Author Archives: Cici Maria Drăgan

Dimineață banală

––––––––––––––––––––––––––––––––

Strada se înfioară uşor sub adierea molatică a vântului. Îşi aţinteşte privirile miilor de paşi departe, spre capăt, dincolo de coroanele înalte ale copacilor. Încearcă să cuprindă, să soarbă prima geană de lumină. Începe o nouă zi, murmură încet către salcâmul care-şi clincheţeşte frunzele prelung. S-a trezit înainte.

Mă simt ca un râu învolburat în dimineaţa asta, zice strada plină de avânt. Dar nici măcar nu ştii ce-i ăla un râu, zice salcâmul mustrător. Cum să înţelegi ce simte râul? Simt. Simt sângele pulsând în fiecare casă, suspină prelung strada. Iată, la numărul trei se deschide fereastra de la mansardă. Îl cunosc foarte bine pe proprietar, zice salcâmul. În fiecare dimineaţă îşi propteşte bicicleta pe trunchiul meu. Vezi rosăturile de la ghidon, întreabă copacul, deşi nu crede că strada şi-ar pierde timpul să-i vadă lui scoarţa scorojită. La geam, cu perdeaua atârnând şui într-o parte, un cap buhos, cu ochi mijiţi şi calzi de somnul abia stins, pare că visează încă. Moţăie dulce. Aş mai dormi vreo trei ore, zice bărbatul murmurând. Sau vreo zece vieţi, adaugă prea puţin convins. Apoi cască prelung aţintind interiorul camerei din care răzbate spre el răsuflarea caldă şi molcomă a nevestei. Ea mai are timp de somn, ce-i pasă, zice uşor înciudat. La numărul cinci nu se simte nicio mişcare, spune strada, cred că gemenii n-au şcoală azi sau poate au, dar… Salcâmul îşi clatină frunza mângâiat de vânt. Aşa încuviinţează el uneori. Pe gardul de fier forjat păşeşte tacticos o pisică destul de jigărită. Nu-i pisică, zice strada. Nu mai vezi prea bine de când te-ai făcut mare. E motanul fetiţei de la doi, adaugă ea profesoral, ca să lămurească lucrurile. Nu mai înţeleg nimic, spuse salcâmul, de ce l-o mai fi iubind. Toată noaptea aleargă ca nebunul de colo colo. Cred că nici nu mai ştie unde stă. Eşti invidios, zice strada. Tu nu te poţi smulge din rădăcini să hoinăreşti ca el şi tare ţi-ar mai plăcea. Ăsta e visul tău, te-am auzit când iscodeai vrăbiuţele să afli ce-i dincolo de acoperişurile de ardezie.  Şi ce-i rău în asta, întreabă salcâmul. Vreau să văd lumea, să-i descopăr tainele. În fiecare noapte mă rog la lună să mă desprindă măcar o dată din rădăcini. Şi să-mi dea două aripi, chiar şi de cioară, zice el trist. De cioară, zâmbeşte strada ironic. Ştiu că nu le prea iubeşti pe ciori. Când vreo una îndrăzneşte să ţi se aşeze pe ramuri, te zbuciumi, te zbaţi, îţi zornăi ameninţător frunza, să le sperii. Numai cu rândunelele nu ai nimic. Ştiu visul tău, adaugă strada, ţi-ai dori un cuib de rândunele între frunzele tale, să-l legeni dulce, să-l ocroteşti. Nebunule, nu se poate, rândunelele nu-şi fac niciodată cuibul în copaci. Visez frumos, murmură mai trist copacul, ce-i rău în a visa. Dinspre capătul străzii vine o boare umedă. Este cisterna care stropeşte dis-de-dimineaţă. Strada se înfioară de plăcere. Este răcoare, dar un duş nu strică, zice ea mulţumită. Peste zi mă toropeşte căldura, asfaltul se încinge, cauciucurile fâşâie pe catranul lichefiat. Mi se strică tenul de atâta mişcare. Dacă cisterna ar mai trece măcar o dată la prânz…Ştii bine că nu vine, economie de apă sau poate că vine ploaia, zice salcâmul. Nu eşti niciodată mulţumită. Ţi se strică tenul, de parcă ar mai fi ceva de stricat. Când te-ai privit ultima dată în oglinda certului, să vezi cum arăţi? De aici, de sus, îţi văd fiecare rid, fiecare adâncitură, fiecare crăpătură şi, crede-mă, priveliştea nu-i prea frumoasă. Portiţa de la numărul cinci ţipă metalic, prelung, ascuţit. Peste şanţul de lângă trotuar păşesc nesigur două arătări, slabe, înalte, cu haine cernite şi cu