Author Archives: Emil DRUNCEA

ISTORIA LITERATURII SCRIITORILOR ROMÂNI POSTREVOLUȚIONARI 1989 – 2011 – MIHAI MARCU

Emil DRUNCEA

Emil DRUNCEA este pseudonimul literar al lui Enache DRUNCEA, călător pe valul literelor, născut la data de 2 februarie 1951, în orășelul Fetești din județul Ialomița, ca fiu al Linei și al lui Stan Druncea. Aici și-a petrecut clipa de vis a copilăriei fără griji. Tot în Fetești a absolvit cursurile primare și pe cele gimnaziale. În perioada 1966 – 1970 a urmat cursurile Liceului Agricol Vintilă Brătianu din localitatea Dragomirești Vale aparținătoare județului Ilfov. Mai târziu, peste aproape două decenii, între 1986 – 1987, a urmat Cursurile postliceale de specializare în Organizarea și normarea muncii din cadrul Ministerului Construcțiilor. Primii pași în frumoasa lume a literelor românești au fost făcuți în anul 1982, când revista Arcadia, care apărea în județul Ialomița, i-a publicat în paginile sale câteva versuri. Evenimentul debutului editorial s-a produs cu volumul de memorii Ion Vlad – sculptor. 1920 – 1992, lansat în librării în 1992. Emil Druncea scrie îndeobște poezie. O poezie căreia i-a imprimat un stil propriu, cunoscut drept stil Emilist. Iată câteva exemple:

 

PASTEL CU PESCARI

Inele –copaci,
De cer așternuturi.

Se-aud râsete
În casa vânătorului,
Dorințele ard
Pe lacuri de pescari…
Sălcii pletoase
Jefuiesc amintiri

 

 

ÎN IARNĂ…

 

În iarnă este
Chipul meu adevărat,
Nu în topire,
Nici pe întâmplări.

Șterg amintiri,
Ochiul veghează.

 

Mărturisesc că acest stil emilist mă surprinde! Este ceva nou, un hibrid rezultat din aplicația proprie lui Nichita Stănescu și poezia lui Silvia Kappel sau Elena Bușu. Diferența constă în muzicalitatea aparte, rezultată din ritmul și metrica versului lui Emil Duncea.

Scrieri: Ion Vlad sculptor. 1920 – 1992- memorialistică – 1992

Treisprezece cântece dedemult pentru o pictoriță- versuri- 2009, Lordul Tuturor – versuri-2010, Un lord călare, două alergări- versuri- 2010, Povești pentru pivi și bunici- literatură pentru copii-  2010.

Tablouri de toamnă

====================================================

Roua dimineţilor
sacră.
Pământul va cânta:
„nu plângeţi!
nu plângeţi!
ei nu vor crede”

***

Poate că există
două căi,
poate fructul,
poate aşteptarea.

Tu
pe care o alegi?

Tu
în calea cui
ţi-ai aşezat cărarea?

***

Cocorul,
cu timp în aripi
având,
omul,
cântecul vieţii
în gând.

Eu-aripa de cocor,
El-gând înmiit de plecare.

***

Ploile toamnei
îmi udă recolta
anilor mei
ca visuri ce ard.

Era m-aşteaptă,
şi bate ora…
cu timpul
mereu camarad.
***

Pentru zăpezi
m-am născut,
pentru ploi,
pentru soare
şi vânt.

Iubirea…
primăvăratec gust,
soarele,
aşezat
pe palmele verii.

Eu sunt
cât toate câmpiile lumii,
în toamnă foşnesc
vechi cântece ţărăneşti
dintr-un muzeu natural,
şi e liber la fructe,
şi e liber la must.

Lumina şi umbra,
iarba,
copacul.

Să ne bucurăm!
Aici e iubirea.

Tablouri de iarnă

–––––––––––––––––––––––––

Din zborul lor
cad litere,
pe case, pe vitralii
şi pe garduri.

 

Noi vom vorbi
de râuri,
de culori,
de trupuri vom vorbi,
când va pleca străinul.

Despre ninsori,de veghe
Adevărul.

Vom desena tablouri,
şi vom sculpta decorul.

 

***

În iarnă este
ochiul meu adevărat,
nu în topire,
nici pe întâmplări.
şterg amintiri,
ochiul trădează.

