Author Archives: Elena-Simona Popescu

Despre Elena-Simona Popescu

- premiul editurii Emma pentru poezie 2008 -ma mai gasiti la: www.flabra.blogspot.com, www.arcaspace.ro, www.agonia.ro, www.hermeneia.com

Ultimul Pan

Elena-Simona Popescu
fluierarul din munţi începe să tacă
de faţă cu prispa casei
cu pădurea cu ceilalţi
aura notelor sale muzicale
demodându-se se estompează
în acest mileniu care îl refuză
aruncându-l în prăpăstiile trecutului
ca pe-o icoană îngălbenită de vreme

ştie că vine ploaia când îl dor degetele
le-a cioplit cu dalta şi ciocanul pe toate
o dată cu butucii de prun ciopliţi în sunete
aude cruzimea vântului cum bântuie fereastra
de când galsul nu-i mai încearcă fluierele

prunii plâng de dorul mâinii lui
care i-ar putea izbăvi în minuni
trupul degrabă s-ar descotorosi de carne
să facă din oase instrumente suflate de vânt

a fost odată un om care croşeta cântul
acum un munte pustiu l-a adoptat
ca pe-o piatră de râu
în poartă cu părul mai alb decât albul
ca un înger de vorbă cu tăcerea
aşteaptă dezvrăjirea
când degetele mâinilor vor începe să cânte:
a fost odată ca niciodată o lume bună
care-şi trecea firul timpului printr-un fluier
şi fericirea se oprise pe frunţile omenilor în sunete
care ascundeau sărutul lui Dumnezeu

Pallium

Elena-Simona Popescu

 

Sub criptele măştilor cu lacăte la încheieturi
nu se aud ecourile eurilor înlănţuite
să ne simţim singurătatea confortabilă
se aud doar săruturi cum sapă în carnea celuilalt
o matriţă în care să ne turnăm până la identificare
în statui crucificate ale iubirii

narcişi
facem din lucruri oglinzi
iar când nu ni se mai face dor de noi
ne lipim ochii de stele în vise autocolante

resemnarea noastră începe cu un oftat
fiindcă
cerul e o geodă cu margini glisante
pe care ne alunecă mâinile ridicate
să prindă un zbor neîntrupat

viaţa s-a refugiat în noi
şi de atunci curgem râuri sub piele
care nu ajung niciodată să se verse într-o mare a fericirii
doar seacă pe un traseu sărat de prea multe lacrimi

în fiecare dimineaţă
ne tragem trupurile peste noi
să nu se vadă
că singurătatea ne durează cât fericirea
că ne schimonosim sentimentele într-o cameră cu oglinzi sparte
că lacătul inimii ţine închis singurul zburător din noi
că ne lipim vise peste tot să alintăm copiii ce-am rămas
că în urma noastră e iarnă mereu

Portretul unei schizofrenii

Elena-Simona Popescu

 

Omul cu ochii tulburi ne priveşte într-o altă dimensiune
ne dăm în lături făcându-i loc pe scena teatrului său
jucându-şi devotat la aceleaşi ore
rolurile de cioban soldat politician preot sau demon
de obicei îşi scoate singurătatea din el
târând-o în văzul tuturor ca pe o dihanie neastâmpărată
o ceartă o alintă îi dă brânci
şi apoi o ridică pe umeri patern

noaptea lui de onix nu poate fi cioplită
cu alinarea vreunui chip familiar
stă închis
în labirintul cioburilor oglinzii sparte a sufletului
înveşmântat într-un vis fără aripi
îl auzim cum se aruncă din zgomote în tăceri
lovindu-şi ceafa de ziduri
ca un minotaur înlănţuit

insomniac
pândeşte orele le prinde din aer
ţine pumnul strâns le soarbe
se hrăneşte cu ele
le vomită
sau le face literele bibliei compuse de el
pe care o poartă la sub braţ
în momentele de pace

omul cu ochii tulburi ne transcende vertebrele
încercând să ne înveţe
ca un copil la clasa I
deseori nu mai înţelege nimic
doar priveşte din pragul uşii
suspicios
încălţat în aceleaşi şosete trei sferturi murdare

Întunericul roşu

Elena-Simona Popescu

 

Cer negru să aruncă ca un pumn de pământ
peste câmpul cu mlaştini roşii
dezolarea se aşterne cu fast
la carnavalul unde moartea apărută
ca un Hristos
îmbrăţişează trupuri improprii
resuscitându-le viaţa de apoi cu un sărut
în orgia durerii

ochi holbaţi rătăcesc târându-şi cearcănele
caută locul de tihnă unde să-şi arunce restul de viaţă
amestecat cu noroi cu foame cu sete cu sânge

tremurând
suflete molii se ascund cât mai adânc între coaste
să nu le prindă ploaia metalică

vântul ridică la cer
trupurile de hârtie
ale iubitelor care nu mai sunt la adăpost

rugăciuni neterminate zac prăbuşite în stomac
dorm soldaţii dorm
cu ochii de sticlă
privind un alt cer

Acum sunt cealaltă mână a ta celălalt ochi

Elena-Simona Popescu

 

Întinde palma
vezi?
ca-ntr-o oglindă crăpată în două
pe linia vieţii e cel mai cald anotimp
paşii mei şi ai tăi
se leagă într-un dans tăcut alchimic
pe o melodie rezonând din epiderma complice
pieptul tău o scoică pe care îmi adorm urechea
visează bum bum trepidez de fericire
ca o jucărie în braţele celui mai frumos copil
respiră-mă cum vrei câteodată aer câteodată viciu
într-un plămân va fi noapte în celălalt zi
ca să mă vezi în mersul tău
până în locul ruperii definitive a trupurilor
când vor deraia anii în noi
şi retina va arde chipul celuilalt
în final
vom desena fiecare obrajii murdar de lacrimi uscate
apoi cu degetele întinate vom închide uşa anotimpului
care nu ne-a promis nimic.