priviri sfâşietor de triste. Sunt stăpânii casei. Ea poartă pe cap o pălărie de paie cu o panglică neagră, ce-i atârnă la spate ca o coadă subţire de pisică. În faţă, pleoştite drept pe bor, două margarete cu petale rănite de timpul ce a trecut nemilos peste ele. N-ar trebui să fie trei margarete, întreabă salcâmul, expert în moda pălăriilor. Atâta are, atâta poartă, zice strada observând atent cele două umbre. Iarna îşi pune pe cap o broboadă neagră. Doar nu vrei să umble în plină vară tot cu broboada pe cap, ce Dumnezeu,    n-ai minte? Pălăria lui e la fel de veche şi tot de paie. Cămaşa este mai nouă, albă, apretată, fără nicio cută. Bărbatul priveşte de-a lungul străzii. Oftează prelung şi respiraţia îi şuieră în gâtlej, făcând-o pe femeie să tresară şi să-l privească neliniştită. Ochii ei căută în ochii bărbatului, care se însufleţesc pe dată. Şuieratul se înteţeşte. Durerea apare brusc. Sângele năvăleşte în obrajii palizi, făcându-i stacojii. Fă ceva, ţipă strada spre salcâm. Bate cu ramurile în geamuri, să iasă cineva. Dar nimeni nu se iveşte la geam. Crengile salcâmului se agită neputincios. Lumea visează încă sau îşi vede nepăsătoare de ale ei. Bătrânul se prelinge de-a lungul gardului. Genunchii tremură neputincioşi. Fâşii roşii încep să-i explodeze în ochi. Urechile se înfundă cu câlţi din ce în ce mai opaci. Bubuie în interior nişte ciocane pneumatice sub presiune. Aerul refuză să intre în plămâni. Femeia priveşte neputincioasă. Totul o depăşeşte. Nu poate face altceva, decât să se ghemuiască la picioarele bărbatului, care se strâng. Se chircesc asemenea petalelor unei flori uriaşe cosite de furtună. Gemenii de la cinci ies pe stradă. Păşesc fără să se uite pe unde calcă. Dorm încă. Doar luminiţele de veghe îi împiedică să nu se prăbuşească peste picioarele celor doi. Merg mai departe, umăr la umăr, aşa cum au făcut-o din prima zi de viaţă în doi. Gândesc la fel, se îmbracă la fel, iubesc aceeaşi fată. Unul este în doi, după cum şi doi se contopesc într-unul singur, murmură strada atotştiutoare. Mai pot prinde o jumătate de oră de somn iepuresc pe drum, încuviinţează salcâmul cu frunzele lui.

De la numărul doi, prin ferestre larg deschise, văduvite de perdele, se aude murmur de voci. Ca în fiecare dimineaţă, cineva este nemulţumit, zice strada. Că-i cafeaua prea amară, pâinea prea arsă, apa duşului prea rece sau prea fierbinte.  Ăştia chiar nu au nicio clipă de mulţumire, zice salcâmul. Cârcotesc mereu cu toţii, adaugă strada, de parcă toată lumea ar fi vinovată de ceva. Mă întreb dacă ei visează vreodată ca sunt mulţumiţi. Măcar de-ar ieşi unul la fereastră, să vadă ce se întâmplă, murmură strada, privind îngrijorată spre cei doi bătrâni, rămaşi ca două marionete eliberate din sforile păpuşarului. Un motor se aude în apropiere. Toarce liniştit. Uşa garajului de la numărul patru se ridică automat. Pe aleea pietruită iese Fordul condus de patronul unui restaurant de mâna a doua. Un om plin de tabieturi, remarcă uşor ironic strada. Aliniază roţile la trotuar, apoi verifică luminile. Poziţiile mai întâi, farurile scurte, farurile lungi, halogenele. N-are nevoie de ele, zice salcâmul. E şi el un tipicar, zice strada, îngrijorată că patronul nu i-a observat pe cei doi. Hai odată, întoarce capul la stânga, ce-i atât de greu, murmură strada, de parcă omul ar putea s-o audă. Din nările albicioase ale bătrânului se scurg două firişoare de sânge, ca doi arnici atârnând deasupra buzei cianotice. Nu se asortează cu albul nefiresc al feţei. Figura sa pare o mască de carnaval abandonată la margine de trotuar. Nici femeia nu pare mai vie. Dar pieptul ei tresaltă în răstimpuri, dând fiori şi mâinii încleştate de mâna inertă a bărbatului.