 

Uitarea
nu veghează în priviri.

 

***

Linii,
lumini,
noi ne unim
cu cerul.

 

Pe palma
unei simfonii terestre,
intră CUVÂNTUL
în Cetate.

 

***

Câte patimi şi prinsori?
Pietre, câte? Şi câţi aştri ?
Câte ploi ? Câte ninsori ?

 

***

 

Auzi ?
plouă acum,
în luna februare !
sfulgeră-acum,
în luna februare!

 

Adu-mi şi tu
o primăvară înapoi,
şi dă-mi sărutul !

 

Barca de salvare !
***

 

…Şi daţi-mi cheia
să-l caut pe Bacovia !

 

De când îl ştiu
cad frunze gălbenite
şi a nins.

 

Privesc statuia lui
în parcuri goale,
pe umeri
epoleţi de frunze
i s-au prins…

 

A fost aici,
poate-a intrat în mine,
la adăpost de frunze,
de ninsori…

 

Călătoresc pe amintiri
lacustre,
am cumpărat tot plumbul.

Pentru flori.

Copilăria, veşnica poveste

–––––––––––––––––––––––––––

Ne naştem senini, ne naştem curaţi şi prindem viaţa în poveste. Distanţa până la cer este mai mare, culoarea cerului mai luminoasă, câmpiile sunt mai lungi şi mai late, munţii sunt mai înalţi, zilele-s mai îngăduitoare, visele nopţilor sunt pline de uimire, păsările sunt mai viu colorate, cântecul lor mai armonios. Ne înfrăţim cu tot ce există, cu tot ce ne închipuim că există şi vrem să fim mereu copii. Cine reuşeşte, n-a trăit în zadar!

XI.

Bucata de timp
n-a zăbovit
nicio secundă,
citesc de o vreme
letopiseţul cu veşti,
scriu pentru cei patru nepoţi
tot atâtea poveşti,
n-o fac pe gratis,
am o mare simbrie,
mă-ntorc pe aripile râsului lor,
într-o poveste frumoasă
din copilărie.

 

XII.

Să privim stelele, copii!
Stelele

nu se pot număra.
Fiecare copil
steaua sa.
Să privim stelele, copii,
şi să ne alegem
un petic de cer,

pe pământ
e un trai
auster !

Despre poeţi

––––––––––––––––––––––––

Cândva, în tinereţe, l-am auzit pe domn profesor X, mare poet al urbei lui, că vrea să transpună Biblia în versuri. Adică, domn profesor voia să transcrie cea mai frumoasă poezie a lumii creştine în poezie de târg.  Când citesc poeziile care-mi vin sub priviri, îi laud pe poeţii care se spun pe ei şi îi ignor pe cei care transcriu în poezie păţaniile lor, filozofia, mai mult sau mai puţin înţeleasă, neîmplinirile lor, mai mult sau mai puţin dureroase, ba unora care exagerează cu transpunerea le spun să se lase. Vin la rând versificatorii care îmi produc zâmbete îngăduitoare şi le arunc pe loc poeziile acelora care vor să epateze folosind neologisme, barbarisme, expresii latineşti fără să ştie latina etc. Un poet este mare dacă reuşeşte să-l surprindă plăcut pe cititor spunând în alt fel ceea ce ştia altfel cititorul! De n-ar fi aşa, poezia ar muri. Aceleaşi teme repetate la infinit, stiluri mereu noi!

