Author Archives: Costin Tanasescu

Despre Costin Tanasescu

Membru al cenaclului literar "Cafeneaua Literară" din Piteşti şi al cenaclului „Argeş", Centrul Cultural Piteşti, în revistele cărora publică deasemenea frecvent texte literare. Publică poezii în multe reviste literare dar este de remarcat faptul că a debutat în suplimentul cultural al ziarului "24:ore" din Iaşi. Pe data de 26.11.2005 lansează la Biblioteca Judeţeană din Piteşti, primul lui volum de versuri, care se numeste "Mi amor", redactor de carte fiind chiar Virgil Diaconu. Cronici primite:"Mi Amor": Niculina Oprea, Constantin Stan, George Mihalcea, Virgil Diaconu, Marian Barbu, Mihai Borşoş, Liviu Comşia, Amalia Voicu. Obţine locul 2 la Concursul Naţional de Poezie din Reghin, numit "Pe aripile visului", aceasta fiind şi singura competiţie de acest gen la care participă. Pregăteşte un nou volum de poezii care va fi lansat cel mai probabil în luna decembrie.

Ca Fe Zn

Costin Tănăsescu

 

Motto: „să-mi lipeşti pe fereastra din nord toate ventuzele nepăsării,
florile galbene, uitarea, tot nu m-ai putea opri să scriu
despre dragostea noastră”

Aşa începe cartea mea.
Cu sfârşitul. Pentru că fericirea nu are nici început nici sfârşit.
Ea este ştiută dinainte de timpuri.

Voci ascuţite ca nişte vârfuri de creioane colorate
îmi fac gândurile să plece
fără să spună
care, încotro?

Tastele computerului, aerul irespirabil şi tu – însemnaţi –
universul meu strâns ghemotoc şi aruncat
într-un coş de gunoi
care înghite tot.
Vieţi, resturi de pui şi manuscrise pătate.

Da. Am început cu sfârşitul,
cum tu citeşti toate romanele pierdute,
cum tu citeşti de fiecare dată
când amurgul îţi muşcă pereţii.
Şi mâinile.

Te-ai gândit vreodată că vei fi nevoită
să o iei de la început cu singura viaţă
în care poţi atinge?
Oricum într-o iubire începutul
precum şi sfârşitul
nu au nicio relevanţă.

Mijlocul este cel care spune totul:

Despre nopţile în care trupurile noastre ard de vii
în paturi uriaşe unse cu eucalipt.

Şi Dumnezeu a ridicat sprânceana mirării…
peste frunte sus
către universul Lui
numai al Lui


Dintr-odată mi s-a făcut teamă şi-am întrebat:

Unde eşti?

Tastam şi nu mai ştiam ce căutam.
Pe tine?
Sprânceana?
„puţin aer vă rog!”, cuvintele se scriau înainte.
Ca o lumină de lămpaş trimisă de un vânător albastru.
Îngrozit că-ntr-o clipă oarecare
s-ar putea preface
în vânatul roz al disperării.

II

Într-o dimineaţă întunecată,
când soarele se pitea după mine,
am aflat că pui masa motanului
apa-n dreapta,
nu?
Fiecare îşi găseşte o îndeletnicire nobilă.
Chiar atunci m-am pierdut printre umbre
şi iar l-am chemat pe Dumnezeu
cu acelaşi cuvinte

Unde eşti?

III

Îţi scriu aceste gânduri
când întunericul din cameră mă face
să nu-mi găsesc liniştea,
în niciun colţ.
Nici mâna ta albă nu mai e.
Mi-ar fi fost mai uşor cu liliecii
care-mi flutură prin faţa ochilor
bezna.

În mine umbrele se plictisesc.
Mă îngână. Râd la orice pas,
la orice scâncet,
la orice chemare.

Tac. M-am schingiuit să tac.
O tăcere inoxidabilă.

Am promis că nu te mai întreb niciodată despre noi.
Cum sună „noi”. De ce „noi”.

IIII

Când frământam tutun m-a învăţat cineva printre gânduri
că dacă tot te iubesc
să fac o cură de Iisus Hristos.
Astfel nimeni şi nimic nu se va atinge de tine.
Nici măcar El. Preferam nici măcar El.

Undeva se pune la cale iubirea.
Şi aştept un semn
ca de la tine.

IIIII

Într-una din serile în care apusul îmi devasta încet computerul,
te-am pus în ramă. Printre sfinţi şi diplome.
Aveai o aură stacojie,
gândurile îmi fluturau prin calotă
ca nişte ţipete în camere goale.
Pesemne că iubirea noastră nu atingea niciun punct
dintre 0 şi + infinit.

Înainte cu câteva ceasuri îmi făceam trei cruci cu limba.
Acest sentiment mi-era prea mult.
Ca să mă ironizeze
cineva mi-a scris pe desktop cu italice
singurătate.
Atunci i-am cerut voie lui Dumnezeu
să plâng.
Chipul tău încadrat în rame de-un albastru metalic –
unica mea armă secretă. La care mă holbez ore întregi.
La care mă închin. În faţa căruia nu am curaj să-mi ridic vocea.
Spre înălţimi. Spre vârfurile pe care nimeni nu le-a atins până acum.
Eu aş putea…

Am înghiţit o doză dublă de fier.
Auzisem nişte elicoptere huruind pe sub nori
şi mi-am amintit de război.
Nu am fost în niciun deşert. Decât în cel al neputinţei
de a te avea încă o dată. Şi nicio oază.
Acolo unde nopţile ard iar zilele te fac să tremuri din toate încheieturile.

Tu crezi că ţie îţi scriu.
Dar nu e un fel de lipsă de calciu.
Eu îi scriu celei din tine.
Celei care nu s-a plimbat încă la braţ cu Victoria.
Celei căreia îi semăn eu. Eu cel din mine.
Nu eu.

Ziua aceasta de după noaptea crucilor are tot ce-i trebuie
24 de ore. Soare. Îndrăgostiţi plimbându-se pe biciclete.