar în cele din urmă revolta care te-a contaminat de o manieră incurabilă, te va pierde pentru totdeauna; Ia aminte fiule drag, comuniştii români nici măcar nu ştiu să glumească.
-Păi de ce Dumnezeu să mă piardă, răspund eu c-o altă firească întrebare? Doar pentru că tovarăşii sunt însetaţi de sânge?
-Ascultă fiule drag, mă avertizează tata care nu întâmplător încerca să-şi facă datoria, ştiu doar că foarte mulţi studenţi au fost arestaţi şi condamnaţi pentru cine ştie câtă vreme.
-Da, dar cum nu vreau să renunţ la principiile care mă animă de o bună bucată de vreme, nu pot să fac pe mortu în păpuşoi.
Supărat ca orice părinte iubitor, tata pleacă în oraş cu niscai treburi şi de atunci nu l-am mai văzut niciodată; Tocmai încercam să fac ordine în cărţile aruncate alandala când, soneria începe să sune c-o insistenţă supărătoare; Nu ştiam cine era dincolo de uşa care nici măcar nu era încuiată, dar văzând-o pe Alina care zâmbea cum doar ea ştia s-o facă, m-am bucurat nespus de mult; Am prinso de mână, am intrat în dormitor şi cum de la o vreme eram îndrăgostit lulea de cea mai frumoasă studentă, am căzut repede pradă iubirii pătimaşe; Nu mai ştiu precis, dar cred că trecuse doar o jumătate de oră când, uşa se deschide brusc şi în casă năvălesc haidamacii partidului muncitoresc; Unul dintre bătăuşii care după culoarea pilelii părea să facă parte din neamul indienilor care veniseră în principatele româneşti odată cu hoardele mongole, m-a ameninţat cu vorba-i bolovănoasă şi nepermis de agramată:
-Hai bă student în p..a goală, lasă-i şi palţii s-o f..ă pă gagicuţa mişto; Acuşica îmbrăcarea şi s-o ştergem dacileaşa.
-Cum îndrăzneşti omule? Domnişoara este logodnica mea.
Mai bine tăceam; Haidamacul de culoare îmi aplică o puternică lovitură în plină figură şi mă face knocaut din prima clipă; Ţin minte doar ţipetele studentei care disperată încerca să fugă în pielea goală, îndemnată ce-i drept, cu doar câteva şuturi făcute cadou de activiştii care de-acum pozau în nişte indivizi demenţi; Grăbiţi, haidamacii partidului mă târăsc afară şi rânjind asemenea nebunilor m-au aruncat într-o dubă care după câte mi-am dat seama, m-a dus la securitatea proletară; Doar cu o cană de apă murdară şi cu o bucată de pâine mucegăită, am fost ţinut într-un beci câteva săptămâni; De acolo, haidamacii mă târau la ceas de noapte târzie până în biroul cine ştie cărui anchetator; După câteva întrebări repezite şi la care nici măcar nu eram lăsat să răspund, eram maltratat într-o manieră bestială şi asta până când leşinam deabinelea; Într-o stare soră cu moartea, eram aruncat în beciul în care zăceam până când un alt anchetator securist îşi încerca norocu pe spinarea mea; Pentru a mă înviora cât de cât, eram rostogolit pe pardoseala de ciment şi udat cu apă rece ca ghiaţa; Când dam oarece semne de viaţă, eram luat la întrebări şi la bătaie; Apoi leşinam şi nu mai ştiam nimic; După câteva săptămâni de tortură am fost lăsat în pace, dar asta numai pentru o vreme; Tocmai credeam că anchetatorii s-au lămurit şi în curând voi fi eliberat; Asemenea poporului care în atâtea rânduri s-a lăsat prostit, m-am înşelat şi eu; După o săptămână, am fost protagonistul unui proces de cinci minute; Ştiu doar c-am fost aruncat într-o dubă şi dus la puşcăria municipală; Ascunşi într-un birou infect, nişte analfabeţi incurabili fac o selecţie după criterii doar de ei ştiute, pentru ca-n cele din urmă, câţiva miliţieni pătimaşi peste măsură, să ne ducă în diferite închisori; Socotindu-mă un element recalcitrant şi ostil regimului care de o bună bucată de vreme făcea legea în republica populară, am fost dus de urgenţă la penitenciarul din Piteşti; Doamnă dragă, în puşcăria de pe malul Argeşului urma să trăiesc adevăratul calvar; Ce-a însemnat infernul piteştean şi cum am reuşit să scap din ghiarele dracilor cu chip de om, este o dramă pe care dacă aţi avea puţină răbdare aş încerca s-o relatez, în speranţa că în cele din urmă o veţi depăna creştinilor care speriaţi şi apatici se mulţumesc doar cu tăcerea.                                                -De fel suntem oameni răbdători, dar într-o republică populară şi securistă, cred că va fi greu dacă nu imposibil să găsim colţişorul unde să putem spune tăt ce vrem şi ce gândim.
-Paulină, fii bună te rog frumos şi nu-l descuraja pe fugar.
-Doctore, vreau doar să-i spun că noi deşi trăim într-un lagăr de exterminare prin muncă forţată şi înfometare prelungită, nu ne considerăm în nici-un fel prizonierii comuniştilor făcuţi pe bandă rulantă şi nici sclavii timpului de cea mai tristă amintire.
-Să-i ia încornoratu pe comuniştii care ne omoară doar pentru că nu gâdim ca ei; Iertaţi-mi vorba nesăbuită, dar nu mai pot.
-Da domnule Fugaru, intervine motivat doctorul care de-amu era stăpânit de un păgubos pesimism şi de o reţinere bine justificată, dar până să-i ia pe comunişti ne termină pe noi.
-Întradevăr domnule doctor; Astăzi sunt un om terminat.
-Curaj domnule dragă; Dracul nu-i mai negru decât pare.
-Ştiu doamnă Paulina, dar considerând că ne vor păcăli ceva mai uşor, demonii iadului românesc şi-au vopsit în roşu carnetul şi cravata care-i strânge de gâtul nespălat de cine ştie când.
-Aşa-i domnule, astăzi doar proştii mai pot fi păcăliţi cu atâta uşurinţă; Amu dacă nu suntem prea lacomi şi nu cerem mai mult decât permite bunul simţ, n-ai putea să spui ce Dumnezeu s-a întâmplat în puşcăria unde ai fost aruncat de tribunalul comunist?
-Maşina în care am fost transportaţi mai rău decât nişte animale, intră în penitenciarul piteştean în jur de prânz, dar am fost descărcaţi abia noaptea târziu; În dubă mai erau doi deţinuţi periculoşi; Pe unu îl ştiam cât de cât, băiatul fiind la aceeaşi facultate cu mine; După ce ne-au aruncat din dubă, am fost căraţi într-o cameră fără fereastră şi acolo câţiva gardieni încruntaţi peste măsură ne-au repartizat în nişte celule mai mizerabile decât haznaua publică; De mâncare nici vorbă, dar nici noi n-aveam pretenţii atât de absurde; Ştiu doar că mă durea îngrozitor capu şi am cerut o cană cu apă; În loc de apă potabilă am primit doar pumni în cap, după care gardienii m-au aruncat în celula deţinuţilor ne îmblânziţi; Deşi a trecut atâta amar de vreme, şi amu sunt îngrozit de figura gardianului care rânjind asemenea câinilor turbaţi m-a luat mintenaş în primire; Aşa cum urma să aflu ceva mai târziu, individul era un deţinut care nu fără pricină bine întemeiată fusese numit Brută de înaintaşii care ne-au lăsat moştenire doar o poreclă idioată.                                                                                                            
-Hopaaa! Ce dracu făcuşi mă Bucică, îmi adusăşi unu daista nou şi fără neam dă educăţie, întreabă mirat asistentul Brută? Păi bine mă gardian fără neam de minte oltenească, cum pizda muică-ti vrei să-l educhez fără ordinul semnat de profesor?
-Brută belită, urlă mai nervos ca niciodată gardianul Bucică, ia-l în primire pă burgheju aista şi educhiază-l cum te învăţă profesorul Ţurcanu; Ai înţeles mă bou dracu?
-Am înţeles colonele tablagiu, dar să-mi aduci ordinul semnat de Ţurcanu, raportă asistentul Brută, după care furios m-a înhăţat de parcă eram iepuraşul numai bun de pus pe grătar. După plecarea gardianului Bucică, torţionarul care de-acum se erija într-un mare educator, m-a împins într-un pat fără saltea şi mi-a ordonat c-o severitate cum nici armata nu-ţi oferă:
-Bou dracului, tu o să începi şcoala de mâine, dar ca să dormi ca lumea şi să nu visezi cai verzi pă pereţi, ia câţiva pumni şi spune-mi bodaproste; Acuşica înţelesăşi mă dobitocu dracului?  
Din leşinul în care căzusem, mi-am revenit foarte greu; Tocmai încercam să aţipesc puţin când, în jur de ora patru sau poate chiar mai devreme, un gardian cu o figură de lup asiatic, dă buzna în celula deţinuţilor ne-mblânziţi şi ordonă sever:
-Gata cu somnu; Scularea boilor şi fuga marş la curăţenie.
Văzându-mă ameţit, nemernicul m-a îndemnat cu câteva lovituri în cap, după care pentru a mă scoate din poate cea mai mizerabilă celulă, m-a târât până în spatele pavilionului care mai degrabă poza într-un depozit plin cu rahat care mirosea îngrozitor; Luaţi în primire de câţiva deţinuţi de drept comun, am fost obligaţi să scoatem rahatul borfaşilor de rând şi să-l punem în nişte cazane.
-Mă boule, intră-n groapă şi ia căcatu ca lumea; Tu nu înţelegi bă dobitocu dracu, mă întreabă un gardian care pentru a mă încuraja cât de cât, îmi aplică o puternică lovitură în moalele capului.
Fiind ameţit de lovitura primită, am plonjat cât eram de lung într-o groapă plină cu rahat comunisto-securist, după care nu am mai ştiut nimic; Ştiu doar că m-am trezit când un deţinut încerca să mă spele c-un furtun din care ţâşnea cu putere apa mai rece decât ghiaţa şi am vrut să raportez tratamentul la care eram supus.
-Spală-l şi pă spate, ordonă gardianul care încercând să mă rostogolească, îmi aplică câteva lovituri cu bombeul bocancului şi-mi taie răsuflarea; Mă boule, doar n-o să-l duci în celulă plin de căcat.
-Brută, răspunde deţinutul care rânjind mă spăla ca pe o cârpă murdară, dacă vrei să-l educhezi nu-l omorî dân prema zi.
După baia care îmi îngheţase sângele în vene, câţiva deţinuţi care nu ştiau nici măcar tabla înmulţiri, m-au târât pe nişte scări şi în cele din urmă m-au aruncat într-un colţ de celulă; Deşi îl vedeam ca prin ceaţă, mi-am dat seama că torţionarul tocmai începuse lecţia de reeducare c-un biet invăţător de prin părţile Câmpulungului de Muscel; Atunci nu ştiam adevărul, dar cum urma să aflu ceva mai târziu, prin Ianuarie patruzeci şi opt, învăţătorul şi copiii cântaseră ceva în legătură cu regele care abdicase în Decembrie 1947. -Bă dobitocilor, înjură Brută furios, dă ce mama dracu mi-l adusărăţ şi încă taman acuşica? Păi bine mă chiorii dracu, voi nu vedeţ că-l am în mână pă bou dă învăţător? Luaţâ-l dacileaşa, altfel mă supăr rău de tot şi vă caftesc dă vă merge fulgii.
-Ştiu mă Brută, rapotă unul dintre deţinuţii care mă târâseră pe scări, dar bou murea dă frig şi tu nici măcar n-aveai cu cine face şcoală; Şapăi bă maestre, nu te lua în bâză cu dom Bucică.
-Atunci aruncaţi-l în colţu dă colo şi plecaţi dacileaşa, ordonă nervos călăul Brută, după care furios peste măsură începe să-l lovească pe nefericitul învăţător, cum şi pe unde nimerea.
Obosit, torţionarul se aşează pe scaunul care suporta în tăcere tirania şi cum suferinţa bietului învăţător n-avea relevanţă, îşi aprinde o ţigară made în republica populară; Trage câteva fumuri, după care nervos se plimbă prin celulă; Cum bietul învăţător continua să stea în nesimţire pe cimentul mai rece decât ghiaţa, educatorul Brută strigă mai abitir decât un nebun calificat:
-Ce faceţi mă boii dracu? Nu mai veniţi cu apa dă botez?
Doi deţinuţi poate mai animalizaţi decât călăul Brută, au venit cu găleţile în care puseseră doar apă rece şi pişat; La ordinul aprigului călău, ucenicii unde n-or început să-l stropească pe învăţătorul ce părea dus în lumea de dincolo de răutatea omenească.
-Ia vezi mă bou dracu, întreabă profesorul care nervos strivea chiştocul cu vârful bocancului dăruit de partidul muncitoresc român, chiar a mierlit-o învăţătoru ăsta dobitoc?

Infernul roșu. Mititica

––––––––––––––––––––––––––––––

Valea Iadului

Şi aşa mai trecură câţiva ani peste capul deportaţilor bănăţeni; Satul Mititica nu arăta ca Periamul bănăţean, dar era mult mai frumos şi mai bine organizat decât localităţile unde tovarăşii construiau de zor socialismul multilateral dezvoltat; De-acum deportaţii aveau case mai acărării, biserică unde să se roage, şcoală cu două săli de clasă şi un dispensar care de bine de rău asigura o minimă asistenţă medicală; Şi când te gândeşti că totul fusese făcut prin munca bănăţenilor aduşi în Valea Iadului doar pentru a fi exterminaţi prin înfometare prelungită şi muncă forţată, aprecierea deportaţilor din Periam căpăta nişte dimensiuni aparte; Speranţa că într-o bună zi se vor întoarce la casele din Banat nu se diluase câtuşi de puţin, iar în ultima vreme, credinţa care în anii de început le asigurase o minimă supravieţuire, atingea cote greu de imaginat; Se zvonise că numai titoiştii care sunt oameni cuminţi şi ascultători, vor fi lăsaţi să plece în satul natal; Deşi erau sceptici şi neâncrezători în promisiunile comuniştilor, deportaţii încă sperau; Unii deportaţi, cum adesea se întâmpla la vremea de cea mai tristă amintire, încercau să facă mici concesii stăpânilor, doar pentru a fi trecuţi pe lista celor îndrituiţi să plece în Periamul bănăţean; Cam aceasta era starea de spirit care îi anima pe deportaţii din lagărul Mititica; Era o vară fierbinte şi canicula făcea multe râuri de sudoare pe spinarea bieţilor deportaţi; Ziua era pe sfârşite, iar căldura care-i moleşise pe mulţi dintre titoişti, părea să cedeze odată cu lăsarea serii; Frânţi de oboseală, doamna Paulina şi bătrânul Frânculescu intrară pe poarta vopsită cu doar câteva săptămâni în urmă şi după un obicei care din fericire rămăsese nealterat, găsiră puterea de-a zâmbi copiilor care se bucurau de viaţă şi timp.
-Mămico, voi mereu veniţi târziu şi nouă ni se cam lungesc urechile de foame, îndrăzneşte o firavă nemulţumire domnişoara Delia.
-Am venit drăguţelor, dar voi de ce sunteţi atât de supărate, întreabă doamna care zâmbind le îmbrăţişa şi le mângâia pe amândouă la fel?
-Mamiii, da eu veau în baţeee; Amu veau în baţe la tineee.
-Tu nu ştii mămico, dar asta mică se zmiorcăie toată ziua.
-Da Delia, dar ea este micuţă şi poate puţin cam răsfăţată.
-Chiar aşa mamă! Tu doar pasta mică o răsfeţi şi o iubeşti.
-Şi tu de ce eşti rău? Pe tine nu te-am răsfăţat când erai mic?
-Ştiu mamă, dar eu nu sunt răutăcios, răspunde motivat fiul maiorului Radu, după care supărat o zbugheşte în grădina de legume.
-Nu te supăra mamă, dar să ştii că Marius o zis că de când ai două fete frumoase, pe el nu-l mai iubeşti şi nici nu-l mai bagi în seamă.
-Nu ştiam că poate fi atât de gelos, dar când şi ce ţi-a mai spus?

-În urmă cu câteva zile; Era supărat că le iubeşti numai pe fete.