O ambulanţă opreşte în scrâşnet de frâne. Şoferul priveşte atent prin parbrizul uşor aburit. Nu coboară. Nu se hotărăşte încă să vadă ce se întâmplă. Ar trebui să coboare. Deocamdată chibzuieşte. Duc maşina la garaj. Nu mă mai complic. Dobitoc am fost că am lăsat-o pe asistentă să plece acasă. Şi nici telefonul nu merge. Când dracu’ s-o fi descărcat, că doar acumulatorul e nou. Dau firma în judecată! Iritarea îi inundă întreaga fiinţă. Trebuie să predau maşina. Apoi mă culc. Nu mă mai interesează nimic. Merg la garaj şi gata pe ziua de azi. Am muncit destul. Întinde mâna spre cheia de contact. Şi-o retrage de parcă metalul ar fi muşcat din pielea pistruiată. Îşi priveşte, uşor scârbit, mâna. Ridică ochii spre oglinda retrovizoare. Tresare neplăcut surprins. Toata faţa e acoperită de punctişoare maronii. Cred că izvorul pistruilor s-a mutat pe faţa mea. Mi-a invadat pielea, pe mâini, pe picioare, pe frunte. Toată ziua sunt lângă doctori, de ce n-oi şi întrebat niciodată cum mă pot lecui. Prostii, spune, prostii. Dar din cauza lor tot singur am rămas. Nicio femeie nu se uită la mine. Răsuceşte cheia în contact, aruncă o ultimă privire spre cei doi. Or fi băut prea mult de dimineaţă. Să le fie de bine, sunt cam bătrâiori pentru orgii bahice. Maşina rulează încet pe strada pustie încă. După cincizeci de metri se opreşte brusc, portiera se deschide cu zgomot. Şoferul coboară cu picioarele anchilozate parcă. Se bate uşor cu palmele peste coapse, ca să pună sângele în mişcare. Îşi trece mâna dreaptă prin părul ţepos, de culoarea nisipului. Se îndreaptă nehotărât spre grupul statuar de pe trotuar. Nu trebuia să opresc. Sunt singur. N-am cum să-i ajut, nici măcar nu-i pot băga în ambulanţă. Să văd ce spune cel de lângă Ford. E mai adormit decât mine. Nici nu i-a observat pe cei doi. Ajunge în dreptul Fordului. Patronul ridică fruntea de pe capotă. Nu doarme. Cu priviri saşii a urmărit fleşurile farurilor lungi. Nu se obişnuieşte imediat cu lumina naturală. Vede ca prin ceaţă un contur omenesc, dar n-are nicio reacţie. Salut, zice şoferul ambulanţei. I-aţi văzut pe cei doi?Unde, zice patronul fără prea mare interes. Acolo, lângă gard. Hai să vedem ce putem face. Chiar nu mă interesează. Îi ştiu, îi cunosc, nu-i treaba mea ce li se întâmplă. N-am ochi  să-i vad. M-au reclamat la DNA mai zilele trecute. Or fi ştiind ei de ce, mormăie şoferul, apropiindu-se de cei căzuţi. Sunt ca două păpuşi de ceară. Trebuie să fac ceva cu ei. Şoferul se întoarce spre ambulanţă. Îi trebuie trusa de prim-ajutor, sau targa, sau asistenta, sau să fie acasă în patul lui, să viseze doar că-i pe stradă lângă cele două jucării stricate. Dar nu visează. Îşi învinge oboseala ce-i da târcoale. Măreşte pasul. Ajunge la maşină. Bagă cheia în contact. Bagă în marşarier. Se apropie de cei doi, lăsând motorul la ralanti. Coboară cu trusa. Cei doi nu şi-au schimbat poziţia. Doar arnicii din nările bătrânului s-au îngroşat, căutându-şi drum spre bărbie. Şoferul pune două degete pe carotida bărbatului. Pulsul e abia o părere. Stropul de viaţă  n-a pierit încă. Femeia stă ceva mai bine. Bătăile inimii sunt rare, dar regulate. E mai bogată cu un strop de viaţă. Bărbatul de la mansardă iese şi el în stradă. Pe faţa rozalie, urmele lamei de ras sunt vizibile. Şi-a arătat pielea, zice strada, privindu-se în