Author Archives: Cătălin Rădulescu

Despre Cătălin Rădulescu

Sunt născut la Bucureşti în 19 septembrie 1967. În iulie 1986 am absolvit Liceul de Construcţii Anghel Saligny profilul Construcţii – Structuri. In prezent lucrez ca laborant, mulţi ani (1992-2003) lucrând ca lucrător-magazie/mesagerie în diverse edituri bucureştene. Nu am debutatat în reviste literare, nu am publicat nici în volum. Nu am participat la cenacluri literare. Am participat la diverse concursuri literare, însă fără vreun rezultat.

Revoluţie şi premeditare

Cătălin Rădulescu


Când ultimul din grup care trebuia să sosească în Rondul Roman se opri lângă ei, Hydrostates, unul dintre cei aflaţi la vârsta matură, aruncă o ultimă privire semicircular-conspirativă împrejurimilor. Discuţiilor de mare importanţă ce le aveau de fiecare dată, se cuvenea a li se da discreţia necesară, astfel încât toţi membrii grupului să rămână în maximă siguranţă.

Ultimul care sosise era şi prâslea fracţiunii şi, aţintindu-şi pentru început ochii săi migdalaţi şi etern melancolici asupra întregii găşti, le strânse tuturor zâmbitor-protocolar mâinile. Ajungând în faţa Politrucului, unul dintre veteranii de vârstă ai grupării, gestul de cordialitate formală dură ceva mai mult, căci acesta îl prelungi nefiresc scuturându-i pentru mai multe secunde viguros braţul:

– Eşti prima şi ultima generaţie tânără care a apucat să vadă mizeria de acum. Aşa… Căci noi, cei mai vârstnici, ne luăm angajamentul că lucrurile nu vor rămâne astfel!…

– Este inuman, domnule! se aprinse Hydrostates după cum îi era felul. – Nu e drept, pentru socialism s-au sacrificat şi au murit oameni în ţara asta! Valorile perene ale comunismului ştiinţific nu pot fi compromise de un ins ajuns accidental în fruntea Partidului nostru! – Nu asta au vrut bunicii şi străbunicii noştri!…

Se hotărî pe loc crearea Comitetului Secret pentru Reformarea Socialismului Naţional. Preşedinte Executiv – Hydrostates.

– La nevoie, vom acţiona în forţă! Vom critica fără menajamente în adunările de partid starea de lucruri existentă şi, o dată nevoiţi să ieşim la lumină, vom forma asemenea revoluţionarilor francezi de la 1789 un Comitet al Salvării Publice. Da, să nu creadă cei care vor să întineze în ţara asta idealurile nobile ale socialismului că vom sta cu mâna în sân! Să nu creadă odiosul dictator că vom asista pasivi la degringolada pe care se pregăteşte să o producă!

– Eu l-aş ruga pentru început să nu mai reformeze biata Limbă Română, punându-l ca la şcoală să scrie corect de o sută de ori municipiile şi tuturor!* crezu cineva că este necesar să destindă atmosfera printr-o vorbă maliţioasă.

Lui Hydrostates i se cam deranjase cravata. Luă o pauză pentru a şi-o aranja meticulos, moment de care profită Politrucul spre a continua destinderea atmosferei cu o nouă glumă.

– E, cred că a sosit momentul să bem o bere; aşa… am de gând să las a mi se face cinste după principiul dai în mine, dai în Nicu – dai în Nicu, dai şi-o bere! – Ce zici, Prâslea – aşa…ţie nu ţi s-a făcut sete?

– Ce să zic, tovarăşe Boroconschi – cât am stat la Paris m-am cam dezvăţat de nemţeasca băutură. Ştiţi, francezii beau cantităţi impresionante de vin! Asortate mai totdeauna cu tartine cu brânză, mai adăugă el, aplecându-se politicos, în timp ce veteranul îi oferea teutonicul proviant.

– Aşa… Şi cum se observă de acolo realizărili din patria noastră?

Tânărul nu răspunse imediat, preocupat fiind cu savurarea primei înghiţituri din lichidul înţepător şi rece.