-Ascultă Delia, dacă Marius vă mai inoportunează gratuit, tu să îi spui că mama, bunicul şi doctorul vă iubeşte pe tăţi la fel de mult; Amu înţelegi fetiţa mea bună şi frumoasă, întreabă motivată mama Paulina?
-Am înţeles mămico, dar nu ştiu cum şi dacă merităm iubirea voastră, răspunde c-o vădită recunoştinţă domnişoara Delia.
*  *  *
Soarele tocmai coborâse dincolo de deal şi învăluise în umbră valea când, pe drumul lagărului Mititica putea fi văzut un soldat care după felul anevoios în care mergea şi se ferea de privirea securisto-comunistă, părea suferind din cine ştie ce pricină; Obosit peste măsură, bătrânul Frânculescu se culcase de cum soarele căta spre Apus; Cum de la o vreme se înţelegeau de minune, tinerii Marius şi Delia Frânculescu plecaseră la un vecin şi protejaţi de vălul amurgului puteau vorbi dale lor; Gospodina care nu îşi mai vedea capul de câtă treabă avea de făcut, tocmai coborâse treptele pragului când, dulăul unde n-o început să latre cu înverşunarea care dovedea prezenţa cine ştie cărui nepoftit, chiar dacă presupusul infractor mergea pe drumul de dincolo de poarta bine lucrată.
-Cine-i la poartă, întreabă doamna Paulina oprindu-se locului?
-Doamnă, raportă c-o voce stinsă necunoscutul care abia dacă îşi mai păstra verticalitatea umană, sunt un soldat rătăcit şi dacă sunteţi bună veniţi repede până la poartă; Vă rog doamnă, vă rog frumos.
-Ce-ai păţit soldat necunoscut, întreabă femeia care luându-şi inima în dinţi, deschide poarta care da spre drumul bine pietruit?
-Sărut mâna doamnă şi iertaţi-mă vă rog, raportă abia şoptit bietul om; Ştiu că dau buzna mai abitir decât un infractor, dar fiind rănit, caut pe cineva care măcar să-mi panseze rana infectată.
-Nu ştiu cine eşti şi nici măcar unde Dumnezeu vrei să meri, răspunde sora Paulina, în timp ce închidea poarta în urma soldatului.
-Doamnă, vă spun tot ce-mi apasă inima şi conştiinţa care din fericire nu-s rănite, dar fiţi bună vă rog şi feriţi-mă de ochii securităţii; Este privirea care mă urmăreşte mai abitir decât umbra trupului rănit.
-Intră băiatule şi aşteaptă pân aduc o lampă de vânt, ordonă doamna care temătoare deschide uşa magaziei în care erau bine depozitate lemnele de foc; Locul nu-i prea sigur, dar este mai bine decât în drum.
-Mulţumesc frumos doamnă dragă, dar nu vreau să fiu văzut.
-Stai liniştit soldat necunoscut şi aşteaptă doar o ţâră, ordonă doamna care după ce închide uşa magaziei intră repede în casă.
Fiindu-i teamă, sora gândea c-ar fi mai bine să-l trezească pe bătrânul Frânculescu şi împreună să hotărască ce şi cum să facă; Cum riscul asumat era prea mare, iese din casă cu gând d-a pleca la dispensar; Tocmai coborâse treptele pragului când, Delia şi Marius intrau în curte.
-Mami, întreabă zâmbind domnişoara Delia, iar am venit târziu?
-Păi mamă, insistă şi nu fără motiv flăcăiandrul care nu întâmplător făcea pe bosumflatu, te superi c-am întârziat o ţâră? Doar suntem obişnuiţi cu întunericul care de atâta vreme învăluie Valea Iadului.
-Nu m-am supărat Marius, dar luaţi-vă frumuşel de mânuţă şi mereţi repede la dispensar, ordonă motivată doamna Frânculescu.
-Bine, dar de ce naiba să ne ducem? Doar nu suntem bolnavi.
-Marius, ia taci dân gură; Bine mami, dar acolo ce să facem?
-Să-l luaţi pe doctor Ticu şi să veniţi cât mai repede acasă; Aţi înţeles mă copiilor frumoşi, sau vouă vă trebuie un ordin mai special?
-Ce s-a întâmplat mămico? Anca-i bolnavă şi nu vrei să ne spui?
-Marius fiule, din fericire Anca este sănătoasă tun; Dar voi ce naiba faceţi, nu mai plecaţi odată? Executarea mă copiilor frumoşi.
Profitând de întunericul care învăluia Valea Iadului, doamna Paulina şi doctorul Ticu se furişară spre magazia unde nădăjduiau să-l găsească în viaţă pe soldatul care în urmă cu puţină vreme abia dacă mai mărşăluia pe drumul care taie satul Mititica în două felii aproape egale.
-Închide uşa repede şi aprinde lampa de vânt, ordonă doctor Ticu, în timp ce pe bâjbâite îngenunchia lângă soldatul rănit de moarte.
-Domnule doctor, întreabă doamna care temătoare lumina faţa soldatului, mai trăieşte bietul om? Răspunde dragule, doar nu eşti mut.
-Da doamnă, trăieşte; Din fericire, pulsul este aproape normal.
-Bine domnule doctor, dar la cât sânge a pierdut soldatul necunoscut, cred că tensiunea este îngrijorător de mică.
-Din păcate n-avem aparat, dar nu ista-i necazu cel mai mare; Vedem mâine, dar ca să putem ieşi, fii bună te rog şi stinge lampa.
-Bine doctor Ticu, dar noi până când mai stăm în beznă, întreabă şi nu fără motiv, doamna care pentru a sufla în flacăra ce abia dacă mai pâlpâia, apasă sârma bine arcuită şi ridică sticla lămpii de vânt?
-Până la scadenţă doamna mea dragă, răspunde doctorul care de-amu se gândea la o mai veche tranzacţie cu oameni total nevinovaţi.
În seara zilei următoare, copiii se jucau pe drumul pietruit; Cercetând împrejurimile care doar întâmplător nu se bucurau de prezenţa cine ştie cărui securist, sora Paulina şi doctor Ticu găsesc potrivită starea de linişte şi se furişează în magazia unde necunoscutul care între timp îşi mai revenise cât de cât, încerca zadarnic să se fofileze printre anii de tristă amintire.
-Nu-ţi fie teamă soldat necunoscut; Doar îţi suntem prieteni.
-Sărut mâna doamnă dragă! Iertaţi-mă vă rog frumos, dar mă tem până şi de oamenii care pretind că-mi sunt prieteni mai apropiaţi.
-Bună seara soldat, dar cum te mai simţi? Ceva mai binişor?
-Poate nu-i frumos ce vă spun doamnă, dar mă simt ca dracu.
-Soldat, amu lasă-l în pace pe încornoratul care ne îndeamnă numai la rău şi spune-mi dacă te mai doare locul unde ai fost împuşcat.
-Îngrozitor domnule doctor, dar cum n-am ce să fac, trebuie să suport fie şi numai o parte din durerile făcute cadou de americanii şi englezii care din meschine interese ne-au vândut la târgul de la Yalta.
-Suportă soldat; Prezenţa durerii îţi mai dă oarece speranţe.
-Ştiu domnule doctor, dar noi supravieţuim numai prin durere? Mă iertaţi, dar cum nu trebuie să vă stau pe cap dimineaţă vreau să plec.
-Te înţeleg soldat grăbit, dar unde Dumnezeu vrei să te duci?
-Cât mai departe; Chiar şi în Iad, dar cum nu am paşaport…,
-De ce soldat? Fascinanta Românie nu-i un Iad şi-o puşcărie?
-Păi dumneavoastră credeţi că nu ştiu cât de fascinantă-i România? Ştiu domnule doctor, dar trebuie să evadez din scumpa noastră patrie şi să nu dau satisfacţie comuniştilor fabricaţi pe bandă rulantă.
-Cum te chiamă soldat, întreabă cu glas abia şoptit doctor Ticu?
-Cu voia dumneavoastră domnule doctor, eu sunt numărul 1234.
-Da soldat, dar noi nu suntem gardieni în cine ştie ce puşcărie.
-Mă iertaţi domnule doctor; Pe mine mă chiamă Fugaru Ion.
-Nu ştiu de ce domnule Fugaru, dar ai un nume predestinat.
-Se poate domnule doctor, dar neputând să îl memoreze, gardienii penitenciarului în care am fost aruncat de un tribunal comunist, l-au înlocuit cu numărul 1234; Mă rog, un naş mai darnic n-am găsit.
-Soldat Fugaru, dacă bine înţeleg, ai evadat dintr-o închisoare?
-Aveţi dreptate, dar nu sunt soldat; M-am deghizat de nevoie.
-Am înţeles soldat, numai că în Mititica deghizarea nu contează.
-Domnule Fugaru, încearcă doctorul Ticu o firavă stratagemă, dacă nu ai încredere în noi eşti liber să pleci cât mai repede cu putinţă.
-Bine domnule doctor, dar unde Dumnezeu vrei să plece bietul băiat? Eu nu-i doresc aşa ceva, dar urmărit de securitate va fi prins şi condamnat pentru tăt restul vieţii; Nu ar fi păcat doctore, întreabă mai mult retoric doamna Paulina Frânculescu?

-Mă iertaţi domnule doctor, dar în cineva tot trebuie să am încredere; De unu singur nu cred că vei ajunge prea departe, raportă şi nu fără motiv soldatul care cel puţin deocamdată poza într-un necunoscut.
-Şi unde vrei să mergi, întreabă mirată doamna care de-amu încerca să nu rămână indiferentă cu soarta pribeagului? În America?
-Eu vreau într-o ţară unde să n-am de-a face cu tot felu de comunişti fără credinţă creştină şi cu nişte profesori atât de barbari.
-Te înţeleg domnule dragă, dar cum şi de unde ai evadat?

Infernul roșu. Mititica

––––––––––––––––––––––––––-

Valea Iadului

Când se împlineau doi ani de la hotărârea prin care doar unii bănăţeni de pe graniţa cu sârbii urmau să fie deportaţi cât mai repede cu putinţă în Bărăganul proaspăt colectivizat, tătucul Stalin trecea în lumea morţilor; Dumnezeule mare, ce tristeţe fără margini ia cuprins pe comuniştii care de la o vreme stăpâneau jumătate din Europa medievală! Era de necrezut, dar pe străzi puteau fi văzuţi nişte muncitori care ţineau în mâini tabloul dictatorului de la Kremlin şi îndureraţi plângeau de parcă venise sfârşitul lumii; Că sfârşitul putea veni numai dacă tătucu mai trăia câţiva ani, este o chestiune pe care în acea vreme doar câţiva români aveau curajul s-o co-menteze; În dispensarul care mai degrabă semăna c-o magazie făcută din scânduri prost finisate, doctorul încerca să acordeze un aparat care frizând vigilenţa securisto-comunistă intrase clandestin în lagărul morţii; Tocmai reuşise când, uşa se deschide brusc şi în lumina de care bieţii condamnaţi se bucurau, putea fi văzută silueta doamnei Paulina.
-Şi tu de ce dracu nu baţi la uşă? Dai buzna precum securiştii.
-Cum de ce? Pentru că uşa unui spital trebuie să fie deschiă.
-Şi amu dacă tot mai prins în flagrantul care mă poate condamna la moarte, de ce dracu stai în picioare şi nu ei loc pă scaun, întreabă doctorul Ticu, după care îngrijorat peste măsură pune zăvorul la uşă?
-Mulţam fain doctore, dar cum te-am prins cu mâţa în sacul timpului, spune-mi şi mie ce minciuni mai debitează cutiuţa vorbitoare?  
-Latră frumos, dar cum pe femeia din tine n-o interesează asemenea cutiuţe, ar fi inutil să îţi explic modul de recepţie.
-Chiar aşa doctore Ticu? Ştiu că sunt atehnică, dar nu crezi că mă jigneşti considerându-mă incultă? Ia spune, ce dracu mai ciripeşte?
-Deşi pare de necrezut, cutiuţa ciripeşte ceva în legătură cu moartea tătucului Stalin; Ciudat doamnă dragă, dar sper să fie adevărat.                          
-Cum Dumnezeu domnule doctor, chiar o murit tătucul de la Krem-lin? Hai că n-avem aşa noroc, îşi arată scepticizmul sora Paulina.
-Niciodată nu m-a bucurat moartea unui om, numai că în cazul ista mă alătur necondiţionat intelectualilor care la aflarea unei asemenea veşti, or şi început să plângă cu lacrimi de bucurie.
Când radio Bucureşti transmite ştirea care confirma decesul tătucu-lui de la Kremlin, deportaţii bănăţeni explodară de atâta bucurie nedisimu-lată şi dând frâu liber sentimentelor care îi unea, se îmbrăţişară şi se săruta-ră cu patos; Cum era şi firesc, bucuria nu mai cunoştea margini; Laolaltă cu multe milioane de oameni oprimaţi, deportaţii bănăţeni credeau că du-pă înmormântarea liderului comunist, se vor bucura împreună cu alţi creştini de sfânta libertate; Acesta să fie singurul motiv pentru care cei doi călători prin timp şi istorie comunistă, se bucurau împreună de oarece promisiuni? Până când vom fi în măsură să dăm în vileag promisiunile istoriei, să ră-mânem lângă cei doi deportaţi şi să ne bucurăm cu oarece decenţă de fe-ricirea pe care nu întâmplător o încercau fără falsă modestie.
-Dacă mă mai strângi mult, aia mică se va supăra rău de tăt şi până la urmă va începe să plângă, ordonă încântată mama Paulina.
-Nu se poate, cred că te-ai înşelat; Paulină, tu chiar eşti gravidă?
-Păi dacă vrei să-ţi spun, fii bun te rog frumos şi dă-mi drumu.
-Îţi dau ce vrei, dar dăruieşte-mi ceeace nici măcar n-am visat.
-Doctor Ticu, vom avea o fetiţă mică şi frumoasă ca o păpuşică.
-Paulină, simt că înebunesc datâta bucurie anticomunistă, mai apucă să spună cu glas nu prea bine timbrat, după care dând frâu liber sentimentu-lui care-i unea de o bună bucată de vreme, condamnaţii la moarte prin în-fometare prelungită şi muncă forţată se iubesc cu drag.
-Şi vrei s-o ei razna taman când trebuie să ne gândim la viitor?
-Păi la ce să ne gândim? Deşi sunt epuizat, pentru tine fac orice.
-Nu ştiu ce vrei să faci, dar nu la mine va trebui să te gândeşti.
-Ştiu doar că niciodată n-o să-mi poţi interzice astfel de gânduri.
-Nici măcar n-am să încerc, numai că de-acum trebuie să te gândeşti la fetiţa care în ciuda incertitudinii, va trebui să aibă un nume frumos şi un viitor dacă nu fericit, măcar fără comunişti şi fără securişti.
-Anca! Ce spui soră Paulina Frânculescu, nu-ţi place numele propus de mine, întreabă mai fericit ca niciodată doctor Ticu Vladimir?
-Îmi place, de ce nu? Iată un nume frumos: Anca Frânculescu!                              
-Marius, Delia, Anca; Iată ce bogată este doamna Paulina, exclamă doctorul care bucuros privea prin fereastra care da spre drum!
-Este tot ce avem doctore Ticu Vladimir; Poate că-ţi cer prea mult, dar trebuie să fim o ţâră mai mândri şi dacă se poate mai optimişti.
-Eu cred că-i tăt ce ne-am dorit mai mult, confirmă şi nu fără motiv doctorul care de-amu se mulţumea numai cu darul pentru care viaţa căpăta sensul poate nesperat la început de drum.
Văzând copiii care alergau pe drumul pietruit de condamnaţi, doctor Ticu Vladimir revine la starea nemilosului timp şi după ce ruşinat şterge în mare grabă lacrimile de bucurie deschide uşa sănătăţii.
-Mami, să ştii că Marius iar la supărat pă domnul învăţător.
-Ba eşti o mincinoasă Delia; Nu eu l-am supărat cel mai mult.
-Ia spune-mi Marius: Ce altă boacănă ai mai făcut la şcoală?
-Să ştii că la şcoală n-am mai făcut nici-o boacănă, dar Delia este o mincinoasă şi mă pârăşte; Amu de ce mamă, de ce mă pârăşte?
-Eu nu ştiu să pârăsc mamă, dar la şcoală mi se spune orfana.
-Şi eu mă bat doar ca să nu mai râdă copiii de ea, răspunde motivat fiul maiorului Radu Frânculescu; Păi Delia nu-i un nume frumos?
-Drăguţilor, intervine cu aceeaşi voce blândă mama Paulina, ia veniţi la mine şi nu vă mai certaţi; Doar nu sunteţi ţigani comunitari.
În timp ce mama-şi îmbrăţişa copiii, în curtea clinicii intra însoţit de câţiva deportaţi mai destoinici învăţătorul Irimescu; Se opresc cu tăţii în faţa uşii care rămânând deschisă oferea un interior sărăc în instrumentar şi medicamente, dar bogat în oameni devotaţi sănătăţii.                                                                                                   
-S-a întâmplat ceva domnule învăţător, întreabă doctorul care mirat tocmai ieşise în faţa colibei care cu greu putea fi numită dispensar? Copiii fac nebunii şi nu v-ascultă, insistă şi nu fără motiv doctorul Ticu?
-Domnule doctor, nu ştiu dacă aveţi oarece cunoştinţă de aprobarea pe care cu chiu cu vai am obţinut-o săptămâna trecută, dar numai aşa pu-tem tăia contracost, nişte copaci tocmai buni de lucru.
-Bine domnule învăţător, dar ce să faceţi cu nişte lemne verzi?
-Verzi, neverzi, tăt trebuie să mai ridicăm o altă sală de clasă; Toate bune şi frumoase domnule doctor, dar cum oamenii pricepuţi se dau bolnavi şi obosiţi peste măsură, nu prea mai avem cu cine face treabă.
-Şi eu cum să v-ajut domnule învăţător? Doar să pun mâna pe to-por şi prin exemplul personal, să-i mobilizez pe cei care sunt mai puturoşi; Mă iertaţi domnule învăţător, dar nu am altă soluţie, îşi declară neputinţa doctorul Ticu Vladimir.
-Eu nu vă cer să puneţi mâna pe topor, da măcar vorbiţi cu oamenii care de-amu ascultă doar de doamna şi de dumneavoastră.
-Oameni buni, ordonă sora care auzind ce pricină-l paşte pe învăţă-tor tocmai ieşise din baraca dispensar, mereţi în sat şi spuneţi ţăranilor că cei care nu vor mere la tăiatul copacilor pentru şcoală, chiar dacă au s-au n-au copii la clasa domnului învăţător Irimescu, nu vor primi medicamente; Ce zici doctor Ticu Vladimir, nu contrasemnezi ordinul?
-Bine doamnă, dar este prea mult pentru nişte oameni amărâţi.
-Ştiu doctore, dar când este vorba despre şcoală, nimica nu-i prea mult; Păi în afară de comuniştii care ne-au adus doar pentru a ne extermina, cine crezi că doreşte ignoranţă şi supunere oarbă într-o societate poate şi mai oarbă, întreabă mai mult retoric doamna Paulina?

Infernul roșu. Mititica

––––––––––––––––––––––––––––––

Valea Iadului

După plecarea bătrânului  Frânculescu, doamna Paulina cade pradă nehotărârii care într-o vreme de tristă amintire pentru majoritatea românilor îi măcinau nervii, făcând-o nedreaptă cu copiii care neştiutori o tăt sâcâiau cu tăt felul de întrebări; Şi aşa mai trecu o bună bucată de vreme; Doamna Paulina şi bătrânul Frânculescu lucrau de zor la viitoarea casă când, în jur de prânz cineva care în Periam trecea drept un consătean obscur, începe a striga în maniera oamenilor crescuţi şi educaţi la ţară.                              
-Nu îţi fie teamă, intră în curte; Avem doar un căţeluş care mai mult latră decât muşcă, răspunde bătrânul, în timp ce lăsa fierăstrăul din mâna poate puţin cam obosită de soartă şi de vremea potrivnică.
-Nu poţi şti dom Frânculescu, îşi dă cu părerea titoistul care înfrico-şat din cine ştie ce motiv îi călca pragu; Muşcă până şi unii oameni, darmite câinii care-şi fac datoria şi-şi plătesc bucata de mămăligă.
-Ce mă omule, ţi s-o întâmplat ceva rău şi mă ei pă ocolite, întreabă şi nu fără motiv bătrânul Frânculescu? Ia spune, care-i baiu?
-Păi domnule Frânculescu, mai dimineaţă iar veniră unii dă la partidu muncitorilor săraci; Era c-o droaie dă miliţienii promovaţi din tovarăşi cu origine sănătoasă şi cât pe ce să mă aresteze idioţii dracu.
-Păi de ce mă omule? Ce pricină-ţi mai găsiră comuniştii iadului?
-Ei nene Frâncule, atunci când vrea, comuniştii găseşte mereu câte-o chichiţă care să te bage în puşcărie; După ce mă suciră cu tăt felu dă în-trebări, mi-or zis că musai să-mi fac cocioabă în satul Mititica.
-Da omule, dar asta nici nu-i chiar atât dă rău; Uite amu vine iarna cu ger şi zăpadă multă, iar noi nici măcar nu avem unde să stăm.
-Crezi că eu nu ştiu nene Frâncu? Ştiu, dar cum dracu să-ţi faci ca-să când nu ai scule şi nici nu te pricepi? Eu începui ceva, dar ca să nu stric bruma de lemne pe care mi le dădu dracii dă comunişti te rog pe matale; Poate mai pă seară dacă ai putea veni o ţâră pân la mine.
-Mă omule, dacă timpul şi nora mă lasă o să vin mai pe seară.
-Tată socru, dacă nu te superi pe mine aş vrea să te rog ceva.
-Şi apăi ce Dumnezeu vrei să mă rogi? Doar nu eşti o străină.
-Tată socru, tot ziceai matale că eşti obosit şi că vrei să faci o pau-ză; Cum bietul om n-o venit de pomană, ce-ar fi să te duci amu?
-Fie cum zici mă fată; După câte văd, tu vrei să scapi dă mine.
-Nici pomeneală; Du-te şi până vii, pregătesc ceva dale gurii.
După plecarea bărbaţilor, doamna Paulina intră în bordei; Revine cu câţiva cartofi şi cu mălaiul pe care grăbită începe să-l cearnă pe măsuţa cu picioare scurte şi frumos meşteşugite; Apa din tuciul pentru tradiţionala mămăligă tocmai începuse să fiarbă când, pe portiţa deschisă intră speriată micuţa Delia; Văzându-o atât de răvăşită, doamna Paulina Frânculescu se ridică de pe scăunelul din faţa pirostriilor şi cu îngrijorarea pe care nu-mai o mamă iubitoare putea s-o trăiască, o ia-n braţe pe fetiţa care înfrico-şată vorbea incoerent; În timp ce doamna Paulina tăt încerca să atenueze tulburarea care de-amu o stăpânea c-o forţă irezistibilă, fetiţa care tremura de o spaimă ne-nţeleasă, abia dacă reuşeşte să întrebe:
-Mamiii, hai cu mineee; De ce nu vrei să meri cu mineee? 
-Bine Delia mamă, dar de ce Dumnezeu plângi? Şi apăi unde naiba vrei să merem tocmai când avem atâta treabă de făcut?
-Mamiii, pe Marius mamiii; Hai mami, hai să merem acolooo.  