oglindă cu un singur ochi, celălalt dormea probabil. Bărbatul priveşte, în trecere, fără curiozitate, grupul de lângă ambulanţă. Nu-l şochează cei doi de lângă gard. Puneţi mâna, strigă şoferul alarmant deodată. Moartea pândeşte aici. Nu-i poate ridica singur. Să meargă cineva cu mine. Nu ajung singur cu ei la spital. Omul se agită degeaba, spune strada. Patronul Fordului se urcă hotărât în maşina. Porneşte motorul. Pleacă în trombă. Dispare la capătul străzii. Nebunule, strigă şoferul, dacă erai tu şi nevasta-ta? E furios pe asistentă. Acum n-ar fi fost singur. Bărbatul de la mansardă îşi continuă drumul, fără prea mare grabă. De la numărul doi, nemulţumiţii cei gălăgioşi ies pe rând, la intervale scurte. Bărbatul are un diplomat de piele, cu multe capse şi încuietori lucioase. O duce important în mâna dreaptă. Cealaltă se leagănă pe lângă şoldul durduliu. Cureaua îi sugrumă mijlocul, revărsând un pântec proeminent. Abia îl ţine în frâu. Nasturii sidefii ai cămăşii de culoarea liliacului ţipă sub presiunea cărnii. Nu i-ar strica puţină mişcare, zice strada. Eu cred că ceva mai multă, puţină n-are să-l ajute, zice salcâmul. Bărbatul se face că nu aude solicitarea şoferului. Pe el îl aşteaptă maşina de serviciu, nu poate să întârzie. Are treburi, ca orice persoană importantă. Doar n-o să-şi schimbe acum starea sufletească şi aşa proastă. Nevasta-mea se crede grozavă. Şi apa aia chioară de dimineaţă se cheamă cafea. Abia aştept cafeaua Ginuţei, aia da cafea şi cu ce decolteu. Se instalează comod pe bancheta din spate. Plictisit de viaţă, îi face şoferului semn să demareze. Doamna, nevastă-sa, iese aproape imediat. Parcă şi-a pândit bărbatul să-l vadă plecat mai repede. Şi ea se grăbeşte, observă strada. Aşa cum se grăbeşte în fiecare dimineaţă, zice salcâmul, care pare că le ştie pe toate. E îmbrăcată elegant, adaugă salcâmul. Prea elegant pentru o dimineaţă de vară, zice strada. Şi nici serviciu nu are. Femeia aruncă priviri furişe spre capătul străzii, unde staţionează o maşina cu geamuri fumurii. Tocurile ţăcănesc în ritm alert pe trotuarul încă umed. Toc-toc, toc-toc, în acelaşi ritm cu legănatul genţii uriaşe, ca o sacoşă de piaţă, cu înflorituri combinate cu figuri geometrice. Nu aruncă priviri în jur, ca să nu se molipsească de tristeţe, de boală, de sărăcie. O urmează, la câteva minute, o adolescentă înaltă, filiformă, cu un breton obraznic ce-i acoperă ochii puternic fardaţi cu negru. Nu are mai mult de şaisprezece ani. O ştim de când a făcut ochi, murmură drăgăstos frunzele salcâmului. A crescut frumos, zice strada, mândră de minunea ce iese pe poarta imobilului. Rucsăcelul de piele neagră cu o pafta argintie pe capac atârnă neglijent pe un umăr. Nu are nicio carte în el, e mult prea uşor. N-or mai fi la modă cărţile, remarcă strada. Salcâmul îşi apleacă o creangă spre creştetul fetei. Fata se opreşte curioasă lângă ambulanţă. Nu ştie ce s-a întâmplat, dar înţelege că şoferul are nevoie de ajutor. Se apleacă amândoi asupra bătrânului. Fata îi susţine picioarele, în timp ce şoferul îl cuprinde de subţiori, într-un efort ce-i înroşeşte faţa, făcându-i şi mai proeminenţi pistruii. Dar cui îi mai pasă de pistui. Cei doi se concentrează asupra trupului inert, care nu-i ajută cu nimic.