CONFESIUNILE UNUI POET ANONIM

––––––––––––––––––––––––––

Cine publică cel puţin o carte de poezii este poet. Dacă poeziile sunt slabe, poetul este slab, dacă poeziile sunt bune, poetul este bun. Extremele sunt maculatura sau geniul. Maculatura este cantitativ imensă şi se manifestă cotidian, genialitatea se manifestă în intervale de secole. Cine publică o carte de poezii se aşteaptă ca aceasta să se vândă. Dacă se vinde, înseamnă că poeziile sunt bune iar dacă nu, nu?  Nu s-a inventat unitatea de măsură a poeziei. Mie nu-mi place Arghezi. Când spun asta, oamenii au manifestări diferite. Puţin îmi pasă, nu-l citesc pe Arghezi. Dacă nu se vând cărţile de poezie, autorii caută vinovaţi, dar vinovaţii nu există. În general, nu se citeşte poezie. O carte din acest gen literar costă cât un pachet de ţigări. Preţul nu-i un motiv ca să nu cumperi pentru biblioteca personală. Există şi biblioteci instituţionale. Vreo 5000, în şcoli generale, în licee, în universităţi, în oraşe şi sate. Primarii nu dau bani pentru cărţi, mai ales cărţi de poezie. Primarii nu sunt vinovaţi. În  biblioteci intră prea puţini cititori şi mult mai puţini sau deloc cititori de poezii. Guvernul nu dă bani pentru poeţi. Guvernanţii nu sunt vinovaţi, poezia este pentru elită!  Zic unii că ar trebui ca poeţii să-şi cumpere reciproc cărţile, dar nu se poate. Librăriile nu primesc cărţi de poezie şi, evident, n-ai de unde să le cumperi. Librarii nu sunt vinovaţi. Cei 4000 de poeţi de pe cuprinsul ţării nu sunt inventariaţi, cine să distribuie şi unde? Brânză se vinde peste tot. Sunt cititori care se orientează după premiile primite de autori. N-am înţeles niciodată de ce aleargă unii oameni o sută de metri plat, dar am înţeles că cel care trece primul linia de sosire este măsurat cu o unitate de măsură unanim acceptată, rezultatul este corect şi sportivul este premiat. În critica poeziei nu există un cronometru. Sunt alţi cititori care se orientează după recenziile criticilor. Nu există nicăieri în lume şcoli de critici, nici şcoli de poeţi. Cine dă note? Aşadar, un poet adevărat, slab sau bun, grafoman sau geniu, trebuie să scrie fără să-şi propună să fie primul ci să-şi propună să fie sincer cu el, să se scrie pe sine şi răsplata va veni. Pentru unii bani, diplome şi medalii, pentru alţii doar diplome şi medalii, numai cei aleşi de destin vor deveni clasici, apreciaţi în viaţă sau postum.

De Moș Ajun

====================================================

Un bunic, şi blând şi bun,
prefăcut în Moş Crăciun,
a sosit la noi acasă,
într-o seară de ajun.
L-au primit cu bucurie,
trei nepoţi ce-l aşteptau,
ei ştiau că o să vie,
draga Domnului solie.
Tu eşti Emma, eşti cuminte,
şi ca să mă ţii tu minte,
ţi-am adus în dar păpuşa, d
intr-o ţară depărtată,
ţara peste munţi şi mare,
o păpuşă vorbitoare.
Tu, eşti Cristi, tot cuminte,
ştii şi multe poezii,
eşti fruntaş printre copii,
ţi-am adus pe căi de fier,
un garaj de pompier,
cinci maşini ca să stingi focul
şi să te afle norocul.
Alex, mic şi prea zburdalnic,
are-n pungă tot la fel,
un garaj de pompier.
Toţi trei au primit şi dulciuri,
ştie Moşul ce le place,
le-a promis că vine iar,
dacă vor mai fi cuminţi,
şi-i ascultă pe bunici,
şi-i ascultă pe părinţi.
Şi ca să îi fie bine,
Moşul a primit şi el,
trei săruturi pe obraji.
S-a rugat la Domnul,  Moşul,
să îl ţină sănătos,
să-i vadă pe nepoţi crescând
şi în timpul viitor,
să le fie Moş de suflet,
Moş pentru copiii lor.

Sărbători fericite!

–––––––––––––––––––––––––––-

Le urez realizatorilor, redactorilor, colaboratorilor şi cititorilor prestigioasei reviste „VISUL” sănătate, bucurii şi putere de muncă pentru a-şi urma visele!
La mulţi ani!