-Bine Delia, dar unde-i Marius? Păi nu v-aţi jucat împreună?
-Da mami, dar l-o înhăţat o femeie şi l-o dus în groapă la ea.
-Delia, stai cu mămica, intervine îngrijorată femeia care neştiind ce să mai creadă pune fata pe băncuţa din faţa bordeiului.
Cum fetiţa începuse să plângă şi s-o prindă de fustă, doamna Paulina o ia în braţe şi lăsând totul baltă, pleacă spre ţăruşul titoistei care de atâta durere se pierduse cu firea; Ajungând la bordeiul care prin grija comuniştilor era proprietatea doamnei Eliza, sora Paulina Frânculescu lasă fetiţa să-i alunece din braţe, după care ţinând-o de mânuţa-i catifelată, o început să strige c-o disperare tot mai greu de controlat:
-Eliză, Elizăăă; Amu de ce Dumnezeu nu vrei să-mi răspunzi?
-Bine fă Paulină, dar ce dracu ai cu mine şi încă taman amu?
-Eu sunt Eliză, dar amu fii bună te rog şi ieşi o ţâră din bordei.
-Tu Paulină, răspunde femeia care tocmai ieşea din groapa în care fusese aruncată de comuniştii români, uite că mi-am găsit băietu; Pe Ionuţ mâncălar mama; Amu îl băgai în groapa în care l-am şi legat dă pătuţ; Nu dalceva, dar un afurisât de băiet nu mai vrea să stea la mine; Amu înţelegi dă ce trebuie să-l bat o ţâră şi să-l păzesc tot timpu?
-Cum să nu înţeleg Eliză, dar fiind curioasă vreau să-l văd şi eu?
-Ştiu Paulină, dar până nu se cuminţeşte, eu nu-l mai scot afară.
-Bine Eliză, dar tu când crezi că se va cuminţi bietul băiet, întreabă şi nu fără motiv doamna care abia dacă se mai stăpânea?
-Tu Paulină, ca să vază şi ţăranii care crezură că băetu meu e mort, mâine ieşim pe strada care de-amu se va chema Ionuţ Barth.
Convinsă că în bordeiul titoistei care nu întâmplător plătea un împo-vărător tribut nebuniei se afla fiul său, doamna Paulina o ia în braţe pe fe-tiţa care continua să plângă şi disperată iese în drumul delimitat de ţăruşii proprietate personală; În timp ce grăbită alerga în speranţa că într-o gospo-dărie ar putea să-l vadă pe bătrânul Frânculescu, doamna Paulina întâlneş-te doctorul care mirat se opreşte locului şi îngrijorat peste măsură priveşte la femeia ce părea cuprinsă de spaimă şi durere; Stăpânindu-se cu greu, doctorul Vladimir abia dacă reuşeşte s-o întrebe:
-Ce dracu s-o întâmplat soră Frânculescu? Este cineva bolnav?
-Este un bolnav incurabil, răspunde disperată doamna Paulina.
-Bine doamnă Paulina, dar ceva tăt s-a întâmplat; Fii bună te rog şi spune-mi ce-o păţit Delia, întreabă doctorul care nu mai puţin îngrijorat o prinde de braţul care de-amu gesticula necontrolat?
-Fata-i speriată, dar crezând că este băietul ei, pe Marius l-o arestat Eliza în bordeiul proprietate personală; Ticule, amu lasă ranchiuna deoparte şi ajură-mă te rog eu frumos, ordonă cu aceeaşi nedorită disperare doamna Paulina Frânculescu; Ce dracu faci omule, tăt nu mă înţelegi?                                                  
-Las ce vrei doamnă Frânculescu, dar să merem mai repede, ordonă doctorul care luând-o pe fetiţă în braţe şi pe sora Paulina de mâna la care aspira de atâta vreme, se angajară pe drumul care ducea spre puşcăria în care fiul maiorului Radu ispăşea prima zi de arest.
Aşezată pe scăunelul din faţa bordeiului, femeia murmura un cântecel de prin părţile Aradului; Văzându-l pe doctor, dar şi pe sora care se opri-se lângă ţăruşul proprietate personală, părintele care tocmai ieşise dintr-o curte vecină, vine în mare grabă şi întreabă mirat:
-Dar ce s-o întâmplat cu sărmana femeie?
-Părinte Serafim, ştiu doar că băietul meu este în mare pericol.
-Bine, dar de ce Dumnezeu? Doar nu s-o pierdut păle coclauri.
-În timp ce băietul se juca cu fetiţa în faţa porţii de nuiele împletite, tanti Eliza la confundat cu fiul său şi la băgat în groapa personală; Părinte Serafim, vedeţi unde duce nebunia clonată de comunişti?
-Mare ţi-e grădina, exclamă făcându-şi cruce preotul Serafim!
-Întradevăr părinte; Cum numai sfinţia ta cunoşte grădina Dumneze-ului a toate ziditor, iartă îndrăzneala şi ajută-mă doar o ţâră; Te rog părinte, te rog frumos, plânge înfricoşată doamna Paulina.
-Păi atunci să procedăm cu tact, răspunde preotul, în timp ce privea la femeia care rânjind continua să cânte; Nu dalceva taică, dar biata femeie poate fi în stare de cine ştie ce faptă necugetată.
Bucuroasă, femeia nici măcar nu se uita la bărbaţii care intraseră în curte; Oprindu-se la numai câţiva paşi de uşiţa bordeiului în care se zbătea neputincios Marius Frânculescu, doctorul Ticu salută şi întreabă:-Bună ziua Eliză, dar ce mai faci? Amu eşti bine, sănătoasă?
-Şi voi dă ce dracu mai venirăţ pân acilea? Eu mi-am găsit băieţălu şi de-amu cred c-ar fi bine să plecaţi acasă, ordonă femeia care mai abitir decât nebunii calificaţi de securitate, o început să ţopăie.
-Mă taică, Dumnezeu ţi-o ascultat ruga şi ţi l-o trimis pe băiet.
-Auzi părinte Serafim, ia nu mai vorbi de Dumnezeul care pân amu nici măcar n-o vrut să mă asculte; Pe băiet l-am găsit eu; Se juca în drum c-o fetiţă despre care-mi zicea că este mireasa lui; Amu pricepi?
În timp ce bărbaţii încercau să găsescă calea cea mai puţin riscantă, femeia se opreşte din râsul care putea să scoată din sărite orice om normal, după care o început să urle şi să dea din mâini:
-Şi amu dă ce dracu rămăsărăţ ca nişte popândăi speriaţi de câinii vânătorului? Uite că de frica voastră, băetu începu să plângă; Nu se aude oameni curioşi? Ia plecaţi voi dacilea şi vedeţi-vă de treabă.
-Eliză, eu cred că băietul este bolnav şi trebuie să-l consult.
-Vorbeşti prostii doctore; Tu vrei să-mi furi băietu; Păi no?
-Te înşeli Eliză, eu nu sunt hoţ; Alţii fură până şi bunele maniere.
-Tăţi bărbaţii este hoţomani, răspunde femeia, în timp ce mai fericită ca niciodată ţopăia în faţa bordeiului, dar să ştii că n-o să-mi poţi fura fiul; Portiţa este încuiată cu lacăt şi pe nebunatic l-am legat de pat.          
Văzând că doctorul încearca s-o prindă de braţ, femeia se urcă pe acoperiş, continuând să ţopăie şi să se bucure pentru băieţelul furat; Ştiind destul de bine ce putea să se întâmple c-un acoperiş atât de fragil, doctorul abia dacă reuşeşte să spună câteva îndemnuri potrivite:
-Dacă vrei să plecăm acasă, coboară încet de pe bordei.
Fără să-l ia-n seamă pe doctor, femeia continuă să ţopăe pe acope-riş, doar până când s-au rupt cele câteva bârne care susţineau stratul de pământ; În timp ce biata femeie se prăbuşea în groapă, doctorul aproape c-o ţipat la preotul care îngrozit se luase cu mâinile de cap:
-Părinte Serafim, adu mai repede câţiva vecini şi nişte lopeţi.
Surprinsă de plecarea preotului care disperat căta nişte vecini mai săritori, sora Paulina lasă fetiţa în grija unei bătrâne şi cum era îngrijorată peste măsură, intră în curtea fără gard şi fără poartă.
-Ticuleee, strigă doamna Paulina Frânculescu, în timp ce disperată privea la bordeiul dărâmat; Ajută-mă să-mi scot băietuuu.
-Nu sări în groapă, ordonă prinzând-o de mână doctorul Ticu.
-Da mă omule, dar băietul meu este mort! Doctore, întreabă doamna care de-amu se scălda în lacrimi amare, nu mai poate fi salvat?
-Încetează, ordonă doctorul care îngrozit o zgâlţâia de umeri.
Agăţându-se cu picioarele de două bârne aşezate deasupra gropii în care comuniştii vroiau să înmormânteze o familie din Banatul românesc, doctorul Ticu scormoneşte în pământul care până nu demult fusese acope-rişul bordeiului construit în mare pripă şi cu te miri ce; După câteva încercări nereuşite, doctor Ticu dă la o parte o scândură mai lată; Săpând cu palmele făcute lopeţi, în cele din urmă vede capul băiatului; Dându-şi seama de poziţia în care se afla victima nebuniei de care vinovaţi se făceau comuniştii croiţi la Moscova, doctorul Ticu Vladimir sare în groapă, pentru ca în ce-le din urmă să câştige lupta cu timpul nemilos şi să-l scoată din pământ pe băiatul care abia dacă mai putea să răsufle.
-Doctoreee, băieţelul meu trăieşte, întreabă disperată doamna care în acele clipe de infern comunist îl credea dus în cea lume?
-Ia nu te mai văicări ca o babă; Paulină, băieţelul tău trăieşte.
-Mulţam fain doctore, dar amăgirea nu-mi foloseşte la nimic.
-Amu vorbeşti numa prostii; Cred c-ar fi mai bine să-l duc la spitalul care sfidând moartea programată măcar asigură strictul necesar.
-Dumnezeule a toate ziditor, pentru ce atâtea nenorociri? Am greşit crezând înTine, întreabă mai mult retoric doamna Frânculescu?
-Termină cu suspiciunea şi nu mai plânge; Paulină, dar băiatul trăieşte răspunde doctorul Ticu, bucurându-se de hotărârea destinului.
-Iartă-mă domnule doctor, dar aş vrea să-mi consult băiatu.
-Da Paulină, dar nu aici; Pentru asta trebuie să-l duc în cort.  

-Dar este băiatu meu, strigă sora Paulina, cu disperarea omului ca-re încercând să se agaţe de paiul salvator cade pradă tristeţii.
-Ai dreptate Paulină, dar trebuie să-l consult ca lumea şi să-i prescriu tratamentul necesar şi existent; Oameni buni, ordonă doctorul care bucu-ros ieşea din curte, amu scoateţi-o din groapă pe femeia care nu întâmplător cade pradă nebuniei şi purtaţi-vă frumos cu ea; Aţi înţeles?
-Maică, dar pe fetiţă n-o mai vrei, întreabă şi nu fără motiv bătrâna care abia dacă se mai sprijinea într-un toiag de corn uscat?
-Păi cum Dumnezeu să nu o vreau? Vin-o la mine Delia dragă; Hai mai repede, strigă sora, pentru ca mai apoi s-o prindă de mânuţă şi împreu-nă să plece cu doctorul care-l ţinea în braţe pe băiat.

-Paulină, vezi câţi deportaţi s-au angajat pe drumul spre viitor?
-Văd domnule doctor, dar câtă vreme oamenii merg pe calea indica-tă de comunişti, cui crezi că foloseşte angajamentul de care tu-mi vorbeşti cu atâta convingere, întreabă şi nu fără motiv doamna Paulina?
-Urmaşilor noştri, dar numai după decesul comunismului.

Infernul roșu. Mititica

––––––––––––––––––––––––––––-

Valea Iadului

Câteva săptămâni mai târziu, preotul Ioan Serafim Lugojanul ieşea din cimitirul în care făcuse slujba pentru sufletele celor care dintr-un motiv sau altul plecaseră la Dumnezeu; Se opreşte la numai câţiva paşi de portiţa împletită din nuiele de salcie şi după un mai vechi obicei notează în carneţelul păstrat sub sutana care după aspect şi culoare părea croită pe vremea vi-teazului Mihai Vodă Pătraşcu; Prin voia Domnului, eu supusul său din tot-deauna, consemnez astăzi ziua cinsprezece din August anul curent: Pân amu or mers la Dumnezeul nostru, treizeci şi două de suflete care spovedite ori nu, tăte sunt fără de prihană şi nici nu mai încearcă durerea; Fără nici-o excepţie, Dumnezeu le-a primit pe toate după rânduiala Lui cea dreaptă; Am slujit la căpătâiul celor plecaţi doar pentru al ruga pe Stăpân ca măcar o vreme să-i ţină treji pe martirii neamului; Nu dalceva, dar titoiştii trebuie să depună mărturie pentru demascarea adevăraţilor călăi; Dumnezeul nost a făgăduit împlinirea dorinţei şi m-a făcut mesagerul bunătăţii întru credinţă şi viaţă veşnică; Mulţumescu-ţi Doamne şi facă-se voia Ta, notează preotul Serafim în carnet, după care mulţumit de glasul divinităţii care-i da putere şi speranţe pentru viitorul nu prea îndepărtat, pleacă spre satul cu bordee, dar şi cu nişte ţărani condamnaţi pe nedrept; Preotul Ioan abia dacă plecase spre satul Mititica când, mai ceva decât o nălucă apare tanti Eliza; Ridicând privirea din colbul drumului de ţară medievală, preotul Ioan vede o femeie care ducea pe umeri o cruce de lemn.
-Amu de ce te închini părinte, întreabă femeia care între timp înce-puse să râdă c-o poftă de nebun; Doar nu sunt Fecioara Maria.
-Unde duci crucea ista, întreabă puţin mirat preot Ioan Serafim?
-Ei părinte, cum aflai că eşti cu treabă la cimitirul satului, mă gândii că n-ar fi rău să-l înmormântezi şi pe băietu care fiind mort dă atâta amar de vreme, n-are nici cruce şi nici altceva nu are bietul băiat.
-Mă fata taichii, încearcă preotul s-o liniştească pe femeia ce părea cuprinsă de nebunia celor mai nebune vremuri, băiatul cred că mai trăieşte şi din aşa pricină eu nici măcar nu pot să-i ţin o slujbă.
-Cum părinte, băietul meu trăieşte? Te întâlnişi cu Dumnezeu şi ţi-o zis că bietul Ionuţ este viu şi nevătămat? Ia nu mă mai perpeli părinte şi spune-mi ce dracu îţi porunci Dumnezeu la ceas de mare taină.
-Dumnezeu face şi desface toate câte sunt în lumea ista păcătoasă, chiar dacă nemulţumiţi unii creştini tăt încercă să-l ocolească.   
-Da părinte Serafim, dar noi de ce dracu pierdem vremea?
-Tu ai dreptate fata taichi; Aici chiar că nu mai avem ce face, predică şi nu fără motiv preotul Ioan Serafim Lugojanul.
-Am înţeles părinte Ioan; Dacă aici nu avem ce face, atunci să me-rem la gropile noastre; Chiar părinte, acolo nu-i tăt un cimitir?
Urmat de femeia care în ciuda nebuniei începuse să cânte o melodie veselă din Banat, preotul pleacă spre satul cu deportaţi şi bordee preisto-rice; În asfinţitul soarelui, crucea proiectată pe drumul care ducea în sat, căpăta dimensiuni uriaşe pe umărul monstrului care ameţit de nebunie proletară se clătina în bătaia săgeţilor aurii; După ce cu tact şi multă înţele-gere, o lasă pe femeie în faţa bordeiului proprietate personală, părintele Serafim Lugojanul se grăbeşte spre gospodăria în care spera s-o găsească pe doamna Paulina Frânculescu; În colbul drumului care tăia satul Mititica în două părţi aproape egale se jucau doi copii; Din fericire, băieţelul şi fe-tiţa încă nu înţelegeau cine-i obliga să trăiască precum oamenii din comuna primitivă; Ameninţat de căţelul care nu întâmplător era prezent la datoria pentru care fusese angajat la serviciul de pază, preotul Ioan Serafim intră în curte; Ajutându-se de tradiţionalul băţ, bătrânul Frânculescu încearcă chiar dacă o făcea fără prea mult succes, să-şi asigure paznicul de intenţiile care stăpâneau cugetul sfântului părinte.
-Bine te-am găsit Frâncule, salută preotul care obosit peste măsură, se aşează greoi pe băncuţa din faţa bordeiului!
-Ce s-o întâmplat părinte? Sfinţia ta pe unde se preumblă?
-Cum pe unde mă Frâncule? Iaca fusăi la cimitirul unde am ţinut o slujbă pentru odihna morţilor de pân amu.
-Bine că măcar morţii se odinesc în linişte şi pace; În ce ne priveşte, vezi bine cât ne chinuim doar pentru a trăi cu orice preţ.
-Ia nu te mai văicări Frâncule; Ai un nepoţel tare frumos şi cum eşti mai prevăzător decât mulţi dintre conţăranii satului Mititica, tu tăt ai mai făcut câte ceva pentru iarna care va veni cât de curând.
-Dar ce mare brânză crezi că am făcut părinte Serafim? Din câteva scânduri pe care mi le-o dat, pot face doar o cămăruţă amărâtă.
-Dacă ne gândim la gerul care bântuie în Bărăgan, bine şi atât.
-Păi vedeţi părinte Serafim, eu taman daia încerc să-i lămuresc pe oamenii care optimişti, tăt speră să plece până în iarna care vine.
-Ai dreptate omule, dar cum eşti ăl mai priceput dân sat, eu mă tăt gândesc la o troiţă în care Dumunica să pot ţine slujba de pomenire şi în-chinare; Nu crezi c-ar trebui să ne grijim încă de-amu?
-Vom face şi biserică părinte Serafim, dar mai întâi de toate ne tre-bui un acoperiş deasupra capului; Nu dalceva, dar în Valea Iadului cred c-o să fie ger nu glumă; De părinte Serafim, noi altă cale nu avem.
În timp ce bătrânul Frânculescu se gândea cu respect la tăte cele, pe portiţa rămasă deschisă intra grăbită doamna Paulina; Era urmată la câţiva paşi de doctorul Ticu şi de învăţătorul care abia dacă-şi mai putea mişca picioarele betege; După ei dau năvală băiatul şi fetiţa care în urmă cu doar câteva săptămâni se zbătea între viaţă şi moarte; Printr-o minune dumnezeiască, fetiţa scăpase din ghiarele morţii; Din păcate însă, mămica ei căzuse pradă bolii; Cum fetiţa care dădea vizibile semne de însănătoşire rămăsese orfană, doamna Paulina se sfătueşte cu bunicul şi hotărăsc ca cel puţin deocamdată s-o ia pe fetiţă în casă; Până când vor găsi nişte pă-rinţi care s-o adopte, copiii care se înţelegeau de parcă erau fraţi din tot-deauna, o atacară cu larma şi mânuţele catifelate.
-Ştiu că vă e fomică, îi ia în primire c-o blândă dojană mama Paulina, dar trebuie să aveţi puţină răbdare; Uite drăguţilor, chiar amu vă pregăteşte mami ceva bun de papa; Fiţi cuminţi şi aşteptaţi doar o ţâră.
-Seară bună părinte Serafim, salută doctorul printr-o uşoară înclinare de cap, dar când aţi venit la conacul bătrânului Frânculescu?
-Seară bună fiule! Am venit de numai câteva minute.
-Cum te mai simţi părinte? Nu te mai supără stomacul?
-Uneori mă mai supără fiule, dar mă rog Domnului din cer.
-Ai dreptate părinte; Fără Dumnezeu, oamenii n-ar putea trăi.
-Da fiule, dar eu mă gândeam la om şi la mintea de pe urmă.
-Părinte Ioan Serafim, amu chiar că vorbiţi de lucruri sfinte.
-Nu ştiu la care sfânt se gândeşte un doctor cu doar câteva medica-mente; Dar ce faci dascăle, nu vrei să stai o ţâră lângă mine, întreabă şi nu fără motiv preotul Ioan Serafim Lugojanul?
-Cum nu părinte, răspunde motivat învăţătorul care obosit de drum şi viaţă, se aşează lângă preotul Ioan Serafim? Din păcate însă, picioarele bătrâne şi de la o vreme suferinde nu prea mă mai ajută.
-Bine dom învăţător, dar doctorul n-are leac pentru aşa durere?
-Nene Frâncule, răspunde doctorul Ticu, în timp ce interesat o ur-mărea din priviri pe doamna Paulina, în afară de sfaturi gratuite, deocam-dată n-am medicamente pentru suferinţa domnului învăţător.
-Şi doctoriile pentru boala ista, nu trebuiau cerute comuniştilor?