Şoferul reuşeşte să fixeze corpul pe targă. În cap se frământă un gând care-l sâcâie. Nu ştie unde să-i ducă pe oameni. Mai zilele trecute s-a plimbat cu un amărât pe la toate spitalele şi  n-au fost puţine. Peste tot aceleaşi motivaţii: ba că nu-i din sector, ba că n-au secţia potrivită, ba că s-a închis sau că nu se eliberează niciun pat decât peste două săptămâni, ba că. Până la urmă   i-a găsit un loc, la morgă, omul murise între timp, cu speranţa că la următorul spital…Acum ce să facă cu ăştia doi? Mai bine ascultam de gândul cel dintâi. Acum aş fi dormit bine mersi. Dar nu pot fi ca vecinii. Noroc cu fata asta. Slăbuţă, slăbuţă, dar cu voinţă. N-aş fi reuşit fără ea. Îi adresează fetei un zâmbet cald. Şi nici dracul ăsta de staţie de pe maşină nu funcţionează. Parcă-i un făcut, dom’le, nimic nu merge în dimineaţa asta. Cum ajung eu cu cei doi şi unde-i duc? Deschide încă o dată staţia, din care răzbat până în strada pârâituri şi şuierături fără nicio noimă. Fata îl priveşte şi ea dezorientată. Unde va fi aşezată bătrâna, întreabă. Maşina are o singură targă. Şoferul zâmbeşte liniştitor. O fixăm în scaunul lateral. Fata aprobă în tăcere. Problema e că nu pot pleca singur, zice el. Am nevoie de un însoţitor. Fata nu stă pe gânduri. Îşi cumpăneşte rucsăcelul pe umăr şi pătrunde hotărâtă în maşină.         Şoferul se grăbeşte şi el să pornească motorul. Maşina demarează cu semnalele sonore şi luminoase în plină funcţie. Pe rând, la geamuri apar figuri acum pline de interes, femei mai ales. Doar ele mai sunt acasă. Una scutură preocupată un cearşaf, alta agită o cârpă de praf, alta aşează mai bine un ghiveci cu o muşcată învoaltă. I-am văzut ce cei doi, zice strada posomorâtă, dar nimeni nu le-a sărit în ajutor. S-au îndepărtat unii de alţii, sunt nişte străini care întâmplător stau laolaltă, zice salcâmul la fel de supărat. Timpul trece nepăsător peste case, peste oameni, peste grijile lor. Strada aţipeşte sub soarele torid, iar salcâmul îşi strânge lângă sine frunzele, să le protejeze de uscăciune. Soarele îşi aruncă ultimele raze pe după acoperişurile de tablă, aurite în lumina amurgului. Rugina, găurile, tabla smulsă, toate dispar sub pelicula de aur lichid a apusului. S-a întors fata, murmură strada uşor alarmată. Mă tem că m-am întins la somn. Eu n-am văzut-o, răspunde salcâmul gânditor. Noaptea cade ca o perdea peste oraşul obosit. Două siluete se ivesc în capul străzii. Merg uşor aduse de spate, de parcă ar purta în cârcă toată durerea pământului. Merg alături fără vorbă. Adolescenta are faţa trasă şi ochii încercănaţi. Urmele rimelului pătează frăgezimea pielii, făcând-o ternă. Bătrâna se sprijină uneori de braţul fetei. Se opresc în faţa portiţei scârţâitoare. Vorbesc eu cu tata, zice fata cu voce stinsă. Să ne dea o maşină. Să-l aduceţi acasă. Vă promit că… Femeia nu mai are putere să răspundă. Se gândeşte poate la ziua de mâine. Are atâtea de făcut. Se simte neputincioasă. Noroc de fata asta. Dar n-ar trebui să se bage în lucruri atât de grave. Moartea nu-i pentru copii. Lacrimile alunecă pe faţa înroşită, oprindu-se uneori în şanţurile adânci ale ridurilor. Trece pragul porţii fără a se mai uita înapoi. Sârmana, zice strada, a rămas singură. Oi fi eu de lemn, zice salcâmul, dar mă doare să văd atâta suferinţă. S-a destrămat cercul, a rămas o jumătate neputincioasă, adaugă strada. Pentru ea nimic nu va mai fi la fel.