SCRIITORII ROMÂNI ÎNTRE GREGARISM ŞI EGOISM

––––––––––––––––––––––––––––––

Concepţia de grup sau de bisericuţă este milenară în ţara (şi) a mea. Ce mă întristează pe mine este faptul că aceste caracteristici păguboase se manifestă în lumea scriitorilor. Hai, treacă-meargă, atunci când este vorba de îndeletniciri salarizate mai trecem cu vederea, deh, români suntem şi noi. Într-un spital, într-o şcoală sau în oricare dintre instituţiile statului există un singur post de director şi se formează bisericuţe pentru susţinerea unuia dintre pretendenţi împotriva altor grupuri şi a altor pretendenţi, fiecare grup servind orgoliile câte unui „ lider” în domeniu, dar insist să afirm că TOŢI scriitorii au câte un loc sub soare. Funcţiile administrative din activitatea de scriitor nu te înalţă, nici nu te coboară. Dumitru Radu POPESCU nu a devenit mare scriitor pentru că a deţinut funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor ci însoţit de talentul său autentic, Zaharia STANCU a rămas un scriitor minor chiar dacă a deţinut această funcţie, Mircea DINESCU este şi va rămâne un mare poet.  Exemplele pot continua. Trecem la directorii de edituri unde au fost Marin PREDA, prozator de mare talent, Mircea CIOBANU, poet autentic şi alţii despre care este greu să-ţi mai aduci aminte dacă n-ai făcut parte din grupul lor. Dintre  directorii de reviste literare, Nicolae MANOLESCU este critic adevărat, iar despre alţii nu ne mai aducem aminte. Aceleaşi metehne s-au manifestat şi în provincie, iar dezbinarea a funcţionat perfect. Despre egoism avem de spus că editurile îţi trimiteau retur manuscrisul cărţii propuse spre publicare fără să desfacă plicul măcar, numele autorului nu era cunoscut în cercul editurii şi nici nu îl citeau domnii editori. Nu puteai debuta decât în condiţiile afilierii la un grup pe care nu-l agreai şi nici nu erai compatibil cu el. Literatura este o activitate individuală, Uniunea Scriitorilor ar trebui să fie un sindicat al scriitorilor şi nu o organizaţie închisă în care, şi azi, ca şi ieri, nu intri decât însoţit de compromitere. Îmi povestea un scriitor care a prins şi epoca interbelică: „ Mergeai la Capşa, afară din local, cu manuscrisul sub braţ, un scriitor consacrat invita cu el în local pe unul dintre aspiranţi, îl omenea, discuta cu el pe subiecte diferite şi, peste o vreme, ori îi dădea manuscrisul înapoi, semn că nu e, ori îl trimitea la editură să semneze contractul de publicare”. Iniţial, am crezut că idealiza epoca, apoi, numărând câţi scriitori autentici au apărut în acea perioadă, l-am crezut. Nici noi, aspiranţii nu ne ajutăm cu onestitate, ni se pare că ajutându-i pe alţii ne pierdem locul, de parcă ar fi organigramă la Uniunea Scriitorilor. Acum, ca să ţi se ferece uşa de la intrarea în US, eşti condiţionat de trei recomandări, de la trei membri cu vechime de peste cinci ani şi de un dosar de presă cu textele critice ale lucrărilor tale publicate. Să le ceri scriitorilor vechi recomandări este un chin, toţi, sau aproape toţi găsesc un pretext pentru a refuza ajutorul aspirantului, uneori cu explicaţii ridicole dacă nu sunt infantile. Cât priveşte dosarul de presă, acesta seamănă cu dosarul de cadre din obsedantul deceniu, contează „CINE A SCRIS CRONICA, ÎN CARE PUBLICAŢIE, DACĂ ZIARUL ARE PAGINĂ CULTURALĂ PERMANENTĂ, DACĂ REVISTA ESTE DIN PROVINCIE SAU DE LA CENTRU”, alte întrebări şi mai stupide, de parcă n-ar avea cărţile în faţă, publicate de edituri recunoscute de şefii editurilor, cu ISBN-uri date de şefii ISBN-urilor şi te întrebi cine şi pe baza căror criterii validează valoarea unei edituri. Nu pricepi sub nici un chip de ce eşti suspectat de prieteşuguri lipsite de onestitate, dar depui (dacă ţi le primeşte) dosarele la una dintre filiale şi aştepţi, uneori, ani de zile. Se înfiinţează o comisie, se dezbate(?!), se deliberează şi…nimic. Dacă prin minune filiala este de acord, se naşte o nouă comisie, la centru, iar dezbateri, iar deliberări şi iar nimic sau, poate, treci şi devii. S-a dus vremea când scriitori de talia lui PREDA îi spunea lui DINESCU, pe loc, „eşti poet, stai lângă mine!”. A rămas pe loc vremea când la cenaclul judeţean, nea Mişa, scriitor şi jurnalist îmi spunea: „ Emile, asta e viaţa, tu scrii şi noi publicăm”. Ei au devenit membri, eu, veşnicul aspirant, dar va veni ea posteritatea care va face dreptate.  Că de speranţa ca scriitorii să aibă un sindicat care să-i ferească de umilinţe la bătrâneţe nu mă leg, sunt poet dar nu sunt nebun!