-Ai dreptate părinte Ioan, dar cum să-i conving? Doar să îi şantajez cu ceva de care să nu se poată lipsi; Nu-i frumos, da-i sănătos.
-Păi de ce trebui să apelezi la şantaj? Faci cum vrei domnule doctor, dar să nu-l mâniem pe Dumnezeul care ne dă viaţă şi rost.
-Câtă vreme alte năcazuri ne sugrumă, poate c-ar fi mai bine să re-nunţăm pentru moment la moftul care astăzi se chiamă sănătate.
-Cu părinţii mai treacă meargă domnule învăţător, răspunde îngri-jorată doamna Paulina, dar copiii noştri nu au nevoie de un dascăl priceput? Eu mă îngrozesc numai la gându că în lipsa şcolii, copiii noştri vor fi analfa-beţi şi lipsiţi de perspectiva la care tăţi creştinii au dreptu.                          
-Aveţi dreptate doamnă Paulina Frânculescu, intervine motivat doc-torul Ticu, este necesară o şcoală pentru ca micuţii să înveţe buchia cărţii; Este necesară o bisericuţă în care părintele Serafim să poată sluji măcar odată pe săptămână; Mă oameni buni, dacă fără cultură titoiştii pot ieşi din iarna care nu-i prea departe, fără dispensar, sau în cel mai rău caz fă-ră o baracă nenorocită în care să-i consult pe pacienţii care aşa cum bine vedeţi şi dumneavoastră nu sunt puţini, lista întocmită de părintele Serafim s-ar putea mări nepermis de mult; Asta-i părerea mea şi cred c-ar fi bine să mai chibzuim despre ce şi cum trebuie să facem.
-Acum sunt nevoită să-ţi dau dreptate domnule doctor, raportă cu oarece convingere sora care luându-se cu treabă intră în bordei.
-Dar sfinţia ta ce părere are? Ce ar trebui să facem mai întâi, insistă doctorul în încercarea de-a găsi un adept care să-l încurajeze într-o acţiune pe cât de importantă pe atât de necesară?
-Sunt de acord fiule, numai că Dumnezeu nu ne-ar ierta niciodată, dacă în ciuda sărăciei, nu ne-am gândi la biserica creştină.
-Ai dreptate părinte Ioan! Sfântă-i predica ţinută în respect pentru Domnul, dar forţaţi de sărăcie va trebui să le facem pe rând.
-Sunt nevoit să vă dau la tăţi dreptate, răspunde împăciuitor bătrâ-nul Frânculescu, dar cum iarna vine fără a ne întreba, eu cred că mai întâi trebuie să lucrăm la case; După ce vom avea un acoperiş deasupra capului, din ce ne rămâne şi din ce vom reuşi să cumpăram cu puţinii bani pă care-i mai avem, să ridicăm o baracă ce-ar putea fi dispensar medical, şcoală pentru copii şi în ziua de Duminică s-o folosim ca biserică unde credincioşii să se roage la Dumnezeu; Ce spuneţi daşa socoată?
-Cum comentaţi părinte Serafim, întreabă doctorul ce părea mulţu-mit de propunerea bătrânului Frânculescu? Nu-i bine aşa?
-Când sărăcia ne apasă grumazul care nu întâmplător este supus la cazne, chiar dacă pentru puţină vreme, unirea mi se pare potrivită.
-Doar atât putem face, conchide bătrânul, în timp ce mulţumit pri-veşte la copiii care aşezaţi la măsuţa în trei picioare mănâncă c-o poftă de invidiat; Asta-i mă fraţilor şi de-amu cu Dumnezeu tăt înainte!
În timp ce rostul intra liniştit pe un făgaş dătător de speranţe, învăţă-torul şi preotul se ridicară de pe băncuţa improvizată; Bărbaţi tocmai se îndreptau spre portiţa care exista mai mult în imaginaţia deportaţilor bă-năţeni când, o femeie venită pe nepusă masă exclamă:    
-Uite-l pe Ionuţ! Mă băietu mami, continua să strige sărmana feme-ie, vin-o repede la mama; Ce mă obraznicule, nu mă recunoşti?
-Tu Eliză, intervine gazda care îngrijorată se apropie de ţăruş, bă-iatul la care te uiţi este fiul meu; Aşa cum bine vezi, nu este Ionuţ.
-Dar cine este mireşica de colo? Paulină, s-o însurat băietu tău?
-Tu Eliză, sunt doar nişte copii care nici măcar nu înţeleg ce vrei.
-Părinte Serafim, insistă femeia care de-acum era prinsă în ghiarele nebuniei, ai vorbit cu Dumnezeu? El ce mai zice părinte care nici nu-ţi pa-să? L-o găsit pe fiul care-i mort şi sfârtecat de câinii timpului?
-Ai răbdare Eliză; Dumnezeu se grijeşte de tăţi şi de toate.
-Eşti un mincinos părinte, iar sărmanul băiet putrezeşte pe cine ştie unde, contrează sărmana femeie, după care începe să plângă.
-Tată socule, dar uite că nici nu ştiu cum naiba să-ţi spun.
-Ce vrei mă fată? Ai nevoie de ceva şi nu îndrăzneşti să ceri?
-Eu nu tată socru, dar sărmana femeie cred c-ar vrea să meargă la bordei; Nu ştiu cum naiba să-ţi spun, dar numai matale poţi să…,
-Ce să pot mă fată? Aşa cum bine vezi, m-o prins bătrâneţea.
-Tată socru, te rog s-o ei uşurel şi s-o duci la bordei; Nu ştiu de ce, dar biata femeie doar de matale mai ascultă; Ce zici, te poţi duce?
-Eu mă duc mă fată frumoasă, răspunde bătrânul care fără să vrea insinuiază o anume stare de fapt, dar vezi şi tu ce faci pacilea.
După plecarea bătrânului care prin cuvinte nu prea bine meşteşugite încerca s-o liniştească pe femeia care nu întâmplător era stăpânită de hi-doasa nebunie, doamna Paulina întreabă şi nu fără motiv:
-Bine, dar unde dracu vrei să pleci? Păi tocmai amu te grăbeşti?
-Nu plec, dar ce motiv la îndemnat pe bătrân să te avertizeze?
-Ticule, ajuns la bătrâneţe, omul ista are parte doar de necazuri.
-Asta este soarta noastră, dar nu crezi că este supărat pe mine? 

-Eu cred că nici el nu ştie pe cine este şi pe cine nu este supărat, da în ce te priveşte poţi să stai liniştit, răspunde evaziv doamna Paulina.
-Da soră, dar cu ce crezi că mă încălzeşte o asigurare verbală?
-Păi doctore, tu crezi că socră-miu este chiar aşa de orb şi nu vede cum te ţii după fundu meu? Iartă-mă Ticule, dar ţăranii asta cred.
-Cum o dai, bine tăt nu e; Ştiu că n-am nici-un drept, motiv pentru care-ţi cer permisiunea de a mă retrage în sinistra mea singurătate.
-Şi pe mine cui mă laşi? Stai acolo şi nu mă mai pisa la cap.
-Am înţeles, raportă doctorul care îngândurat ia loc pe băncuţă.
-Aşa doctore; Păi vezi că poţi fi băiet cuminte, ordonă sora Paulina, după care grăbită intră în groapa care ţinea loc de casă?                                                       
-Iartă-mă doamnă Paulina Frânculescu, dar eu nici măcar nu vreau să crezi că numai din motive sexuale mă ţin după fundu tău.
-Cum aşa domnule doctor, raportă sora care de-amu era mai atentă la ciubărul cu mălai? Păi nu-ţi mai plac, sau te-ai răzgândit? 
-Ba da, dar vroiam să te întreb despre fetiţa care stă la tine.
-Păi de ce domnule doctor? Vrei s-o înfiezi pe micuţa Delia?
-La cât sunt de singur, ideea cu înfiatul ar putea să mă salveze.
-Poate, dar ce mai ştii în afară de tragedia prin care a trecut?
-Unde baţi soră Vlăsceanu? Doar nu-ţi sunt duşman de moarte. 

-Ascultă domnule doctor, întreabă sora Paulina oprindu-se locului, tu-ţi mai doreşti o fetiţă mică mititică şi frumoasă ca o păpuşică?
-Vreau doamnă Paulina, dar nu o pot face singur; Ştiu că nu-ţi este uşor să stai cu fundu în două luntrii, dar nici eu nu mai pot suporta tirania singurătăţii; Şi apoi Paulină, nici la mila ta nu mai pot rămâne.
-Da Ticule, dar eu cred că niciodată nu vei ajunge la mila oamenilor şi nici n-o să fii sclavul care să aibă nevoie de compătimirea femeilor.
-Numeşte-l cum vrei soră Paulina, raportă decepţionat doctor Ticu, dar numai iubire nu se chiamă sentimentul care crezi că ne leagă.
-Am înţeles doctor Ticu Vladimir, dar nici eu nu pot să îmi târguiesc sentimentele care m-animă datâta vreme; Amu înţelegi pricina?
-Ştiu doamnă Frânculescu, dar asta este consecinţa sincerităţii mele; Să fi greşit la vremea când v-am destăinuit gânduri mai intime?
-Visezi frumos doctore care nu ai ce pierde şi nici la ce renunţa în încercarea de-a porni pe noul drum, dar la mine de ce nu te gândeşti? Eu de ce trebuie să uit de soţul care nici nu ştiu cum mă va condamna în clipa când se va vedea încornorat? Ce să-ţi spun în asemenea condiţii?  
-Iartă-mă soră Paulina, dar nu ţi-am cerut să renunţi la soţ.
-Păi atunci ce dracu vrei de la mine? Vrei să-ţi fiu amantă?
-Nu doamnă Paulina; Eu vreau doar o fetiţă mică mititică.
-Ia ascultă domnule doctor, răspunde doamna care supărată ridicase tonul şi tremura de furie, tu crezi că eu sunt vaca pe care ţăranul cu bani la chimir, o cumpără doar pentru ai face nişte viţei cu care să se mândrescă în cine ştie care târg? Asta crezi domnule doctor?
-Am înţeles doamnă Frânculescu; Poftă bună, ordonă doctorul care împins de resortul bunului simţ, se ridică în picioare şi mai grăbit ca niciodată, pleacă pe drumul care ducea în sihăstria cortului sanitar.
Doamna Paulina o tăt încercat să-l oprească, dar cum doctor Ticu se îndepărtase pe drumul plin de gropi şi hârtoape, se mulţumeşte numai cu tristeţea de care va scăpa doar într-un târziu al timpului viitor; În acele clipe de rătăcire sufletească, sora Paulina Frânculescu revedea orori din război; Pe scena din faţa bordeiului, chipul muribunzilor alternau cu imagini din nefericita-i copilărie, pentru ca într-un târziu să se amestece în proporţii nu prea bine definite cu statutul de victimă titoistă.

Infernul roșu. Mititica

–––––––––––––––––––––––––––––

Valea Iadului

Convins că în faţa pichetului militar oprise maşina în care se aflau medicamentele cerute cu o justificată insistenţă, doctorul strigă la bărbaţii care dintr-un exces de bun simţ stăteau ceva mai deoparte:                                                
-Mă oameni buni, lăsaţi inamicu în pace şi veniţi cât mai tip-til.
-Ce să fie dom doctor? Parcă şi noi auzirăm cum să mişcă ceva.
-N-am de un să ştiu, dar cred c-o venit maşina la pichetu militar.
-Păi dacă-mi ordonaţ dumneavoastră, eu încerc să mă strecor până pe coamă, raportă mândru de încredere candidatul la moarte.
-Atunci nu mai pierde vremea, dar nu care cumva să te vadă răcanii; Mă omule, doar ştii că nu avem voie să urcăm dealul morţii.
-Ştiu dom doctor, ştiu că n-avem voie să urcăm nicăieri; Amu lăsaţi pă mine; Sunt mai ceva decât o pisică, răspunde cu oarece curaj deportatul care cu multă fereală o început să urce dealul însingurat.
Se înoptase binişor când din dealul morţii puteau fi auzite două fo-curi de carabină; Ce s-a întâmplat pe dealul dincolo de care numai tovară-şii cu carnet roşu aveau voie să meargă? Ecoul împuşcăturilor abia dacă se stinsese când, soldaţii de pe creastă încep a striga de parcă se angajase-ră în depistarea cine ştie cărui infractor; Apoi, liniştea se aşterne cu aceeaşi odioasă nepăsare peste românii condamnaţi de români.
-Dom doctor, eu cred că în deal o tras cineva cu carabina.
-O carabină veche; De atâtea ori i-am auzit vocea în război.
-Ai dreptate doctore, dar în cine să fi tras, întreabă sora gândind la ceva anume? Tu omule, ia vezi de ruda care s-o urcat pe deal.
-Nu ştiu doamnă Paulina, răspunde deportatul c-o vădită îngrijorare în glasu-i de titoist nefericit, dar şi cumnatul care nu mai vine.
-Linişte, ordonă sora, în timp ce privea de după grămada de lemne; Nu ştiu cine vine, dar cred că cineva se furişează spre noi.
-Se vede ceva, întreabă fremătând de nerăbdare doctorul Ticu?
-Domnule doctor, spre noi se îndreaptă un răcan necunoscut.
După ce răcanul trece de stiva în spatele cărea deportaţii se ascun-deau, doamna Paulina Frânculescu încearcă ochiul vijilent al partidului bazat pe inteligenţa muncitorilor săraci şi ordonă abia şoptit:
-Soldat Muscă, stai pe loc; Doar îţi suntem prieteni.
Auzind ordinul, soldatul Muscă întoarce capu, dar când vede cine se afla în spatele stivei, întreabă c-o emoţie greu de stăvilit:
-Cum doamnă Paulina, dumneavoastră faceţi de planton?
-Soldat Muscă, ordonă sora cu acelaşi glas scăzut, dacă nu vrei să ne audă sergentul Vadim, fii bun te rog şi vorbeşte o ţâră mai încet.
-Nu vă temeţi doamnă Paulina, nemernicul dracu nu are cum să a-udă; Din fericire pentru tăţi, de-amu îl băgarăm la bulăul pichetului.
-Bine mă soldat, dar cine a îndrăznit să-l aresteze pe oltean?
-Păi cum n-am avut încotro, l-am arestat noi domnule doctor.
-Lasă-l încolo de idiot; Mai bine spune-mi dacă în maşina care nu cu multă vreme în urmă s-a oprit la pichet era şi locotenent Dăscăloi.
-O venit şi locotenentul, dar amu cred că înjură de tăţi sfinţii.
-Dom doctor, eu m-aş duce să-l aduc pă cumnată-miu; Nu dalceva, dar dă vreme ce maşina o venit, el trebuia să se întoarcă.
-Rămâi pe loc omule; Soldat Muscă, ordonă îngrijorat doctor Ticu, în deal s-o urcat un om de-al nost; Amu fii bun te rog şi adu-l aici.
-Nu vă supăraţi pe mine dom doctor, dar pe cine să aduc?   

-Un bănăţean, este rudă cu omul ista; Băbatul s-o urcat doar pentru a vedea ce maşină opreşte şi dacă o venit bravul tău locotenent.

-Am înţeles dom doctor, dar mă tem că n-am pe cine să aduc. 

