Author Archives: Eftenie Alin

Tu iubire, vremea-ţi trece…

––––––––––––––––––––––––––

Zi de zi, noapte de noapte,
A ta simt, suflare caldă,
Peste piept în văl de şoapte
În a ta iubire-mi scaldă.

 

În văpăi fierbinţi îmi arde
Cugetu-mi rece, turbat,
Precum stelele pe boltă
De-al nost’ soare preacurat.

 

Lasa-ţi trupul; să ne cadă.
Vadă ochii tăi cuminţi,
Cum talazuri au să spargă
Lacăte de nedeschis.

 

Cu măruntul, secundarul,
Fură clipele de foc,
Precum roua ce răpeşte
Ale lunii raze-n bob.

 

Tu, iubire, vremea-ţi trece
Şi cu ea visele mele
Lângă trupurile noastre,
Sub a sale pietre grele.

 

Curge-ţi trupul tău suavo,
Peste pieptul meu, ce rece,
Sfarmă vraja, nesătulă;
Tu, iubire, vremea-ţi trece.

Doar dânşii au să râdă…

––––––––––––––––––––––––––

 

Cu fruntea-nflăcărată şi mâna tremurândă,
În valuri înspumate, de patimă şi dor,
Un vis de moarte strigă, cu voce răguşită,
În negrele unghere, prin care eu cobor.

 

Cu spada ridicată, să tai fiinţe hâde,
Pe scara faurită din aur şi argint,
A cărei trepte calcă fiinţe obosite
Ce îmi duc fericirea cu ele în mormânt.

 

Pe oasele-nvechite păşesc cu-nfrigurare;
A tainelor ascunse, contururi cenuşi,
Se leagă precum ape, ce se revarsă-n mare
Precum ai ploii picuri în bălţile zglobi.

 

Măcelul dintre vise şi realitatea crudă
Aşterne oseminte pe timpul călător.
Fiinţe fără suflet; nebunii au să râdă,
Când o să curme timpul, clepsidra tuturor.

Îndrumare

================================================

Mucegaiul se întinde
Într-a noastră crudă țeastă.
Cugetul ușor îmbată
Destrămând a firii ață.

Câmpuri mov de levănțică,
Toate florile din lume,
Că e mare, că e mică,
S-ale cugetului spume

De-s udate cu lectura
Pe pămțntul roditor
Vei avea ce pune în gura
Într-al vieții viitor.

Căci o minte mai bogată,
Cumpenele vieții sare
Și a lumii rece gloată
Ce ne calcă în picioare.

In inima cu dor…

===========================================

Din cugetul înfometat,
Aștern pe foaie rimele pustii.
În nopți tăcute, fără somn,
Lâng-arătări din fumuri cenușii.

Fantasme sumbre ce se nasc
Din frunza arsă de tutun
Se-nalță-n aer și se zbat
Căutând plămânul de nebun.

Căci numai astfel de făptură
Ar soarbe ortava neîncetat
Când suflet mort fără căldură
Atârnă-n trup nemângâiat.

Nemângâiat de o voce caldă
Ce-n suflet scapără scântei,
De-a verii floare parfumată,
Mireasma florilor de tei.

Atmosfera de cristal

––––––––––––––––––––––––––––––-

Valul greu de promoroacă
Peste toate a căzut
Încercând ușor coroane
Cu omătul ei de puf.

Peste casele din zare,
Afundate în omăt
Și la colțuri cu cristale,
Râuri calde se-ntrevăd.

Pomii toți cu a lor coroană
Se apleacă spre pământ.
Plecăciuni făcând în grabă
Pentru al iernii frig cel crunt.

Omagiu…

–––––––––––––––––––––––––––––

Apusa-i tu, luceafăr blând,
Dar steaua-ți luminează,
Pierdute minți ce rătăcesc
Tărâmuri reci de gheață.

A noastră cale ne veghezi
Prin neguri depărtate
Când fără țintă să urmezi
Zburăm pierduți de toate.