Un punct de vedere

––––––––––––––––––––––––––––––-

De ani de zile se discută despre faptul că americanii ar avea tehnologii avansate pentru construcţia de maşini alternative care să nu mai consume carburanţi pe bază de petrol dar nu le pun în practică opriţi de petroliştii lumii. Este posibil să fi fost reală chestiunea, dar sunt de părere că azi nu mai este valabilă această teorie. Se anunţă că va veni o criză mondială a alimentelor şi, pe cale de consecinţă, petrolul şi produsele petroliere pot fi folosite în aceleaşi cantităţi, cu acelaşi preţ în agricultură. Brazilia, India, Rusia şi China cunosc o puternică dezvoltare iar aceasta va conduce la creşterea nivelului de trai în aceste ţări şi, evident, nevoia de alimente în cantităţi îndestulătoare. Vorbim de aproape 3 miliarde de locuitori, dar şi despre faptul că, prin  dezvoltarea lor, aceste ţări vor antrena dezvoltarea şi a altor ţări în zilele expansiunii globalizării. Ţările care nu beneficiază de terenuri arabile pentru asigurarea autosuficienţei alimentare şi a materiilor prime necesare în  industriile alimentare  vor avea opţiunea de a construi sere încălzite cu petrol, pentru a îşi asigura necesarul sau o parte din necesarul de hrană, iar ţările dezvoltate ar putea să îşi asigure necesarul de legume şi de flori în serele pe care le pot construi cu investiţii minime şi profituri rezonabile, dar şi să completeze necesarul ţărilor care sunt în căutarea acestor produse. De asemenea, nevoia de energie electrică şi calorică a crescut pe plan mondial, prin urmare, petrolul ar putea fi folosit profitabil în acest domeniu, într-o lume în care se mai tremură de frig în case, în şcoli sau în spitale. Suntem în plină criză, oportunitate excepţională pentru americani sau pentru ceilalţi pământeni cu tehnologii avansate în domeniu să declanşeze primii o revoluţie tehnologică în domeniul auto. Datoriile externe sunt mari, statele ar putea să înlocuiască autoturismele pe carburant clasic cu autoturisme pe bază de combustibili alternativi în primul rând la instituţiile de stat, apoi la populaţie şi , în final, la export, apoi să treacă şi la camioane sau la tractoare pentru nevoi proprii şi pentru export. Nici nu pot să-mi închipui ce potop de dolari sau de euro s-ar abate peste bugetele acestor ţări, ce oportunitate de a scăpa urgent de datorii şi cât de lesne ar scăpa ele de criză. S-ar debloca şi oponenţa marilor petroliştilor care ar putea investi sumele uriaşe rezultate din profiturile lor în noua industrie şi astfel lucrurile s-ar aşeza normal. Numai că, aceste tehnologii sunt doar în părerile noastre idealiste despre americani, japonezi, nemţi sau ruşi, popoare despre care credem că sunt mai sus decât sunt de fapt. Nu cred că n-ar fi cetăţeni din aceste ţări care să nu prindă ideea oportunităţii care a apărut şi nu cred ca guvernele lor să nu ştie câtă nevoie este de dezvoltarea agriculturii. Să  ţinem cont de faptul că populaţia creşte exponenţial iar nevoia de hrană este mereu sporită, nu cred că nu se ştiu rezervele de petrol şi că nu se fac cercetări asidue pentru descoperirea noilor surse energetice. În realitate, este vorba de o criză mondială a tehnologiilor şi va trebui să mai aşteptăm ani buni pentru ca activităţile de cercetare mondială să găsească soluţii fezabile. Istoria tehnologiilor ne-a demonstrat că oamenii vor depăşi şi acum criza, dar va trebui ca unii dintre vieţuitorii de pe Terra să mai îndure privaţiuni: frig şi foame.