-De ce soldat? Doar n-o fost împuşcat de cine ştie care răcan.
-Ce s-o întâmplat băiatule, întreabă îngrijorată doamna Paulina?
-Doamnă, văzând că într-un tufiş se mişcă ceva, unul dintre răcanii care se aflau în patrulare, dân teamă sau vrând să facă pă grozavu, trage două focuri şi mai mult din nemereală o împuşcat un civil.
-Cum adică dom doctor, întreabă deportatul şi nu fără motiv înte-meiat, un răcan idiot l-o trimis pe cumnată-miu în lumea dapoi?
-Ia stai o ţâră mă omule; Soldatul Muscă n-are de unde să ştie cine este civilul împuşcat, încearcă doctorul să-l liniştească pe titoistul disperat; Şi apăi nici dracul despre care vorbeşti nu-i chiar aşa de negru, răspunde doctorul care de-amu încerca ruşinoasa frică omenească.
-Mă iertaţi dom doctor, raportă titoistul care abia dacă îşi mai putea stăpâni furia, dar eu cred că vreţi să mă duceţi cu vorba; Păi no?
-Mă nene, parcă-mi pare rău de vorba cam nepotrivită; Nu te su-păra pe mine, dar cu toată credinţa în Dumnezeul a toate ziditor, nici mă-car părintele de la catedrală nu-l mai poate învia pe omul acela.
-Ştiu soldat Muscă, dar nici pe răcanii decedaţi în urmă cu doar câteva zile nu-i mai poate învia; Buni sau răi, să le fie ţărâna uşoară.
-Întradevăr doamnă Frânculescu; Doi soldaţi or murit de friguri.
-Vedeţi doamnă Paulina, doar moartea celor doi soldaţi, l-au convins pe locotenentul Dăscăloiu, să raporteze atât de urgent la comandamentul care dacă nu mă înşel se află undeva în Galaţi.
-Văd doctore şi mai văd cât de odios poate fi argumentul care din păcate, legitimează dreptatea botezată în sânge de creştin.
-Aşa o fost din totdeauna; Oricât ar părea de odios, până şi adevă-rul despre naşterea Mântuitorului o fost scăldat în sângele pruncilor.
-Dom doctor, întreabă soldatul care mirat privea spre creasta dea-lului, cât timp să fi trecut de când am venit la dumneavoastră?
-Soldat Muscă, ştiu doar că timpul zboară peste tăţi şi peste toate câte sunt; De ce întrebi? Trebuie să faci de planton şi te grăbeşti?
-Nu dom doctor, dar trebuie să însoţesc câţiva titoişti din Mititica; Nu ştiu, dar cred că pentru pachetele din maşina de Galaţi.
-Atunci să merem cât mai grabnic soldat Muscă, ordonă bine moti-vat doctorul Ticu, dar nu care cumva să te dai de gol în faţa cine ştie cărui oltean promovat doar în timp ce se făcea apelul de seară.
Oprindu-se la doi paşi de uşa pichetului militar, soldat Muscă încear-că să joace rolul sergentului amator; Încruntat peste măsură, soldatul or-donă cu o voce care se vroia cât mai severă cu putinţă:
-Atenţiune bă tituiştii dracului; Staţ acilea pân ce merg să raportez tovarăşului locotenent, cum că veniră trei tituişti din Mititica.
Aflând că frumoasa deportată putea să-l aştepte cu nerăbdare, lo-cotenentul Dăscăloiu se ferchezueşte timp de câteva minute în faţa oglinzii care sta agăţată pe un perete zugrăvit cu cadavrele păduchilor, după care însoţit de un tovarăş necunoscut ies din pichet; Ca umbra care se ţine scai de om, venea c-o nedorită hotărâre comunistă securistul Broscoi.                                                        
-Mă răcanu dracului, întreabă locotenentul care nu întâmplător era mai bine dispus, unde măta în cur este tituiştii pă care-i adusăşi?
Surprinşi de rapiditatea cu care fuseseră primiţi, titoiştii care se lă-sau îndemnaţi de răcan Muscă, se apropiară de vremelnicii stăpâni; Atras de farmecul doamnei Paulina, locotenentul Dăscăloiu se opreşte la câţiva paşi de titoişti şi încercând o precară amabilitate ordonă:
-Eu vă chemai numa ca să-l prezentez pe tovarăşu doctor Mincu; Specialist în multe molimele, dar şi în epidemica ce vă cuprinsă cu tremurici tâmpit şi idiot, doctor Mincu este ăl mai premu dântre toţi.
-Tovarăşe locotenent, raportă sora care nu întâmplător încerca să scape cât mai urgent de ofiţerul bun doar să debiteze tâmpenii, mă bucur nespus de onoarea pe care dumneavoastră ne-o faceţi prin prezentarea unei celebrităţi în domeniu, dar amu fiţi bun şi daţi-ne mai repede medica-mentele solicitate contracost şi în conformitate cu legile pe care orânduirea socialistă le votează şi le respectă doar când are interes.
-Fă tituisto, ordonă ofiţerul în aceeaşi manieră proletară, o să plătiţi doftoriili doar cu multe zâle muncă; Păi tu ce pizda mătii crezuşi, că statu vi le dădu pă gratis? Ia mai puneţi pofta în cuiul dân tindă.
-Tovarăşu locotenent, ordonă securistul cu vocea comunistului care-şi pierduse bunul simţ, ca să nu mai reclame deranjul pentru care îi scosăşi din gropile cu şobolani, dă-le doftorii şi să plece dacileaşa.            
-Bă răcane, ordonă locotenentul care nu întâmplător încerca să îi facă pe plac securistului Broscoi, du-te şi adă cutiile cu doftorii; Nu dalceva mă bou dracu, dar nu vreau să-i mai văd pă înfriguraţii aiştea.
Împovăraţi cu pachetele în care sperau să găsească medicamentele solicitate, deportaţii tocmai vroiau să plece când, ofiţerul ordonă cu vocea stăpânului care încerca să-şi arate lipsa bunului simţ:
-Mă tituistu care faci pă doftoru dă oameni vii şi care fusăşi calificat pă vremea burghejilor capitalişti, să vii mâine cu căruţa; Nu dalceva dobitocule, dar să împute şpionu care-i mort; Ai înţeles?

Infernul roșu. Mititica

–––––––––––––––––––––––––––––––

Valea iadului

Animaţi de aceeaşi nobilă hotărâre şi insistând în încercarea de-a vedea lumea de dincolo de ţăruşi, deportaţii bănăţeni se angajară pe uliţa satului Mititica de Bărăgan; Dar vai, zadarnică le-a fost încercarea; Părea doar o himeră care se ascundea cine ştie unde şi cum; Târgul a fost încheiat în urmă cu mai multă vreme şi negustorilor de la Yalta nici măcar le păsa de sclavia în care bolşevicii aruncaseră ţări şi popoare întregi; Scriind a-ceste rânduri despre oamenii năpăstuiţi, îmi vin în minte câteva versuri pe care neputându-mă abţine, încerc să le ofer drept mângâere sau poate ca o firavă justificare bună doar pentru tăţi patrioţii care din păcate româneşti, au purtat jugul comunist atâta amar de vreme:
De rupi din pom o rămurea, ce-i pasă codrului de ea?
Ce-i pasă unei lumi întregi, de moartea mea?
Pe bună dreptate, ce-i păsa societăţii care trăia în libertatea hărăzită doar de Dumnezeu, de tăţi deportaţii care mureau în Valea Iadului? Erau doar nişte amărâţi care prin tributul plătit cu vârf şi îndesat, astâmpărau pentru o bună bucată de vreme setea vampirilor şcoliţi la Moscova; Măcar de-ar fi fost singurii sugari; Din păcate însă, pe meleagurile mioritice or apărut într-un timp atât de scurt numeroase clone româneşti; Erau nişte vampiri poate mai însetaţi şi mult mai cruzi decât învăţătorii asiatici; Sfidând nelegiuirile comuniştilor fabricaţi din nişte analfabeţi cu originea sănătoa-să, viaţa îşi urma cursul, chiar dacă în repetate rânduri, purtătorii de cruce erau obligaţi să moară; Lăsând deoparte considerentele care n-aduc de-cât întristare, să ne alăturăm necondiţionat prietenilor pe care dacă nu-i putem ajuta, măcar să îi înţelegem şi să-i facem cunoscuţi lumii care bine motivată ar putea să aline suferinţa unor luptători vinovaţi doar pentru că se socoteau creştini; O zi mai târziu, doctorul Ticu şi doamna Frânculescu Paulina tocmai ieşeau din bordeiul în care confruntându-se cu viaţa unui deportat moartea avusese câştig de cauză când, pe drumul satului care nu fără motiv fusese numit Eternitatea Românească, putea fi văzut un ca-mion militar; Când în cele din urmă, împricinatul mastodont se opreşte în-tr-o groapă din drumul stropit cu sânge de creştin nevinovat, câţiva miliţieni care cu siguranţă fuseseră clonaţi din elita muncitorilor fruntaşi în întrecerea socialistă, aruncară peste gărduţul împletit din nuiele de salcie, un deportat care din păcate, nu putea fi identificat la prima vedere.
-Să fii cuminte mă bou dracului ce eşti, altfel o să înfundezi puşcăria din care nici mort n-o să mai ieşi; Ai înţeles bă moşneagule bătrân şi mare dobitoc, întreabă furios securistul cu ochii bulbucaţi?                               
Încercând să facă abstracţie de ameninţările unui securist care în ton cu moda timpului fusese promovat doar în baza originii sănătoase, învăţătorul Irimescu încerca să se ridice, dar cum picioarele nu vroiau să-l mai asculte şi nici măcar la Dumnezeu n-avea trecere, se târăşte spre cel mai apropiat bordei; Văzând cum bietul învăţător încerca fără prea mari şanse să găsească sprijinul care să-l ferească de securistul cu ochii bulbu-caţi, sora Paulina şi doctor Ticu l-au dus la bordeiul şcolar; Obosit şi tor-turat numai ca învăţătură de minte, dascălul adoarme imediat; Creştinii tocmai ieşeau din curtea sărmanului învăţător când, omniprezentul securist începe a urla mai abitir decât un nebun calificat:
-Tu ăl care te dai mare doftor, dă nu îţi vezi dă treabă, să ştii că pân la urmă o să-l vezi pă dracu unde şade; Acuşica înţelegi ordinu meu espre, întreabă doar pentru intimidare securistul Broscoi?
-Tovarăşe ofiţer, răspunde doctorul care nu întâmplător era susţinut de tăţi ţăranii satului Mititica, puteţi aresta până şi sălciile de pe malul râu-lui, dar fără medicamente n-o să puteţi învinge boala care în scurtă vreme o să facă victime şi în unitatea soldaţilor de pază.
Securistul Broscoi tocmai încerca să abată şuvoiul de vorbe frumoa-se peste capul deportaţilor bănăţeni când, o femeie c-un copilaş în braţe, venea în fuga mare pe drumul dintre ţăruşii proprietate personală; Dispera-tă, biata femeie se opreşte în faţa medicului de puşcărie.
-Dom doftor, se vaită şi nu fără pricină sărmana femeie, după ce o tremurat toată noaptea, amu se mai linişti o ţâră; Să ştiţ dom doftor, continuă femeia care nu întâmplător era cuprinsă de fireasca nebunie, dar amu nici măcar nu mai răsuflă bietu dă el şi stă cu ochişorii deschişi.
-Mort de friguri, ordonă doctorul după o sumară examinare; Femeie, de-amu nici măcar Dumnezeu nu-l mai poate vindeca.                                                                      

-Cum dom doctor, cum să fie mort, întreabă fără să-şi creadă urechi-lor biata titoistă? Păi nu vedeţi cum să uită la mine?
-Iartă-mă femeie, dar eu n-am ce să fac; Amu cheamă-l pe părintele Serafim Lugojanul; Măcar de slujbă să aibă parte bietul copil.
Încercând să nimicească în faşă răzmeriţa deportaţilor care ajunse-seră la limita răbdării şi nu mai puteau fi stăpâniţi în conformitate cu indică-ţiile partidului, securistul ordonă în timp ce scuipa a lehamite:
-Băăă, mort, nemort, tăceţ dracu dân gură şi plecaţ dacileaşa.
Neavând de ales şi cum nu vroiau să-şi pună mintea cu nebunul, în cele din urmă, doamna Paulina şi doctorul Ticu reuşesc s-o ducă pe femeie la bordeiul proprietate personală; În timp ce deportaţii plimbau moartea care încântată savura trupul bietului copil, pe drumeagul care cobora dealul puteau fi văzuţi doi răcani scăpaţi din puşca sergentului Vadim.
-Ce mama dracu păţârăţ bă răcanilor idioţi? Doar nu mă cată careva, întreabă securistul care furios se strâmba în faţa răcanilor?
-Păi tovarăşu gradu, dacă permiteţi noi raportăm mintenaş.
-Raportează mai repede şi nu te mai poticni ca un bou la deal.
-Păi tovarăşu, raportă soldatul abia trăgându-şi răsuflarea, sărgen-tul Vadim vă ordonează cum că trebuie să veniţ urgent la pichet.
-Mă bou dracu, tu nu ştii cine sunt eu, înjură birjăreşte ofiţerul?
-Nu tovarăşu grad, dar aista-i ordinu sărgentului Vadim Prişcaru.            
-Bine bă răcani tâmpiţi şi taman buni dă băgat la bulăul militar, dă când sărgentul care după mine este ăl mai mare dobitoc dântre toţi gradaţii, îmi dă mie ordin şi-mi cere să-l execut imediat şi mintenaş?
-Tovarăşu grad, raportă soldatul care speriat se retrage câţiva paşi, sărgentul Vadim face ca toţi dracii împieliţaţi, mai ales dă când doi soldaţi începură să tremure ca proştii şi să facă spume la gură.
-Păi ce mă boii dracului, voi credeţ că eu sunt doftor dă oameni vii, întreabă abia stăpânindu-şi furia securistul Broscoi?
-Noi nu ştim ce sunteţ în civilie, dar ca să nu moară în pichetu mili-tar, sărgentu zâce să-i luaţ repede şi să-i aruncaţ undeva pă câmp.
-Cum bă tâmpiţilor, sărgentul vrea să-i arunc în cine ştie ce groapă şi el să iasă basma curată? Ia spuneţ bă idioţilor, voi asta vreţ?
-Cred că Vadim are dreptate, raportă răcanul care de-acum prinsese oarece curaj; Dă fapt sărgentu vrea să-i aruncaţ doar ca să nu ia şi alţi ră-cani înfrigurarea dă care aiştea tremură ca nişte proşti ce este ei.
-Bine bă răcanii dracu! Atunci urcaţi-vă sub prelată, plecăm acuşica, ordonă securistul care după ce urcă lângă şofer strigă furios: Bă neam dă manivelă, dă ce pizda mătii dormitezi ca un boulean? Porneşte odată şi să plecăm dacileaşa; Doar nu vrei să ne ia şi pă noi cu tremurici.
Cu o rablă condusă de un şofer aşişderea, securistul Broscoi ajunge în cele din urmă la pichetul militar; Văzând cum coboară din cabina ruginită, sergentul raportează c-o falsă îngrijorare:
-Trăiţ tovarăşu ofiţăr! Bine că venirăţ la pichet şi taman la ţanc.
-Sărgent Vadim Prişcaru, căpiaşi deabinelea sau eşti nebun de legat, ordonă securistul care nu întâmplător îşi etala autoritatea?
-Ce dracu să fac tovarăşu ofiţăraş? Cu atâţa tituişti pă cap mai dau şi în nebuneală oltenească; Mai rău dă răcanii care boleşte ca nişte proştii ce este ei şi tremură dă parcă ar fi în luna lu Decembre trecut.
-Sărgent Vadim, atunci lasă-i dracu să bolească.
-Îi lăsai tovarăşu ofiţăr; Doar nu dăgeaba este proşti ca noaptea.
-Atunci dă ce pizda mătii mă chemaşi la ordin mă bou dracului?
-Păi tovarăşu ofiţăr care mereu vă purtaţi în civilie, doi răcani care este tare gravizi, n-ar putea să-i bolnăvească şi păia care este mai sănătoşi la cap şi până una alta poate să ţâie puşca în mână?
-D-o mai avea cu cin să se îmbârlige, gravidă-i muică-ta; Şi apăi mă sărgent idiot, ţi-am mai zis că eu nu sunt doftor dă oameni vii.
-Acuşa înţelesăi tovarăşu ofiţăr, da măcar să-i vedeţi oleacă.
-Bine mă boule, dar unde măta-n cur îi băgaşi pă înfriguraţi?
-Veniţ încoa tovarăşu; Cum tremura ca proştii, îi băgai în căcănăria unde să cacă şi să pişă răcanii pedepsâţi doar dă unu ca mine.                           
În timp ce sergentul deschide uşa bulăului militar, securistul Broscoi vede pe pământul plin de atâtea gângănii scârboase, doi soldaţi care nemai-putând să se ţină pe picioare se prezintă în poziţie culcat.                
-Tovarăşu ofiţăr, aiştea este răcanii bolnăviţi dă tremurici. 

-Voi ce aveţi bă dobitocii dracului şi dă ce tremuraţi ca nişte friguroşi, întreabă securistul care neprimind nici-un răspuns, scuipă cu năduf proletar şi îngrijorat face stânga împrejur?
-Păi nu vă zâsăi că răcanii este gravizi rău dă tot? Poate taman daia nu-i bine să nu vă apropiaţi dă friguroşii aiştea; Cine ştie tovarăşu ofiţăru, dacă să ia înfrigurarea şi dân ferocire nu sunteţ nici doftor?
-Sărgent Vadim, ordonă furios ofiţeraşul de la securitatea promovată de partidul muncitoresc, dacă nu taci dân gura proastă să ştii c-o să-l vezi pă dracu unde şade; Acuşica înţelesăşi bă dobitocule?
-Tovarăşu ofiţăru, eu înţelesăi că vă ofertizai gratis şi fără bani.
-Sărgent Vadim, ordonă securist Broscoi după o profundă chibzuin-ţă, acu plec la Galaţi; Nu ştiu când pizda mătii, dar o să-ţi trimit nişte me-decamente şi un doctor dă oameni; Până una alta spune răcanilor înfriguraţi, ordonă securistul, în timp ce grăbit urca în cabina camionului: Bă dobitocilor, dă nu vreţ să vă ia dracu nu care cumva s-o mierliţ.
Încercând să-i ţină-n viaţă pe răcanii care după mintea lui puţină e-rau gravizi, sergentul a început să alerge ca un bezmetic incurabil; Uneori se oprea din brauniana-i nebunie şi cu năduf îşi vărsa oltenescul foc; Graţie întâmplării, în calea sergentului care nu întâmplător atingea apogeul nebu-niei de sorginte comunisto-securistă, îşi face apariţia soldat Muscă; Luân-du-şi inima în dinţi, lugojanul raportează cu oarece curaj:
-Tovarăşu sergent, cred că avertismentul doctorului din Banat trebuie luat în seamă, altfel ne curăţăm cu tăţii; Şi apăi tovarăşu sărgent, pe băietul care protesta în faţa pichetului l-aţi împuşcat dăgeaba.
-Bă idiotu dracu, acuşica dă ce măta în cur nu taci dân gura proastă? Parcă nu te întrebai nimic, ordonă indignat sergentul Vadim.
-Am înţeles sărgent Vadim, raportă soldat Muscă, după care făcând stânga împrejur pleacă în mare grabă din faţa gradatului clonat de armata populară, dintr-un oltean schizofrenic şi nebun de legat.
Turbând de furie, sergentul o început să facă tumbe în faţa pichetului militar, dar neavând pe cine să îşi verse focul de sorginte oltenească, intră în arest şi ordonă în maniera nebunilor calificaţi:
-Bă răcanii dracu, voi nu auzârăţ cam ce ordin dădu ofiţăraşu care-i ăl mai secretos dântre toţi ofiţăruşii dacileaşa?
Tăcerea muribunzilor provoacă sergentului care nu întâmplător era cuprins de o vădită imbecilitate, o stare soră cu nebunia care nu fără mo-tiv fusese implementată de partidul muncitoresc român:
-Ordinu este să nu muriţi bă idioţilor care dormitaţi toată ziulica, iar dacă voi sunteţ ai dracu şi-o mierliţ ca nişte dobitoci, eu vă belesc cu mâ-na mea; Acuşica înţelesărăţ mă boii dracu ce sunteţ voi?
Cum bieţii răcani continuau să tremure de parcă venise gerul Bobo-tezei, sergentul s-a înfuriat şi mai rău; Cuprins de odioasa nebunie, creatura înnobilată cu grad de sergent, se repede la unul dintre soldaţii care tremurau şi-l loveşte în stomac cu bombeul bocancului dăruit de partidul muncito-resc; Câtă vreme pacientul rămâne inert, lovitura aplicată nu era pe măsura eficienţei pe care partidul o cerea c-o insistenţă diabolică; Înfuriindu-se şi mai rău, sergentul începe a lovi cu şi mai multă patimă.  

