Arhiva autorului

George Dumitru
(Premiul II la Concursul “Visul” – 2007 – secţiunea proză
text premiat)

Mai întâi s-a anunţat la televizor, la o oră de maximă impertinenţă, că în oraşul Neterminat a venit Toamna. Aiurea! Nu i-am crezut. De ce să-i cred. Ce, poţi să te iei după sateliţi? Ştie satelitul să ia paiul în gură, să se îmbăieze în praful drumului, să-şi pună cuibul sub streaşina blocului? Nu, nu şi nu.

Pe urmă, într-o seară, am găsit la cutia poştală, printre pliante de toate felurile, o scrisoare apoasă rău. Am deschis-o acolo, în scara blocului. În loc de litere, era scrisă cu picuri transparenţi, reci şi alungiţi, iar în josul paginii stătea semnătura: ‘’Cu drag, Ploaia’’. Nici pe-asta n-am crezut-o. Putea, foarte bine, să fie scrisoarea aceea de păcăleala din Nigeria. Cea care te face, gratis, milionar în dolari. Totuşi, o bănuială, subţire şi verde ca un guşter, mi se strecurase în sân şi mă gâdila până mă umfla plânsul de-atâta râs.

Ar mai fi fost nişte semne, cum ar fi cel cu greierii. Dispăruseră, nu se mai auzea deloc şlagărul lor de mare succes care ne adormea noapte de noapte. Nici măcar la MTV. Simţiseră ceva şi se refugiaseră toţi în telefoanele mobile, până la primăvară.

A doua zi, bunul meu prieten, guguştiucul Fifi, m-a făcut să înţeleg adevărul. Beam cafeaua împreună, ca în fiecare dimineaţă, la şapte şi jumătate punct, direct pe balustrada balconului. M-a anunţat din patru surse, toate autorizate, adică apus, răsărit, miazăzi şi miazănoapte, că a venit, chiar a venit Toamna. Pe el îl cred pentru că nu minte niciodată şi în plus e foarte cult. În afară de guguiala maternă, vorbeşte fluent primăvăreasca, văratica, tomneza şi iernana.

La serviciu, m-am convins încă o dată că Fifi nu se înşelase. Când am privit plopii cei mari din curte, am văzut că erau gata-gata să-şi ia zborul. Un vânt rău şi ud îi pieptăna dintr-o parte iar frunzele fâlfâiau toate ca sute de aripioare verzi, aşezate una lângă cealaltă. Băteau simultan, ridicându-l anevoie, în timp ce rădăcinile pârâiau, smulgându-se, puţin câte puţin, din pământ. Umblă vorba că anul ăsta vor să plece şi copacii în migraţie. S-au săturat să stea şi să se uite. Păi, după ce că ciripesc în stânga şi-n dreapta, tot pestriţele alea cu pene să stea la căldură? Gata! A venit şi rândul lor, al celor cu ramuri şi frunze. De fapt, chiar văzusem, ceva mai devreme, un cârd mare de tei, zburând spre ţările calde, cu tot cu vrăbiuţele de pe crengi. Îşi petrecuseră trunchiurile vârtoase prin nori, ca prin nişte colaci de salvare, şi pluteau -foşnind nevoie mare- către Palermo sau Lisabona.

Era sigur deci. Venise. Iar.

Vestea m-a făcut să vărs două lacrimi. Una de vin iar cealaltă de venin. Nu că nu mi-ar plăcea Toamna. E frumoasă foc roşcata. Dar e prea tristă. Nu zâmbeşte niciodată şi e şi cam mută după atâta vie, struguri, teascuri. Dezmăţată, orice s-ar spune, puţin cam rece şi prea mândră, ca sa nu mai vorbim de gusturile fistichii pe care le are. Prea decadentă pentru mine, dar cu toate astea mă cucereşte de fiecare dată. Mă face să mă îndrăgostesc de ea în mod cu totul şi cu totul inutil. Ştiu, şi toată lumea ştie, că nu acceptă pe nimeni. Doar te aţâţă iar dacă te-ai apropiat de ea te veştejeşte cât ai clipi din inimă. Am fost odată chiar la o omidă, vestită în ghicit. Voiam să ştiu dacă voi avea parte de ea sau măcar de voi pune astâmpăr patimii, impreunându-ne vreodată. Mi-a spus că alta-i aleasa mea dar nu se vede clar. Că nu-mi poate spune ce şi cum dar să n-am grijă că mă voi reîncarna într-un borcan cu zacuscă, şi-atunci, ea Toamna, s-o desfăta cu mine. I-am plătit în dorinţe. La aşa scorneală, aşa plată.

În ce mă priveşte, în fiecare an, când vine ea, las totul baltă şi o pornesc spre cimitir. Unul anume, dar tot cimitir se cheamă că este. Nu, Doamne fereşte, să nu vă gândiţi la rele ! Devin gropar. Nu prea îmi place dar toată lumea spune că fac o treabă grozavă, că mă pricep de minune. Îngrop după contur. Ä°luzii. Nu contează ce formă are, cât de mare sau de mică este, dacă e dreaptă sau sinuoasă. O ascund de nu mai rămâne din ea nici-un regret. Şi asta chiar dacă vremea se strică de tot iar uitarea se întăreşte ca asfaltul. În pauza de masă mă relaxez jucând pe Marele Inchizitor. O fac din pasiune, pentru că îmi place la nebunie să ard. Eretice speranţe şi nimic altceva.

Aşadar, cum credeţi voi că o să se uite la un gropar această frumuseţe mută, cu părul arzând în mii de focuri, cu unduitoare şolduri late, arcuite infiorator in rotunjimile din poame. Cu ce să răspund eu miresmelor ei ameţitoare de ardei copţi şi vinete tocate, de saramură indecisă între castraveciori sau gogoşari.

Ah, şi spiritul! Mustind în ale ei rondele rafinate, de morcov, ţelină sau păstârnac, sublim al gusturilor prea galante. Pot eu oare egala asemenea daruri. Normal că mă întristează şi mă tulbură, ca pe-un borcan ursuz. Nu, nu cu zacuscă, ferit-a Sfântul. Peltea măiastră de harbuz