Inima casei

Elena-Simona Popescu
Am ajuns străinul cu visele amputate
un ciot de copil rostogolit la întâmplare
pe un plan cu aşteptări iluzorii
cu o privire grea de piatră
cât să cadă în punctul de lumină liniştitor
al unui ospiciu în care se învaţă
că nu mai e util să ascunzi stele în ochi
doar să te chinuie amintirea vagă
a unui caiet colorat până-n temelii
şi încuiat de două ori cu un lacăt peste care se lasă uitare
o dată în adâncul unui neuron pe cale de dispariţie
a doua oară în inima unei case
care trosneşte cu amăraciunea unui bătrân nostalgic
inimă care închide în ea lumea prafului
a filelor posedate de ielele unor semne fără păcat
moloz care m-a alcătuit cândva într-o pulbere
ce-mi înălţa trupul ca pe un balon cu aer cald
inimă fantomă care-şi îmbie locatarii la muţenie
un cap de păpuşă pe sarcoagul unei cărţi de poveşti
îngeri pictaţi erodând lemnul icoanei spre o evadare
pe lemn scrijelit pe urme de celuloză
copii de poezie jucându-şi eternitatea sub galbenul vremii
locatari abandonaţi într-un pod
în care mi-am rupt petalele şi le-am lăsat la presat

aş dezlega ţiglele casei
să-i las pe toţi să se termine într-un zbor.

Univers întors

Elena-Simona Popescu
Mă arunc de cuvinte
de pe fereastra ochilor deschişi lăuntrului
luând vreo două trăsături esenţiale
scormonesc în sufletul celulelor mirate de extaz
până devin copilul îmbrăcat
într-o pădure de brad posedată de un tren
plin cu spaime fioros de rapid
care mă poartă dincolo de mine
din hău în coasta stelelor
acolo unde tălpile vieţii nu pot a grăi
opresc spaimele pe peronul întunericului
mototolesc întunericul într-o piatră
pe care o arunc undeva în spaţiu
Apare şi un străin alături de care
mă balansez deasupra oceanului îngheţat
ninge până ne facem doi oameni de zăpadă
ghemuiţi în singurătăţi siameze
călărind îndumnezeiţi lumea
cu degetele arătând aşa da aşa nu
Sunt aşa cu părul mai lung mai slabă mai înaltă
cu unghiile roşii de mărul zdrobit duşmănos
el e cum l-am gândit
mai tânăr cu părul cum i-ar plăcea
fără rănile pe care şi le acoperă cu ruşine de cu zi
dorind revederea cu vaca selenară
la care speră sa ajungă cu nava lui spaţială
Intr-un Dumnezeu
gravez în oglindă un alt univers
ca să am unde evada
când se lasă lepădarea de trup

Carantina

Elena-Simona Popescu

După trei zile trei nopţi încă ne mai consumăm gripa
diluând-o între cana cu ceai şi sărutul fără miros
amândoi în toamna asta amară
ne refacem în carantina sufletelor grizonate
de frig
de secundele care se-aruncă din urmă înainte
pe jumătate moarte
de uimirea cu care frunzele pământii de-acum
privesc de jos în sus dintr-o perspectivă finală
de toate lucrurile
pe care le purtăm în sacii vieţilor noastre
şi care ne apasă oasele calcinându-le
în dureri fără leac

amândoi ne croşetăm unul pe altul
într-o îmbrăţişare care ţine de cald până la anul
pisicile noastre miorlăie de foame
pândesc salvează casa
noi am uitat ne-am luat cu toamna
ne punem problema căldurii consumului de curent
anticipăm furtuna facturilor umflate
cauza viitoarelor nevroze
vom lătra unul la altul până-n primăveri
când ne va reveni mirosul

hai să ne toarcem iubirea
amorţind gâturile cu miere şi compot de gutui

Joc

Elena-Simona Popescu


nu acum
încă puţin
vreau aici
aproape aproape
de pulsurile care ţipă de viaţă
vreau să calc din culoare-n culoare
tăvălind lumea pe piele în păr între palme
adulmecând mierea parfumului tuturor
cu zâmbetul descompus
undeva între ochi şi colţul gurii
prefăcându-mă că nu văd frica
când îmi arunc ochii în Dumnezeu
aşa cum fug copiii ruşinaţi la mamele lor

încă puţin
să-i dau durerii brânci afară din mine
să te umplu din tălpi până-n creştet cu iubire
ca pe-o găleată cu nisip

încă puţin
aerul crud intră de-a valma-n plămâni
ca-ntr-o gogoşerie

Puntea

Elena-Simona Popescu
Omul meu adoptat
hai să ne luăm oamenii
şi să mergem
ţine-mă bine de mână
să ne ţinem bine de pereţi de iarbă de soare
sub noi e o punte mişcătoare spânzurată de timp
sub punte e nimicul cu sângele rece

Omul meu te voi învăţa un lucru
poţi să priveşti în urmă
dar nu sub tine
să nu te ia prin surprindere de gleznă
şi să te scuture de suflet
să-ţi înrămeze trupul
apoi să-l arunce în cui prea devreme

Ţine-mă bine de mână
şi să mergem până la apus
nu avem de ales
răsăritul s-a stins la naşterea noastră
să continuăm concentraţi pe cai pe biciclete
să dăm frâie destinului
cu silinţa unei teme
la capăt ne aşteaptă cu indulgenţă
Cineva