-Bă dobitocu dracu, dă nu vrei să vorbeşti cu superiorul care îţi dă ordin şi te învaţă milităreala oltenească, ia coleaşa nişte bombee în burta plină dă căcat; Bou dracu ce eşti, nici acuşica nu-ţi ajunge?
-Tovarăşu sărgent, raportă lugojanul care văzând nelegiuirea odiosu-lui criminal venise însoţit de câţiva camarazi de nădejde, i-aţi bătut degeaba pe răcani; Mai bine lăsă-i să moară liniştiţi, ordonă şi nu fără motiv soldatul care nu întâmplător se apropia cu oarece fereală.
Cum era cuprinsă de turbare oltenească, creatura cu grad de sergent se întoarce spre cel care ordonase cu atât de multă îndrăzneală şi urlă mai abitir decât nebunul calificat la locul de muncă:
-Tu ce măta-n cur mai vrei? Mă bou dracu, tu n-ai înţeles că ordinu este să pleci dacileaşa? Raportează şi nu mai căsca gura la mine.
Încurajat de camarazii care de o bună bucată de vreme nu îl vedeau cu ochi buni pe nesocotitul sergent, soldatul Muscă ordonă:
-Tovarăşu sărgent, dacă vă mai daţi în petic şi dacă îi mai bateţi pă soldaţii care de-amu se zbat în ghearele morţii, noi am hotărât să vă recla-măm comandantului care în această seară va veni la pichet.
-Cum bă răcanii dracu; Taman voi să-mi faceţi mie reclamaţâe?
-Noi nu am vrea tovarăşu, dar adunarăţi prea multe potlogării. 

-Ia spune mă bou dracu, câte potloage să adunară în Oltenia?
-Mai întâi că puşcarăţ fără ordin un bănăţean nevinovat, apăi că ţi-paţi la noi şi în loc să aveţi grijă de bolnavi le daţi bombee în burtă.
-Ia mai du-te în pizda lu muică-ta, înjură sergentul care începând a se teme, îl împinge pe soldat din uşa bulăului; Eşti o vită încălţată.
Auzind înjurături de mamă, camarazii care de mai multă vreme că-tau pricină de răzbunare, se strâng ciorchine în jurul bravului sergent imo-bilizându-l la doi paşi de uşa bulăului militar.
-Mă băieţi, amu legaţi-l o ţâră mai zdravăn; Nu dalceva, dar cine ştie ce crimă mai poa să facă olteanul ista nenorocit; Legaţi-l bine mă fra-ţilor, altfel nebunul poate scăpa şi atunci să vezi nenorocire.
Cu riscu de-a fi arestaţi, soldaţii care n-aveau nici în clin nici în mâ-necă cu oltenii, îl înşfăcară şi-l legară fedeleş; Cum sergentul Vadim conti-nua să ceară ajutor de la partidul muncitoresc şi din păcate prea românesc, unul dintre soldaţi ordonă sever:
-Bă oltean nărod, dacă mai urli ca nebunu scăpat dân balamuc, noi îţi scoatem ciorapii dân picioare şi-ţi astupăm gura proastă.
-Ce vrei să faci mă dobitocule? Bou dracu, mai repeteşte odată.
Fără a sta prea mult pe gânduri şi încurajat de camarazii care vroiau să se răzbune pe olteanul ce părea mai nărod decât celebrul Sucă, un ră-can îi scoate ciorapii şi cu toată împotrivirea îi astupă gura.
-Amu ce dracu-i facem, întreabă bine motivat unul dintre răzbună-torii de ocazie? Sodat Muscă, doar n-o să-l ducem la expoziţie.
-Poate ca bufon, dar mai bine să-l băgăm la bulăul unde să vadă şi el cum se doarme cu furnici pe sub cămaşă murdară şi nespălată.
-Da bă Muscă, dar săracu Marin cum se mai simte? Tăt aşa?
-Marineee, ordonă motivat lugojanul, raportează şi nu te mai prosti; Uite mă, noi l-am legat pe sărgent şi nu are cum să te mai bată.
-Bă Muscă, eu cred că îl strigăm degeaba; O murit bietu Mărin!
-Să fii blestemat sergent Vadim! Tu şi tăt neamul tău idiot şi dobitoc, ordonă lugojanul care de atâta durere a început să plângă.
În timp ce soldaţii tăt încercau să împace capra cu varza, o maşină militară opreşte în faţa pichetului; Văzându-i pe răcanii care la doi paşi de uşa bulăului continuau să vocifereze cu îndrăzneală capitalistă, locotenentul care furios tocmai coborâse din cabina prăfuită întreabă:              
-Bine mă răcanilor, dar voi pentru ce mama dracu vă certaţi?
-Tovarăşu locotenent, noi îl legarăm pe sărgentul care contaminat de nebuneală o început să-i bată pe bolnavii dă friguri.
-Ia nu mai mânca căcat; Păi cum să nebunească un Vadim?
-Păi olteanul era nebun dân naştere şi nu-i trebuia prea mult tovarăşu locotenent, raportă cu oarece curaj soldatul Muscă Viorel.
-Bine bă, dar voi ca nişte dobitoci unde mama dracu îl pitirăţi?
-L-am băgat la bulău şi i-am ordonat să-i ţină de urât răcanului ca-re o murit de câtă bătaie o mâncat de la un sergent scrântit şi nebun.
-Bă răcanii dracului ce sunteţ, întreabă locotenentul care mai temător ca niciodată se opreşte mirat lângă uşa bulăului militar, voi chiar nebunirăţ cu toţii? Mă idioţilor, cum de făcurăţ aşa legalitate ilegalistă?
-Noi nu nebunirăm tovarăşu locotenent; Doar pe sărgentul Prişcaru Vadim l-o prins nebuneala şi taman daia l-am băgat la bulău.
-Dobitocii dracului! Deschide uşa tâmpitule şi nu mai căsca gura.
-Am înţeles, să trăiţi tovarăşu locotinent, raportă răcanul care luân-du-şi inima în dinţii de un galben respingător deschide uşa.
-Acilea îl pitirăţ mă boii dracu ce sunteţ voi, ordonă ofiţerul care nu întâmplător se strâmba în manieră comunistă?
-Păi unde în altă parte tovarăşu locotinent? Răbdare doar pân ce îi scoatem ciorapii dân gură; Altfel dobitocul n-o să poată guiţa nimic.
-Aşa care va să zică, ajunsărăm creminali să soldaţi; Sărgent idiot, dacă omorâşi un soldat comunist, tribunalu militar te mănâncă.
-Am înţeles tovarăşu locotinent, dar nu dân cauza mea muri răcanu care tremura ca un bou bălţat, încearcă asasinul o firavă apărare.
-Gura sărgent Vadim; Doar la tribunalu militar mai vorbeşti.
-Să fie aspru pedepsit tovarăşu locotenent, raportă îngrijorat solda-tul Muscă, dar până una alta noi ce Dumnezeu facem cu răcanii din bulău? Unul este mort, dar camaradul încă mai răsuflă.                                                                        
-Lăsaţî-i în paza sărgentului Vadim; Orişicum, până la venirea maio-rului Drăghici, altă treabă n-are de făcut; Înţelegi mă bou dracu?
-Da tovarăşu locotenent, dar unu este mort şi trebuie îngropat.                          
-Nu îngropi pă nimeni răcane, poate doar pă măta; Ai înţeles?
-Înţeles tovarăşu locotenent, dar pe căldura ista nu se împute?
-O să-l îngropăm doar când o veni tovarăşu maior Drăghici; Acuşica lăsaţi-l dracu în bulău; Dăcât să îl scoateţi afară şi să ne dea şi nouă boala dă înfriguraţi, tot mai bine să rămână în bulău.

Infernul roșu. Mititica

––––––––––––––––––––––––––––––

Valea iadului

Luna coborâse peste deal şi de-acum proiecta monştri pe întinsul văii; Se auzeau numai comenzile gradaţilor made în Oltenia şi uneori nişte câini care gândindu-se doar la mămăliga pe care stăpânii puteau s-o arun-ce din uşa bordeiului, lătrau cu aceeaşi convingere canină; Potrivnică divi-nităţii, Valea Iadului oferea deportaţilor care de-amu se opuneau regimului de la Bucureşti o moarte discretă; Oameni fără Dumnezeu, călăii comunişti încercau să-i extermine doar prin înfometare şi muncă forţată; Într-un a-semenea context, soldaţii comandaţi de sergent Vadim Prişcaru se bucurau doar la gândul că epidemia care de-amu începuse să facă victime, le sări-se în ajutor; Cum somnul părea să-l ocolească, doctorul se furişează în a-fara bordeiului şi acompaniat de căţel, pleacă spre casa titoistei care din anumite pricini nu crezuse o iotă din tot ce propusese puţin mai devreme; Bătea binişor spre ziuă când, doctorul se opreşte în faţa bordeiului; După ezitarea care în treacăt fie zis era provocată de moartea care de la o vre-me da târcoale deportaţilor, doctorul bate în uşiţa rămasă deschisă pentru Dumnezeu şi pentru prietenii întru credinţă.
-Cine-i acolo, întreabă un glas ce părea să vină din adâncul pămân-tului? Dacă eşti hoţ, fură măcar boala care ne ucide copiii şi viitorul.
-Dar nu sunt hoţ doamnă îndurerată; Eu sunt doctor Ticu Vladimir şi dacă nu te superi, vreau s-o văd chiar amu pe fetiţa suferindă.
-Bine dom doctor, dar aşteaptă până când aprind o lumânare.
-Am înţeles doamnă, dar ce s-o întâmplat? Voi nu aveţi nici măcar lampă de vânt, întreabă şi nu fără motiv doctor Ticu Vladimir?                                                  
-Păi cum să n-avem dom doctor? Din păcate, gazul s-o cam gătat; Amu dacă tăt venirăţi pân la sărăcia noastră, coborâţi pe scara de pământ bătătorit, îndemnă biata femeie cu oarece nădejde creştinească.
-Pentru la noapte poate-ţi fac eu rost de nişte gaz, promite doctorul, în timp ce cu teamă cobora în groapa proprietate personală.
-Mulţam fain doctore, dar nu-mi face trebuinţă; Păi matale nu vezi ce frumos doarme Delia mea dragă şi atât de frumoasă? Biata mea fetiţă, doarme aşa dă frumos că niciodată n-ar vrea să se scoale.
-Muşcă-ţi limba femeie; Fetiţa nici măcar nu mai tremură.
-Ştiu domnule doctor, dar mai bine veneaţi cu părintele Serafim.
-Ascultă femeie, răspunde doctorul care după atâtea zile de zbucium şi chin găsea un motiv de bucurie, fetiţa matale o depăşit criza de friguri şi amu este doar slăbită de boală; Ai înţeles femeie?
-Cum dom doctor, întreabă neâncrezătoare biata femeie, fetiţa mea dragă va supravieţui timpului ce pare mai păgubos decât infernul?
-Fetiţa o biruit moartea, dar fiind slăbită de o boală atât de nemiloa-să, va trebui să ai grijă de ea; De băut dă-i doar apă fiartă şi răcită, iar pe frunte pune-i comprese reci; Amu înţelegi cum şi ce să faci?
-Am înţeles dom doctor, dar dumneavoastră nu aveţi nici măcar un nasture alb, întreabă femeia care nu ştia cât şi dacă să se bucure?
-N-am femeie, dar din fericire pentru fetiţă, aspirina nu-i necesară, răspunde doctorul care mulţumit ieşea din bordeiul în care prin voia Dom-nului, până şi epidemia de friguri putea fi biruită.                                           
Soarele abia dacă răsărise când, deportaţii conduşi de doctor Ticu Vladimir, se înşirau pe drumul care ducea spre dealul păzit de răcanii ser-gentului Vadim Prişcaru; Animaţi de o nestăvilită pornire lăuntrică şi stă-pâniţi de curajul pe care frica de moarte ţi-l  procură cu aceeaşi falsă gra-tuitate, titoiştii bănăţeni se angajară pe coasta dealului.
-Nu vă supăraţi părinte, dar trebuie să mă ascultaţi o ţâră.
-Nu mă supăr taică, dar care-i păsu? Doar suntem cu tăţii.
-Ştiu părinte, dar fii înţelegător şi rămâi ceva mai în spate; Nu dalce-va, dar bieţii oameni măcar de ultima slujbă să aibă parte.
-Păi de ce taică? Românii trag în românii care se ţin de neamuri?
-Părinte Serafim, avertizează şi nu întâmplător doctor Ticu Vladimir, orice nelegiuire este posibilă şi încântătoare pentru comunişti.
Surprinşi, soldaţii abia dacă reuşiră să se regrupeze în faţa pichetului păzit de plantonul care de-acum părea să doarmă; Îmbrăcat doar în izmene olteneşti, sergentul Vadim Prişcaru începe a manevra carabina smulsă din mâna unui biet răcan şi urlă în maniera nebunilor calificaţi:
-Staţi bă tituiştilor, unde mama dracu plecarăţi? Ce bă, voi surzârăţi dabinelea şi dăfinitiv? Opriţâ-vă boii dracu, altfel vă împuşc pă toţi; Firaţa-i dracu dă sârboi nenorociţi, doar nu plecarăţ la plimbare.
Riscându-şi viaţa, ţăranii din lagărul Mititica se apropiau de pichetul militar; Încercând să dea un exemplu pozitiv soldaţilor care în faţa titoiştilor erau copleşiţi, sergentul Vadim îndreaptă carabina spre deportaţi şi trage fără avertizare; Un băiet ce nu părea să aibă mai mult de şaisprezece ani, se prăvăleşte ca secerat de trăznet; Din gura-i împodobită cu numai câteva tulee, o început să-i curgă un firicel de sânge fierbinte şi curat.
-Mi-ai omorât băietu, strigă disperată o femeie trecută bine de pri-ma tinereţe; Nenorocitu dracu, ai omorât un copil nevinovat.
Dându-şi seama că împuşcase fără ordin, sergentul Vadim se opreş-te în faţa soldaţilor care de-acum îl priveau înmărmuriţi şi asemenea nebuni-lor calificaţi la şcoala cine ştie cărui securist a început să urle:
-Ţine arma răcanu bă dracu şi să ştii că eşti ăl mai mare bou; Altfel nu băgai glonţ în ţava în care nu vezi nici dacă te uiţi cu chibritu.                             
Răcanul care de fel era fiul unui ţăran din satul Juveţeii Mici, începe să tremure şi cu mâinile ridicate încearcă să refuze arma de care sergentul Vadim încerca să scape cât mai repede; Făcându-şi loc la căpătâiul băiatului împuşcat de un gradat nemernic, doctorul Ticu Vladimir constată cu oarece uşurinţă, decesul unui deportat care de dincolo de viaţa pământeană încer-ca să privească cu ochii de un albastru sângeriu.
-Ucigaşilor, continua să strige cu aceeaşi firească disperare mama băiatului ucis de oltean, ce avusărăţ cu băietu? De ce măăă, de ceee?
-După o vreme, crimele vor dovedi vinovăţia comuniştilor în proce-sul comunismului, raportă motivat doctor Ticu, în speranţa că istoria trebuia să-i condamne pe criminalii care vor plăti după lege şi dreptate.
-Sergentu Vadim lo împuşcat; El este criminalul, strigară ţăranii care ameninţători se apropiau de pichetul în care asasinul aruncase arma crimei şi disperat se ascunsese într-o magazie de efecte militare; Dobitocu dracu-lui, amu trebuie să dea socoteală pentru crima comisă, condamnă motivat unul dintre ţăranii condamnaţi de comunişti.
Undeva-n depărtare, printre hârtoapele drumului de ţară româneas-că, înainta cu mare greutate un camion militar; Încercând să se strecoare printre gropile comuniste, maşinăria stârnea nori de praf.
-Mă fraţilor, strigară deportaţii abia stăpânindu-şi furia, poate că în maşina care vine la pichetul militar, este şi locotenentul Dăscăloiu.
-Să vină maică; Să vină şi să vază ce crimă o făcut un oltean nenoro-cit, încearcă să se facă ascultată o femeie care la o vârstă destul de înaintată, abia dacă-şi mai mişca picioarele umflate şi crăpate.
În cele din urmă, camionul militar se opreşte la numa câţiva paşi de grupul deportaţilor care indignaţi peste măsură, manifestau de parcă s-ar fi aflat pe străzile Parisului capitalizat de cultură şi modă:
-Ser-gent uci-gaş, ser-gent uci-gaş, ser-gent uci-gaş!
Din cabina camionului militar, coboară locotenentul Dăscăloiu şi securistul Broscoi; De sub prelată, nişte miliţieni care din cine ştie ce pri-cină râdeau mânzeşte, aruncară o femeie peste oblonul din spate; Egzaspe-rat de bănăţenii care manifestau împotriva orânduiri socialiste, locotenen-tul care primise aprobarea omniprezentului securist, strigă mai abitir decât nebunii calificaţi la şcoala tovarăşului Fane Ghiorghiu:
-Ce aveţ bă tituiştii dracu şi dă ce urlaţ ca nişte nebuni?                                      
-Tovarăşu locotenent, nebun este doar sărgentul Vadim.
-Ce căcat mănâci bă tituist dobitoc? Doar nu vrei să te arestez.
-Tovarăşu locotenent, raportă calm doctorul Ticu Vladimir, sergentul Vadim Prişcaru o împuşcat fără ordin, un băiet nevinovat.
-Sărgent Vadim, dar unde mama dracu te băgaşi mă boule?
-Sunt acilea tovarăşu, raportă sergentul pe faţa căruia moartea bietu-lui băiet lăsase urme de groază în sos de prostie oltenească.
-Sărgent Vadim, auzâşi cu ce te acuzează tituistul care zice c-ar fi doctor dă oameni vii, întreabă şi nu fără motiv locotenent Dăscăloiu?
-Eu nu ştiu pă cine acuzeşte tovarăşu locotinent, dar să ştiţ că tituistu vă minte doar ca să mă înfundeze pă mine în bulăul răcanilor.
-Mă bou dracu, recunoşti că-l puşcaşi pă tituistu care zace în ţărâ-nă? Răspunde idiotule: L-ai împuşcat ori nu pă tituist, întreabă locotenentul care nu întâmplător vroia să pară cât mai furios cu putinţă?
-Ce dracu să recunosc tovarăşu locotinent? Asta-i arma lu Roşcovă care îi un mare dobitoc, încearcă s-o scalde sergentul Vadim.
-A mea este carabina tovarăşu locotinent, dar cum văzură şi soldaţii dacileaşa, sărgentu pă care-l apucasă nebuneala mi-o smulsă din mână şi trăgând la nemereală împuşcă mortal un deportat bănăţan, raportă răcanul care de frică şi boală tremura ca în plină iarnă.
-Ce-ai dă zis sărgent Vadim, întreabă ofiţerul care interesat încerca să pară cât mai imparţial în ochii securistului care preocupat rumega cine ştie ce acţiune criminală? Raportează dobitocule, doar nu eşti mut.
-Da tovarăşu locotinent, numa că eu mă aflai în lecitină apărare. 
-Bine bă tâmpitu dracului, dar tu dăspre ce lecitină vorbeşti, întreabă ofiţerul care mirat se umfla în pene mai abitir decât un curcan? 
-Lecitină apărare tovarăş locotinent; Până şi răcanii ştie cu se mă-nâncă lecitina, raportă cu aceeaşi imbecilitate sergentul Vadim.
-Mă bou dracului, cu toată lecitina până la urmă cred c-o să dai dă dracu, ameninţă cu oarece convingere locotenentul Dăscăloiu.
-Dom ofiţăr, intervine o bătrână care de-amu era animată de curajul deportatului care nu avea nimic de pierdut, barem nu mă nemeri pă mine care fiind babă bătrână, fac umbră pământului dă pomană.
-Taci dân gură cotoroanţa dracu; Doar nu te întrebai pă tine.
-Tovarăşu locotinent, nu vedeţi cum vorbeşte baborniţa? Păi cum să nu te-apuce dracii şi să nu-i împuşti pe tituiştii dobitoci, raportă sergentul care de-amu părea încurajat de vocabularul comandantului său? Eu taman daia tovarăşu locotinent, taman daia voiam să vă raportesc.
-Gura sărgent tâmpit; Aşa vorbărie s-o faci la procesu judecăţii.
-Ce fel dă proces tovarăşu locotinent? Apăi cine dracu să mă judece şi încă taman pă mine, întreabă mirat sergentul Vadim Prişcaru?
-Bă dobitocu dracu, un proces la tribunalu poporului; Pricepuşi?
-Păi dă ce tovarăşu locotinent? Doar pentru că puşcai un tituist ca-re oricum trebuia să moară? Mama lor a dracu de sârboi dobitoci!
-Bou dracului, te va judeca şi te va condamna doar pentru că tituis-tul fuse împuşcat fără neam dă ordin scris şi semnat.
-Tovarăşu ofiţer, încearcă doctorul să se facă ascultat, pentru lumea care iubeşte dreptatea şi spiritul legii, sergentul a comis o crimă abomina-bilă; În afară de moartea băiatului, în satul Mititica au mai fost înregistrate şi alte decese; În principal, moartea oamenilor fiind cauzată doar de epide-mia despre care v-am raportat în câteva rânduri.
-Bă tituistule, ordonă locotenentul care de-acum se oţăra la doctorul Ticu, dacă vrei să pricepem ceva, vorbeşte în limba românească; Ia spune şi nu te mai căca în pantalonii făcuţi de domnul Banat.                                                                     
-Tovarăşu locotenent, în situaţia în care deportaţii cad victimă epi-demiei de friguri, noi nu mai putem merge la secerat de grâu; Acum aţi în-ţeles disperarea care ne îndeamnă la un  asemenea refuz?
-Ce vorbeşti bă tituistule? Băăă, voi vreţ să vă arestez mintenaş?
-Nu vrem tovarăşu ofiţer, dar ce câştigaţi prin arestarea noastră?
Încercând să aplaneze cât mai repede conflictul care în cele din ur-mă putea să degenereze într-o răzmeriţă anticomunistă, ofiţerul cu ochii bulbucaţi deschide gura şi ordonă cu autoritate proletară:                   
-Locotenent Dăscăloi, te urci în maşină şi pleci la Galaţi; Nu mă in-teresează cum şi dă unde, dar aduci leacul cerut dă tituişti; Pricepuşi?
-Am înţeles tovarăşu, dar eu nu pot să plec în misiune fără ordin.
-Bine locotenent, dar deportaţii cum pot fi împuşcaţi fără ordin?
-Regretez tovarăşu ofiţer, dar nu eu l-am împuşcat pă dobitoc.
-Tovarăşu locotenent, continua să urle din motive speciale securistul Broscoi, dacă nu vrei să dai dă dracu execută ordinul meu.
După plecarea ofiţerului ce părea să fi promovat la apelul de seară, doctorul îngenunchiază lângă băietul împuşcat de un sergent total nesăbuit; Îi închide ochii, după care se adresează preotului:
-Părinte Serafim, poate nu ar fi rău să predicaţi măcar câteva vorbe de împăcare întru Domnul; Era doar un copil ceva mai mare.
-Taică, predică abia murmurat preotul Ioan Serafim Lugojanul, de-amu băietul este în puterea Dumnezeului a toate ziditor, iar eu m-am rugat pentru iertarea păcatelor săvârşite cu voie sau fără de voie.
-Doctore Ticu, întreabă sora care în cele câteva clipe de buimăceală, încă nu realiza dimensiunea tragediei care abia dacă fusese jucată de ser-gentul Vadim Prişcaru, ce s-a întâmplat cu bietul băiat?
-Doamnă dragă, raportă îndurerată mama fiului ucis cu atâta sânge rece de călăul comunist, s-o întâmplat că-l puşcă sărgent Vadim.
-Pentru sergentul Vadim Prişcaru orice crimă pare firească, dar ci-ne Dumnezeu o dat un asemenea ordin criminal, întreabă sora care nu în-tâmplător încerca regretul condamnaţilor la muncă forţată?
-Se pare că nimeni doamnă Paulina Frânculescu, dar fiind contaminat de nebunie oltenească, sergentul Vadim o înşfăcat arma din mâna soldatului de pază şi o tras fără ordin în deportaţii bănăţeni.
-Bou dracu! Doar un nebun putea să tragă în oameni nevinovaţi.
-Cum te simţi Paulină? Uite ce au putut să-ţi facă bandiţii dracu, constată cu oarece uşurinţă doctorul Ticu, pentru ca mai apoi s-o îmbrăţi-şeze pe femeia de care se îndrăgostise c-o patimă de licean.
-Doar nu arăt ca dracu, încearcă o falsă cosmetică sora Paulina.
-Te-au bătut Paulină? Spune drept soră, te-au schingiuit rău bandiţii care ştiu doar să ucidă, întreabă şi nu fără motiv doctorul Ticu?                                                 
-Păi tu crezi că m-au dus în beciul securităţii doar ca să mă mângâie cu privirea de vulturi înfometaţi, întreabă mai mult retoric doamna Paulina Frânculescu? Bine că măcar nu m-au schilodit mai rău.             
-Dobitocii dracului, cum de sunt în stare să lovească o femeie fără apărare? Trebuie să te pansez, altfel plăgile se pot infecta, ordonă doctorul care lăsându-se stăpânit de aceeaşi furie neputincioasă, zadarnic încerca să se menţină în poate cel mai precar echilibru.
-Mă cârpeşti oleacă, dar mai târziu; Până una alta spune-mi te rog frumos: Marius ce face? Tata socru nu este supărat pe mine? Hai doctore, vorbeşte şi nu mai sta ca mutu în căluşul ţărănesc.
-Păi dom Frânculescu este la pichet şi băiatul o rămas acasă; Nu îţi fă griji degeaba; I-am spus să fie cuminte şi să nu plece nicăeri.
Ameninţaţi de securistul cu ochii bulbucaţi, dar şi de armele pe ca-re soldaţii le pregăteau dintr-o pornire demonică, în mai puţin de-un ceas titoiştii treceau înfricoşaţi de ţăruşii proprietate personală; Abia stăpânin-du-se, fiecare deportat gândea numai la familia lui; Bucuros, Marius îşi prinde bunicul de mână şi cu un zâmbet pe care pana istoriei nu va reuşi să îl zugrăvească pe pânza nemilosului timp, exclamă bucuros:                                    
-Ai văzut bunicule, mama o venit doar pentru noi!
-Da mă nepoate, răspunde bunicul, în timp ce-l mângâia în creştetul capului, dar cum să nu văd taman iubirea ista nemăsurată!
-Bine bunicule, întreabă nepotul care nu întâmplător părea să-l sur-prindă pe bătrânul deportat, dar tăticu care nici măcar nu ştiu cum arată, când vine din puşcăria care-l ţine arestat de atâta vreme?
-Amu ce-ţi veni Marius băiete, întreabă mama care nesocotind ră-nile trupului frumos dăltuit, pregătea din te miri ce masa de prânz?
-Nu te supăra mami, răspunde fiul care motivat se cuibărea la piep-tul bunicului, dar eu ştiu că doctoru nu-i tăticul meu adevărat.
-Ai dreptate Marius, dar nu-i locu şi nici momentu potrivit, răspunde doamna Paulina doar pentru a justifica o firească amânare.
-Ia lasă băietu în pace, glăsueşte cu dojană bătrânul Frâncu; Păi tu crezi că Marius n-are dreptu să ştie ce s-o întâmplat cu tatăl său?
-Un asemenea drept nu poate fi pus la îndoială, numai că fiind prea mic, nu poate să înţeleagă nebunia regimului care-i condamnă pe creştini, doar pentru că n-au acelaşi crez politic; Ai înţeles tată socru?
-Mami, revine băietul cu aceeaşi surprinzătoare perspicacitate, pe tine tăt un regim numai bun de îngropat, te-o bătut aşa de rău şi ţi-o făcut atâtea bube? De ce mamă, de ce naiba te-or bătut cu băţu?
-Marius, întreabă doctorul care forţat de împrejurări era bine moti-vat, chiar dacă nu sunt tăticul tău natural, nu vrei să fim prieteni?
-Tu ce spui mamă, întreabă şi nu fără interes imediat fiul maiorului care din nesupunere faţă de regimul comunist a fost arestat de omniprezen-ta securitate, eu pot fi prieten cu nenea doctoru? Spune mami, n-ar fi bine dacă aşi avea şi eu un tătic care să mă iubească la fel ca bunicu?
-Marius băiete, răspunde mulţumită doamna Paulina Frânculescu, ca să meriţi prietenia domnului doctor, trebuie să fii băiat cuminte şi să-i asculţi doar pe oamenii care-ţi sunt prieteni; Amu înţelegi?
-Nu vreau s-o alint cu nişte vorbe de laudă deşartă, raportă zâmbind provocator doctorul Ticu Vladimir, dar doamna Paulina este cea mai fru-moasă şi cea mai bună mămică din toate câte sunt.
-Mamă, nenea doctoru zice că eşti o mămică bună şi frumoasă.
-Dacă aşa mă vede nenea doctoru nu-mi rămâne decât să mă simt măgulită şi încântată, răspunde zâmbind frumos nora Paulina.
-Păi dacă eşti cea mai bună mămică, de ce naiba nu mă laşi să mer cu bunicu la râul care curge atât de frumos? Hai mamiii, mă laşi să mer la râu, întreabă miorlăind fiul maiorului Radu Frânculescu?
-Tată socru, ordonă nora care de-amu încerca un gând anume, de ce vrea Marius la râu? Doar ştii cât de uşor se pierd copiii mici.
-Mă fată, or să ne trebuiască niscai nuele pentru tavan; Nu dalceva, dar până la urmă tăt va trebui să ne facem un pui dă casă.  
-Noi mereu ne-am mulţumit cu puţinul oferit cu atâta zgârcenie; Ce să facem tată socru, măcar o iarnă să avem unde sta şi în care să nu mu-rim de frigul adus pe aripile vântului din Bărăgan.
-Nu ştiu dacă pentru o iarnă ori mai multe, dar ştiu că trebuie făcută, răspunde bătrânul, în timp ce-l prindea pe nepot de mână.

