Author Archives: Elena Făieran

Strigătul lacrimii

 ––––––––––––––––––––––––––––––-

Cuprinse în volumele „Surâsul timpului” (2006), „Pași” (2007) și „Cerul adâncurilor” (2009), poeziile semnate de Ileana-Lucia Floran pun în evidență vocația sa de creatoare, izvorâtă din necesitatea stabilirii unui echilibru cu lumea și cu sine, cu realitatea exterioară și interioară.

Reala valoare a poemelor la care ne referim se bizuie pe capacitatea de pătrundere a poetei pe tărâmul lirismului substanțial. Ea nu ilustrează, ci exprimă idei, caută corespondențe sensibile între universul domestic și trăirile sufletești intense la contactul cu acest univers.

Printr-un dialog continuu cu sine însăși, versurile devin „bucăți rupte din suflet”, preschimbate în cuvinte și dăruite cititorului cu care de asemenea dialoghează.

Deschis cu poezia „Au înflorit magnolii”, volumul de debut „Surâsul timpului” degajă o notă de optimism care se va pierde însă treptat. Prezența florilor aduce accente simboliste: „magnoliile înflorite pe alei”, „imberbe păpădii cu moț de soare”, „zambilele cu pretenții de silfide”, nuanțează o atmosferă de primăvară, de lumină, cînd „se deschide seva pământului”. Izul de „levănțică lipită-n mucava” aduce amintiri purtate „în suflete calde și-n gânduri curate” (Amintiri).

Motivul visului ca și al oglinzii în care poeta se privește și își cercetează sufletul, accentuează teama de întuneric, de cădere în neant. „M-aplec peste marginea visului…căderea e inevitabilă!” (Cădere).

Lumina învinge teama de întuneric (Joc, Înviere) dar, notele de optimism sunt puține, făcând loc unui ton elegiac în care „lacrima” devine laitmotiv.

Întoarcerea permanentă spre trecut, cu regret, ca la Ion Pillat, nu e legată de obiecte concrete, mărunte, ci de o fericire care ar fi putut să fie, dar care nu s-a materializat. Inconștient, omul e prins în pânza de paianjen țesută de propria-i mână (Inconștiență). De aici, insistente întrebări și constatări ce aduc în prim plan tema morții, a scurgerii inevitabile a timpului, asociate cu motivul lacrimii, a dorului, a pustiului și chiar cu alunecarea spre neant.

Aspirația spre „adevărul absolut” duce la spasm sufletesc generator de durere și neputință în fața destinului ce amintește de condiția omului în fața universului și de poziția sa față de Creator (Stânci fărâmate).

Uitarea nu este proprie poetei (Renunțare) și astfel actul de creație devine un refugiu al unui suflet chinuit. „Un gând se răsucește în cuvânt/…din cenușa sacrificiului/simt/crescând/puterea cuvântului năpăstuit de măreție”(Un gând se răsucește în cuvânt).

Amintind de Coșbuc și Goga, poezia „Profanare” exprimă crezul poetic al autoarei.

Melodia vieții cu voia de bine, frumos și adevăr absolut ca țintă supremă a ființei umane, completată de deznădejde și drama imposibilității de realizare a fericirii, este prezentă și în celelalte volume.

În capitolul „Amăgirea clipelor” din volumul „Pași”, întorcându-se pe „aripa amintirii”, autoarea se întreabă „cum rămâne cu viața”, încotro vrem să mergem? (Cum rămâne?). „Visul frumos al Celui ce ne-a creat într-o dimineață” era „să existăm” (Crez), dar existența înseamnă exilare „pe o insulă pustie” (Definiția fericirii), unde nu există nicio oglindă în care să ne regăsim identitatea.

Volumul „Cerul adâncurilor” atinge tangențial tema reîncarnării: „A fost demult – știu eu? – în altă viață,/Trăită tot aici, pe-acest pământ;” (Viața mea).

Cu ecouri din poezia lui Arghezi, autoarea își îndreaptă gândul și spre cei ce i-au dat viață și acum nu mai sunt alături de ea. „Credeam că i-am pierdut fără speranță/Și viața mea complet se va schimba;/Iubirea lor mi-a dat însă o șansă:/Cât voi trăi și ei vor exista” (In memoriam). Găsim aici un răspuns la întrebarea laitmotiv: „să uit, cum aș putea?” (Memoria durerii).

Autoarea rămâne fascinată în fața anotimpurilor: iarna (Februarie, Inscripție pe zăpadă, Vis înzăpezit) ca și toamna (Rondel de toamnă) sau primăvara (Regret tardiv, Pastel) și încearcă să ridice un zid între bucurie și tristețe, între viață și moarte, dar acesta e fragil, cade și neantul îi inundă sufletul.

Tema iubirii este prezentă discret în toate poeziile, dar eroticul este puțin abordat în mod direct și concretizează convingerea că, alături de creație, flăcările iubirii supraviețuiesc stingerii fizice a ființei umane: „Și ce-aș mai vrea? risipa tinereții,/uimirea cumpenii de la fântână…/și noi, pe-același drum, mână în mână,/căutând sfios eternitatea vieții.” (Și ce-aș mai vrea).

Candoarea copilăriei rămâne însă o taină purtată către eternitate: „Copilărie, singurul meu zeu,/Iubirea mea, mai pură decât toate.” (Iubirea mea).

Născută la poalele Sarmisegetuzei, în „Țara Zeilor”, Ileana Floran simte prezentă trecerea lui „Decebal spre vechea-i vatră”. Aici, în Ardeal, „pe plaiuri sfinte”, poeta se simte „Acasă”.

Deși introduce sporadic măsura și rima perfectă, ritmul versurilor sale rămâne inegal, fără nicio constrângere clasică, realizând o perfectă identitate între fond și formă, între vers și gând, sporind emoția. Cu nuanțe elegiace, simboliste și uneori chiar religioase, cu metafore surprinzătoare, poezia Ilenei Floran este un izvor nesfârșit de lacrimi care-i inundă sufletul ce aspiră spre absolut, dar e pustiit de condiția umană.

Astfel, autoarea intuiește adevărata esență a umanului și lasă cititorului o operă ce rămâne mereu actuală prin puterea de observație și comunicare a vieții interioare.