De n-ai fi tu, iubitul nostru,
Învățător de viață,
Cu toți am merge fără țel
Pe al vieții fir de ață.

Ne-am stinge greu pătimitor
Căci ochii n-au să vadă
O dreaptă cale de urmat
Fără a ta dovadă.

Am trece în beznă îmbrăcați
Făr’ ideal în viață.
Fără de inimă chemați
Și cufundați în ceață.

În astă lume, mai presus,
De tot ce-i rupt din mână
Eu nu socot a fi decât
Iubirea în versuri pură.

Prin slova ta ne-ai arătat
Că dragostea e vie.
Ne poartă-n brațele ei dulci
Spre steaua ce lucie.

Dar în zadar, oricât ar fi,
Din patimă iubirea
Spre astrul sacru să ajungi
Te cheamă despărțirea.

Chiar nechemat de tu ai fi
De neagra nălucire
Să ajungi la el rămâne un vis,
O tragică menire.

Cîci nu e ceas să nu îi văd
Lumina tot mai slabă.
Din asta lume vlăguit
Plecând în mare grabă.

– De tu te duci în depărtări,
Sihastru de jeratic,
Tot cerul scapără scântei
Și plânge singuratic.

Te aștept…

–––––––––––––––––––––––––––

Voi sta la geam, spre cer privind,
Cu sufletul între stele.
Ninița mea, te întorci curând?
Căci mă ridic spre ele.

Iar între ele în veci voi fi,
În suflet cu durere,
Mereu la tine voi gândi…
La buzele de miere.

În inimă iar simt văpăi, târziu,
În miez de noapte.
Și aud în sufletul meu cenușiu
Doar colorate șoapte.

Gândind la timpurile ce or să vină,
Sufletu-mi se frânge.
Privind la corpurile de lumină.
Inima-mi te plânge.

Dor

 

–––––––––––––––––––––––––––

În doruri grele mă topesc
Şi sufletu-mi se aprinde.
Cărări de aur să paşesc,
Şi pasari să-mi colinde.

De frasin, dulci păduri să bat,
Timpul uitat să-mi fie.
Iar frunzele, un moale pat,
Pe vechi aş vrea să-mi fie.

Să dorm în frunze învelit,
Uitând ce e amorul!
Să dorm întors spre răsărit,
Acesta îmi e dorul…

Amintire…

––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Un nimb de foc îmi înconjoară,
Inima şi-n dor mă afund.
Voci şoptind mă cheamă iară.
Eu în tine mă ascund.

Adormit în miez de noapte,
Grele gânduri mă topesc,
Amintind umile şoapte,
La trecut cu dor privesc.

Dorinţa…

–––––––––––––––––––––––––––––

Din stele dragă, fur un vers şi-l pun pe o hârtie,
Iar luna plin
ă şi gălbuie martoră sa-mi fie.
Privind la cer imi amintesc de nop
ţile cu stele
Care treceau f
ără să ştim, gândind la toate cele.

Printre ale codrului cântari de păsări, ce în noapte
Se întrec în c
ânt şi-n armonie…cu ale noastre şoapte.
P
ăsim uşor cu pasi mărunți ținându-ne de mână,
Spre al nostru loc misterios cu flacara în inimă.

De-aş fi al timpului stăpân, eu timpul l-aş întoarce
Ca tu să fii a mea iubită, să te întorci încoace…
La umbra micilor răchiţi să stăm ascunși de lună,
Să mă iubeşti ca la început şi să mă ţii de mână.

De-ar fi ca noi doi să mai fim precum eram o dată,
Aş fi în stare să renunţ la viaţa-mi necurată.
Această viaţă fără scop, ce doar un sens ea are,
Spre acea lume de desubt mergând cu pasul mare.

De-ar fi din ceruri să privesc la tine mult iubită,
Iar tu la stele să te uiţi că soarta-mi e sfârşită
Să știi mereu că-n astă lume eu te-am preaslăvit,
Şi toată viaţa ce am trăit eu mereu te-am iubit…