Infernul roșu. Mititica

–––––––––––––––––––––––––––––-

Valea iadului

Stăpâniţi de furia care într-o asemenea situaţie abia dacă mai putea fi controlată, doctor Ticu şi bătrânul Frânculescu intrară în curtea în care Marius şi căţeluşul aşteptau poate mai flămânzi ca niciodată.
-Buniculeee, unde este mama? Ea de ce n-o venit cu voi?
-Mai are ceva treabă, dar vine mâine, minţea şi nu fără motiv bunicul care zâmbind doar cât să nu-l podidească plânsu îl ia pe nepot de mână; Amu taci cu tataea şi las că ne descurcăm şi fără mama Paulina.
Câteva clipe mai târziu se aşezară pe băncuţa din faţa bordeiului şi o vreme rătăciră cu gându la femeia care din trei motive diferite le era aşa de dragă; Cum foamea revolta burta prin care trecea speranţa într-un vi-itor fericit, bătrânul Frânculescu se ridică de pe bancă şi pune de-o mămă-ligă într-un tuci aşezat pe pirostrii; Astâmpărându-şi foamea cu te miri ce şi uniţi prin gândul nemărturisit, bărbaţii se culcară în acelaşi palat; Frânţi de oboseală, bunicul şi doctorul adormiră mintenaş; Doar nepotul rămâne cu ochii deschişi şi cu urecile ciulite la căţelul care lătra din motive numai de el ştiute; Nu vrea bunicu să spună, dar pe mămica or arestat-o soldaţii, gândea băiatul care zadarnic încerca să doarmă fie şi câteva ceasuri; La vremea când somnul era mai dulce şi mai odihnitor, căţeluşul care făcuse de planton în faţa bordeiului, începe să latre de parcă în curte năvăliseră turcii cotropitori; Băiatul care dormea mai uşor decât o vrăbiuţă pe creanga de stejar, se ridică în capul oaselor, după care înfricoşat începe să îl zgâlţâe pe bunicul care dormea atât de frumos; Buimac, bătrânul Frânculescu se trezeşte brusc; Măreşte flacăra lămpii de vânt şi-l întreabă pe nepotul ca-re întristat se gândea numai la mămica lui bună şi dragă:
-Ce s-o întâmplat mă tatae? Cine Dumnezeu face atâta gălăgie?
-Şi el de unde să ştie, întreabă frecându-se la ochi doctor Ticu?
-Amu nu avem parte nici măcar de câteva ceasuri de odihnă, excla-mă bătrânul Frâncu, pentru ca mai apoi să urce în patru labe câteva trepte! Dar matale ce faci doctore, nu urci scara de pământ?
La lumina lămpii de vânt, cei doi bărbaţi tăt încercau să-i recunoas-că pe deportaţii care-n ciuda educaţiei de care încă se mai bucurau, intra-seră fără aprobarea căţeluşului care făcea de planton.
-Ce dracu s-a întâmplat oameni buni, întreabă doctor Ticu Vladimir, în timp ce cu privirea încerca să-i recunoască? Să nu-mi spuneţi că iar s-o întâmplat cine ştie ce nenorocire cu cine ştie care deportat.
-Năcaz mare domnule doctor! Amu să avem ertare la dumneavoas-tră, dar vă cătarăm dân bordei în bordei şi nu fără pricină.
-Dar ce năcaz s-o abătut peste Mititica, întreabă motivat doctorul care mai mult intuia pricina care în plină noapte îi alarmase pe oameni?
-Cum care năcaz domnule doctor? Bunicu care o început să tremure dă parcă ne-am afla în luna Ianuarie, nu mai vorbeşte cu nimeni; Amu mă înţelegeţi care-i marele meu năcaz şi dă ce vă cătarăm?
-Domnu doctor, amu tremură şi nevastă-mea; Învelită cu două pături de lână, biata femeie parcă zici că-i de gheaţă şi tace ca şi când cineva i-ar fi pus dop la gură, raportă poate mai îngrijorat un alt titoist.
-Dar şi pă fi-mea o prinsă tremuriciu, iar amu nici măcar nu mai în-ţeleg ce vrea să-mi spună, începe a se văita femeia care pe chipu-i răvăşit de atâta suferinţă demonică, revărsa un torent de lacrimi amare.
-Vai de păcatele noastre! În câteva zile ne vom prăpădi cu tăţii.
-Da mă nene Frâncu, raportă doctorul care nemaiavând altă soluţie hotărăşte să dea în vileag gândul care de la o vreme nu îi da pace, dar nu-mai cu văicăreli n-o să putem birui boala provocată de ţânţari.
-Fie cum zici matale dom doctor, se declară de acord mama fetiţei care neputinciasă se zbătea între viaţa vremelnică şi moartea veşnică; Nu ştiu cum, dar trebuie să îi salvăm pe copiii care tremură.
-Da oameni buni, dar pentru asta trebuie să vrea toată lumea.
-Domnule doctor, insistă femeia care abia dacă-şi mai putea stăpâni plânsul amar, bieţii oameni vor numa să trăiască şi nimic altceva.
-Oameni buni, în această dimineaţă trebuie să ne prezentăm cu tăţii la locotenent Dăscăloiu şi să-i raportăm cu orice risc: Până când nu aduci medicamentele cerute, noi nu mai merem la seceriş.
-Nu zici rău domnule doctor, dar pân atunci fetiţa mea bună şi fru-moasă nu pleacă în cea lume şi mă lasă singură în lagărul păzit de soldaţi? Eu nu ştiu de ce dracu, dar comuniştilor nici că le pasă de noi.                                                                       
-Eu nu cred că vor fi chiar atât de indiferenţi, asta numai dacă vom fi uniţi; Nu unii în stânga şi alţi în deapta; Asta trebuie să înţeleagă ţăranii din lagărul Mititica, chiar dacă preţul va fi destul de piperat.
-Păi doctore, cin să priceapă unirea despre care ne vorbeşti? Când şăfu dă post o înhăţă pă noră-mea, o sărit careva în apărare? Spre ruşinea mea şi dă frică să nu fac în nădragi, am tăcut chitic şi i-am înjurat numa în gând; Atunci cum să cer altuia, ce mintea nu mă îndeamnă?
-Păi nene Frâncu, răspunde doctorul care nu întâmplător se simţea cu musca pe căciulă, de ce nu vrei să înţelegi? Oamenii cinstiţi şi cu multă frică de Dumnezeu, se tem până şi de umbra lor.
-Ai dreptate domnule doctor, predică şi nu fără motiv preotul care abia dacă intrase în curtea familiei Frânculescu, numai că adevăraţii purtă-tori de cruce se tem doar de Dumnezeul a toate ziditor.
-Da părinte, dar la cât sunt de cătrănit nici nu ştiu ce să mai zic.
-Multe sunt de zis fiule şi mai cu seamă de făcut; Astăzi femeia care ţi-o fost nevastă vrednică şi iubitoare, este în grădina Domnului.
-Ştiu părinte, dar ce folos? Nu vezi cât de singur am rămas?
-Încă nu eşti singur cuc, încearcă părintele Ioan Serafim să-l încura-jeze; Împreună cu noră-ta Paulina şi ajutaţi de doctorul Vladimir, va trebui să vă grijiţi de băietul care merită orice sacrificiu.
-Aşa-i părinte, dar fiecare om cu viaţa lui; Nu ştiu de ce, dar uneori îmi doresc moartea pe care nici măcar nu ştiu cui o datorez.
-Bine taică, dar nu trebuie să îţi doreşti moartea; Păi nu v-am spus de atâtea ori? Dar de la bunul Dumnezeu, oamenii n-au dreptu să-şi curme viaţa; Ştiu că este greu, dar nici pentru Iisus n-o fost prea uşor.
-Ştiu părinte, contrează şi nu fără motiv nefericitul bărbat, dar noi am fost aduşi doar pentru a fi ucişi dincolo de ochii care dându-se miopi, sunt nepăsători cu oamenii care încă mai ţin la demnitatea lor.
-Ai dreptate, dar nu trebuie să ne punem ştreangul de gât.
-Vedeţi oameni buni? Părintele Ioan Serafim vorbeşte într-o manieră mai părtinitoare despre caii care nu mai mor când vor câinii de la Dinamo Scorniceşti, intervine doctorul care din bruma-i de curaj bănăţean încearcă să dea o parte şi celor care se găseau în mare nevoie.
-Ştiu domnule doctor, dar cum câinii se înmulţesc ca iepurii, noi nu putem să ne apărăm de turbarea care pune stăpânire pe minţile lor bolnave şi tot mai tâmpite; Daia nici cal nu cred că este bine să fii.                                          
-Mă oameni buni, raportă doctorul cu tăt mai multă convingere, în ciuda turbării care le-a otrăvit bruma de creer, noi va trebui să fim deasupra lor; Numai aşa câinii comuniştilor nu vor reuşi să ne muşte; Cel mult, in-sistă doctorul care abia dacă mai putea să-şi stăpânească furia neputin-cioasă, javrele vor lua exemplu de la sergentu Vadim şi mulţumindu-se cu gălăgia, vor lătra la luna care de-amu le refuză prostul obicei.
-Câinii latră, ursul trece! Ca mai toţi moşii şi strămoşii, noi asta tre-buie să înţelegem; Apăi nu ar trebui să uităm că uneori chiar şi înaintaşii se făceau frate cu dracu, doar ca să treacă puntea izbăvirii.
-Că bine zici nene Frâncu, numai că atunci de-o parte erau turcii şi de cealaltă parte erau românii ajutaţi de Dumnezeu; Din păcate astăzi, de o parte şi de alta sunt românii pe care încornoraţii şcoliţi la Moscova, îi ţi-ne într-o continuă şi nedorită gâlceavă.    
-Păi domnu doftor, intervine o bătrână care abia dacă se mai putea ţine pe picioare, ţara arde şi matale spui de dracul care bagă zâzanie între români; Ia spune, tot cu dracu trebuie s-o scoatem la cap?
-Nicidecum bunico, dar vorba lungă sărăcia românului; Amu mereţ la bordeele voastre, iar la răsăritul soarelui să fiţi odihniţi pentru confrun-tarea cu demonii care ne păzesc; Sunteţi sau nu sunteţi de acord?
-Despre ce confruntare vorbiţ dom doctor? Eu nu ştiu la care luptă vă gândirăţ dumneavoastră, dar să ne batem cu mâinile goale, n-ar însemna să facem un răzbel care pân la urmă ne va pierde? Dar uite că vorbesc în dodii; Ce alt răzbel ne mai trebuie dacă pe noi ne omoară ţânţarii

Infernul roșu. Mititica

–––––––––––––––––––––––––––––-

Valea iadului

În dimineaţa zilei următoare, doamna Paulina şi doctorul Ticu tocmai ieşeau din Mititica şi se îndreptau spre pichetul militar când, pe drumul de căruţe coborau dealul nişte camioane militare; Cum cele câteva maşinării puteau să aducă soldaţi pentru cine ştie ce acţiuni criminale, cei doi călători prin vreme şi istorie comunistă se opresc locului.
-Paulină, stai numai o ţâră şi spune-mi dacă chiar am vedenii.
-Ticule, întreabă doamna care de-amu încerca să-şi facă singură curaj, mă înşel eu sau ţie-ţi este teamă de neamul vadimilor?
-Ca oricărui om normal, raportă doctorul prinzând-o de braţ.
-Ai dreptate domnule doctor; Doar nebunii nu se tem de nimeni şi de nimic, răspunde îngrijorată doamna Paulina Frânculescu.
-Ştiu soră Vlăsceanu, dar cum nebunia n-o reuşit să pună stăpânire pe noi, ordon să ne retragem din faţa inamicului care fiind mult prea depar-te, încă nu ne-a reperat cu luneta-i contaminată de cancerul ateist.
Din pricina hârtoapelor care mobilau strada principală, camioanele se opresc pe un tăpşan ceva mai ridicat; Fără a mai pierde timpu şi bucu-roşi de misiunea încredinţată, curcanii pornesc din ţăruş în ţăruş; Încruntaţi, se opresc doar cât să ordone titoiştilor care încântaţi peste măsură trebuia să alerge spre locul unde erau parcate camioanele militare.
-Ce dracu facem doctor Ticu? Merem amu, sau tu crezi c-ar fi mai bine să vedem ce se întâmplă? Doar n-o să ne mute în alt lagăr.
-Ştiu că-ţi este frică, dar câtă vreme celebrul Broscoi ne-o lăsat în pace, eu nu cred că-i cazu să ne speriem de o eventuală arestare.
Volens-nolens, deportaţii se îndreptară spre locul unde erau parcate camioanele şi cu glas abia şoptit se întrebară: De ce dracu ne-au adunat ca pe nişte animale? Cum nu găseau răspuns mulţumitor şi afectaţi de în-doiala care-i tortura de la o vreme, deportaţii se apropiară cu frică de ca-mioane; Erau trişti, dar şi îngrijoraţi la gândul că îmbarcaţi în nişte maşini militare, vor fi duşi fără neam de judecată în Siberia de Nord.
-Mă fată, întreabă socrul bucurându-se de prezenţa doamnei Pauli-na, ce dracu mai vrea ofiţării? Nu cumva îi bate gându să ne mute în altă parte? Doar nu le-o venit mintea la cap şi ne duc în Banat.
-Nu ştiu tată socrule, dar să nu ne pripim; Măcar până când ne lă-murim ce dracu vor să facă securiştii şi răcanii care ne păzesc.
-Nene Frâncule, cred că doamna Paulina are multă dreptate; Mai întâi să aflăm ce vor călăii şi abia după aceea să ne luăm de grija mutării, răspunde cu oarece convingere doctorul Ticu Vladimir.
-Bine mă tată, atuncea ducevă-ţi mai repejor; Eu rămân cu nepotu şi căţelu, dar voi nu mai pierdeţi timpu de pomană şi nu vă daţi cu părerea; Veniţi cât mai degrabă şi nu vă luaţ la harţă cu tăţi nemernicii.
-Am înţeles tată socru; Amu stai liniştit, venim repede.
Aproape tăţi titoiştii din lagărul de exterminare Mititica erau adunaţi în cercul format de camioanele despre care deportaţii bănăţeni nu ştiau nimic; Încercând să fie văzut şi aplaudat de toată gloata bănăţeană, un to-varăş trimis de partidul muncitoresc se urcă pe capota unui camion; Hotă-rât, activistul îşi suflecă mânecile până dincolo de cotul Donului şi c-un e-lan muncitoresc cântă un discurs nu prea buine pregătit:
-Mă tovarăşilor deportaţi, noi vă chemarăm acileaşa doar ca să vă zic două chestiuni importante şi uite care este tărăşenia împărţâtă în două părţi: Mai întâiu, pedalează activistul pe tema discursului care s-a dovedit mai agramat decât compunerea elevului Bulă, începând cu răsăritu soarelui şi chiar mai dă cu noapte, trebuie să mergeţ la secerişu în care spicilii este coapte moarte şi dacuşica chiar trebui duse la batuză; Apăi mă tovarăşilor, aflaţ că partidu să gândi la voi şi daia în rându doiu, eu vă zic cu frumosu, cum că voi trebuie să rămâneţ acileaşa; Nu dalceva mă tovarăşilor depor-taţi, dar se dă nişte materiale din care obligator trebuie să faceţ nişte case ca oamenii cilivizaţi şi alfabizaţi tot dă partid muncitor.
-Bine tovarăşu, întreabă un titoist care după un asemenea discurs era pe cât de nelămurit pe atât de furios, dar de ce să mai facem alte case în Mititica? Păi în Banat nu avem case şi gospodării frumoase?
-Bă tovarăşu care vorbişi ne întrebat, că vreţ ori că nu vreţ, până la urmă o să faceţ şi case; Acuşica înţelesăşi cum şi dă ce trebuie?
-Păi dă ce mă fraţilor? N-avem noi case frumoase în Banatul româ-nesc, întreabă şi nu fără motiv acelaşi deportat incorijibil?
-Pentru că dujmanu Banat plecă cu regili care a fugit cu coada în-tre picere la capitaliştii dafară; Taman dasta trebui să faceţ alte case.
-Bine mă tovarăşu de la partid, întreabă tituistul care nu mai înţelegea nimic, dar cum să plece Banatul nost? Doar nu este maşină.
-Mă tovarăşu care nu pricepi nimica, pă mine mă chiamă Istrate şi nu vă mai faceţ deziluzii prea multe; Nu dalceva tovarăşu care eşti necre-dincios, dar Banatul să duse în Germania capitalistă.
-Tovarăşu Istrate, răspunde titoistul care de-amu era scârbit datâta prostie oltenească, dacă Banatul o plecat cu regele Mihai, însamnă că noi chiar trebuie să facem case pă care apa Sâmbetei să le ducă la vale; Asta numai când o să vrea Ilie sau sfinţii de la Bucureşti.
-Mă tovarăşilor, eu chiar mă bucur de cum de înţelesărăţ chestiunea care trebuieşte construită până cel mai târziu la toamna care cred că vine numai la chemarea partidului muncitoresc şi românesc.
Profitând de înţelegerea pe care activistul partidului o arăta depor-taţilor din lagărul Mititica, doctorul Ticu îşi asumă riscul de a fi arestat şi prin cuvinte potrivite se adresează comunistului din prezidiu:
-Tovarăşu Istrate, ca doctor sunt autorizat prin jurământu depus în urmă cu mai multă vreme, să vă informez despre epidemia de friguri; Este o boală care pân amu o făcut câteva victime şi dacă urgent nu sunt aduse  medicamentele necesare vor muri tăţi deportaţii şi răcanii.
-Cum dracu mă tovarăşi, voi începurăţi să tremuraţi taman în miez dă vară? Păi la iarnă ce dracu mai faceţi, întreabă mirat activistul?
-Nu tovarăşu Istrate, răspunde doctorul, fără să ia în seamă ironia servită în amestec cu prostia comunistă, dar noi am raportat tovarăşului locotenent Dăscăloiu despre epidemia care în Mititica o trimis în cea lu-me câţiva deportaţi; Din păcate însă, locotenentul la care am fost de mai multe ori, n-a luat în seamă raportul prezentat cu decenţă, dar şi cu profesi-onalismul care din totdeauna mă caracterizează; Asta-i situaţia tovarăşu Istrate şi cred c-aţi înţeles care-i prima urgenţă.
-Cine dracu e dascălu dăspre care zici că nu te băgă-n samă, întrea-bă activistul care pentru impresia artistică încerca să gireze o firavă dorinţă de imparţialitate? Ia spune, cum îl chiamă la catalog?
-Tovarăşu Istrate, răspunde doctorul care-şi asumase riscu de-a fi arestat de răcani, noi am raportat tovarăşului locotenent Dăscăloiu.
-Ia spune bă locotinentule, este cum zâce deportatu dă coloşa?                      
-Da tovarăşe Istrate, dar să ştiţi că deportatul vă minte gogonat.
-Mă tovarăşu locotinent, păi tu n-auzâşi ce-mi zâsă deportatu?
-Auzâi tovarăşu Istrate, cum să n-auz? Matale chiar că nu ai dă un să ştii toată tărăşenia, dar când tituiştii năvăliră peste mine, le-am ordonat c-o să raportez tovarăşului maior Drăghici, dar asta numa când vine pa-cileaşa; Orşicum, nu mai dăvreme de săptămâna viitoare.
-Este mult prea târziu tovarăşu Istrate şi pân atunci se pot îmbolnăvi odată cu deportaţii bănăţeni, mulţi din răcanii care de la o vreme ne păzesc doar ca să nu evadăm din lagărul de exterminare, insistă cu aceeaşi fermă convingere doctorul Ticu Vladimir.
-Tovarăşu Strate, raportă ne întrebat sergentul Vadim Prişcaru, să ştiţ că tituistul face pă nebunu cu matale, iar ducamdată soldaţii nu este prea sănătoşi la căpăţâna care le stă în gât doar ca să nu-i plouă.
-Bine bă majurule, dar cine dracu este tituiştii dă care vorbeşti?
-Păi tovarăşu Strate, raportă gradatul care în acele clipe credea că fusese avansat fără să ştie, aiştea dă care taman vă zâsăi acuşica, e dântr-un sat unde ţăranii să tutueşte cu sârbii care luând-o razna, să contrează cu ruşii dă la Sud dă Dunăre şi dă la Vest dă Prutu ardilan.
-Bă tovarăşi, mai întreabă activistul ce părea mulţumit doar pentru că pricepuse ce însemna să fii titoist într-o vreme de tristă amintire, atuncea de ce dracu faceţ pă nebunii şi dă fapt ce mai vreţ dă la mine?           
-Tovarăşe Istrate, răspunde sora care frizând o eventuală arestare ieşise în faţa deportaţilor, bănăţenii n-or venit de bună voie şi nici să facă pe nebunii doar pentru că aşa li se năzare; Ei vor doar medicamente; Şi apoi nu vă supăraţi, dar aducându-i în Mititica, deportaţii pot s-o ia razna în numai câteva zile de surghiun comunist.
-Fă muere vorbăreaţă, intervine activistul care uzând de patru clase elementare, încerca să glumească numai ca să rupă gura tovarăşilor care sugeau mai abitir decât purceii alăptaţi de purceaua care-i fătase în cocina din capitală, tu eşti doftoră dă oameni vii sau mănânci căcat?
-Tovarăşu, raportă sora care la-ndemnul doctorului revenise în gru-pul deportaţilor bănăţeni, eu sunt doar asistentă medicală şi-mi asum răs-punderea celor afirmate în faţa dumneavoastră.
-Fă proasta dracu, taci dân gură şi nu mai mânca căcat; Tovarăşu Strate, raportă c-o patimă de dobotoc incurabil sergent Vadim, eu nu că zic vorbe dă clacă, dar tovarăşu care-i prezent şi dă faţă, raporteşte doar când ajunge la sedu partidului; Mâine, sau cine ştie când.
Securistul iadului de exterminare prin înfometare şi muncă forţată, se apropie de activistul partidului şi întreabă cu glas abia şoptit:
-Tovarăşu, nu aveţi leac şi pentru muerea care nu ştie să tacă?
-Pentru mueri aşa înţăpate, doar voi aveţi leacuri; Ce dracu ofiţeru-le, doar sunteţi dă meserie, ordonă activistul care după un mai vechi obicei, se spală pe mâini şi mulţumit de ispravă coboară de pe soclu.
Respectând lista întocmită de cine ştie ce expert în probleme econo-mice, până spre seară s-or împărţit câteva materiale de construcţie; Ajutân-du-se unii pe alţii, bieţii oameni abia dacă reuşiră să le ducă la bordee; În dimineaţa zilei următoare, activiştii care nu întâmplător fuseseră promovaţi din muncitorii cu origine sănătoasă şi mereu fruntaşi în întrecerea socialistă, începură să alerge printre bordeele lagărului Mititica; Fiind primiţi cu multă răceală, vătafii unde nu începură să-i ameninţe cu închisoarea pe deportaţii care nu ieşeau la secerat. Neavând încotro, titoiştii care abia dacă se mai puteau ţine pe picioare, răspund chemării partidului muncitoresc român şi se adunară în centrul satului Mititica; La puţină vreme după adunarea for-ţată, escortaţi de activiştii cu originea sănătoasă, titoiştii plecară încolonaţi spre tarlaua care se întindea de pe creasta dealului până dincolo de orizon-tul roşu; Până spre prânz lucrară în tăcere, secerând grâul culcat la pământ de potopul sfântului tescovinean; La umbra clăilor făcute din snopii aşezaţi într-un fel anume, încercau câteva clipe de răgaz; Cu toate că prânzul tre-cuse, activiştii cu sarcini trasate doar de partidul muncitoresc şi românesc, nici gând să-i lase pe deportaţi în pauză de masă; Fiind obosită peste mă-sură, o femeie trecută bine de cinzeci de ani, scapă secera din mâna care de-amu era lipsită de vlagă şi nesocotind chemarea partidului muncitoresc, cade pe pământul rămas ca o perie ţărănească.
-Ţaţă Savetă, întreabă vecina care speriată se aplecase peste sărma-na femeie, dar ce Dumnezău păţişi? Doar nu te luă cu moleşală.
Cum femeia care căzuse la pământ, continua să plutească în negura tăcerii, vecina ce părea la fel de obosită strigă după ajutor:
-Ce dracu ai Savetă, doar nu ţă rău? Domnu doftor, strigă înfricoşată femeia care pentru a vedea mai bine îşi pune mâna streaşină la ochi, veniţi oleacă mai repede; Dom doftor, doar nu vă chem dăgeaba.
Aruncând snopul pe care tocmai îl legase cu un mănunchi de paie, doctorul Ticu Vladimir soseşte în fuga mare; Bărbatul care nu întâmplător se afla printre ţăranii deportaţi din satul Periam, îngenunchiază lângă femeia care tremura de parcă venise Boboteaza cu gerul năpraznic:
-Friguri mă fraţilor! În curând ne vom îmbolnăvi cu tăţii.
-Ce vreţ bă tituiştilor, dădu strechea în voi, întreabă sergentul adus de un activist calificat la locul de muncă, numai pentru a curma o eventuală răzmeriţă? Bă sârboii dracu ce sunteţi, napoi la secerat şi nu vă mai căcaţi în nădragi; La muncă tituiştilor, altfel vă ia mama dracu pă toţi.
-Care streche tovarăşu sergent? N-ai vrut să vezi un om bolnav de friguri? Din păcate, amu îl vezi pentru prima dată şi tăt pentru prima dată sper că vei înţelege nevoia stringentă de medicamente.
-Ia te uită bă, exclamă olteanul care nu întâmplător încerca să pară cât mai furios cu putinţă, a dracu pizdoasă crede că mă păcăleşte şi încă taman pă mine! Fă proasta dracu, nu vezi că boleşte o muere idioată? Păi unde măta în cur este omu dă care vorbeşti ca o năroadă?      
-Tovarăşu ofiţer, intervine doamna care nu întâmplător încerca să îl mobilizeze pe securistul care după obicei şi educaţie comunistă se apropia tiptil, sergent Vadim Prişcaru nu ştie că până şi femeia care l-o născut pe rogojină şi l-o crescut cu ciorbă de urzici este tăt un om.
-Făăă, vorbeşte niţăl mai încet; Doar nu sânt futul dă urechi, ordonă cu oarece mândrie proletară securistul cu originea sănătoasă.
-Păi tovarăşu cu sarcini speciale, dacă nu sunteţi prea fudul faţă de boala deportaţilor bănăţeni, vă rog să mă ascultaţi cu atenţie.
-Uite tovarăşu, ţipă pentru a câta oară bravul sergent, a dracu titu-istă zice s-o ascultaţ pă ea care aşa cum spune partidul ţăranilor este duş-manca poporului muncitor şi sărac lipit pământului.                                                                  
-Sergent Vadim, taci dracu din gură şi adă mai repede căruţa, ordonă ofiţerul care furios peste măsură abia dacă se mai stăpânea.
-Am înţeles tovarăşu cutare, dar ce dracu să punem în căruţă?
-Cum ce să pui mă idiotule? S-o cari pă muerea care tremură.
-Am înţeles tovarăşu cutare, dar cum măsa în cur s-o duc la cimitiru morţilor? Nu dalceva tovarăşu, dar tituista încă nu muri dăfinitiv.
-Da mă bou dracului, dar bordeiu nu e tot un fel dă groapă, întreabă securistul cu ochii bulbucaţi după care se face nevăzut?