– Să vedeţi, acolo nu se prea discută despre asta. Din invidie, desigur. O singură dată, anul trecut, nişte foşti amici de ai mei francezi s-au uitat mai atent când au văzut o televizare în direct de la Bucureşti, cu ocazia citirii unui discurs oficial prilejuit de încheierea Jocurilor Olimpice. La început, nu am înţeles de ce se tăvăleau pe jos de râs, după care mi-am dat seama: din pricina emoţiei, tovarăşul Niculae Ceaunescu îşi începuse lecturarea discursului prin citirea celor cinci cercuri olimpice ce alcătuiau antetul cu care fusese ornat festiv fiecare pagină a speech-ului.

– Ca să vezi, puştiule, de cine am ajuns să fim conduşi! Aşa… – Tu nu ai dori ca lucrurile să se schimbe?…

– Cum să nu dorească, domnule, cum să nu dorească, interveni cu parapon Hydrostates care între timp reuşise să-şi rearanjeze cravata în deranj. – Numai că nu realizează, ca întreaga tânără generaţie. Din prea multă loialitate!

– Dar tovarăşul Niculae Ceaunescu este un mare patriot, aţi văzut cum s-a comportat acum cinci ani când cu invadarea Cehoslovaciei, încercă cu voce subţirică să-şi justifice fidelitatea reprezentantul junimii naţionale. – Să ştiţi că tot Occidentul îl admiră pentru asta: micul David care l-a înfruntat pe marele Goliat…

– Bleah! exhibă Hydrostates cu năduf. – Micul David care l-a înfruntat pe… Eşti naiv, hidalgo !… Nici o clipă nu a fost vorba de o confruntare, ci de o înscenare menită a-i face pe apuseni să creadă că în lagărul socialist a apărut o breşă, aşa încât măcar un singur stat socialist să fie mai credibil în faţa bancherilor lagărului capitalist, şi astfel să ,,beneficieze’’ de subsidii şi tehnologie de acolo pe care în mare parte cui crezi că o să le paseze?… celui pe care-l înfruntă!… Reţine, hidalgo, niciodată tovarăşul al cărui nume l-ai pronunţat, nu va face mai mult decât îi va spune stăpânul său; în felul acesta va avea tot sprijunul moscovit împotriva căruia şi-a încordat ,,praştia’’ de conivenţă cu acesta, dar şi credibilitatea aducătoare de finanţe a Apusului, deci toate condiţiile ca printr-un abil joc de basculă să instaureze un regim de dictatură personală extrem de eficient şi durabil. Ceea ce, noi aici de faţă, vrem cu orice preţ să împiedicăm!…

Un timp, liniştea deveni hegemonă, răstimp în care conspiratorii îşi mai luară un rând de sticle. După care se purcese la crearea Comitetului Naţional pentru Stoparea Odioasei Dictaturi, acesta având să aibă cât de curând un program pe care participanţii aveau să-l redacteze în urma uneia din viitoarele lor întâlniri. În program, ca punct principal, avea să figureze printre altele ca finalul construcţiei socialismului să nu se mai soldeze cu edificarea societăţii comuniste, ci a capitalismului de stânga, agrementat cu o democraţie originală. – Cu riscul nedemocratic al cumulului de funcţii, preşedinte al acestui nou Comitet avea să fie ales tot Hydrostates.

În acel moment interveni în discuţie Paleontologul. Fusese admis în grupare din nu se ştie ce considerente, cunoscut fiind faptul că poseda origini nesănătoase în calitatea sa de urmaş de exploatatori burghezo-moşiereşti, cu un unchi prin alianţă academician în timpul monarhiei de tristă aducere amintire, precum şi tatăl său avocat care era fiul unor canibalice bestii moşiereşti, foşti proprietari a unei destul de întinse latifundii din Nord-Estul ţării. I se recunoşteau însă de către toţi membri grupării marea sa capacitate de sinteză, de intelectual autentic, aşa cum restul tovarăşilor nu prea aveau de unde să aibă în instrucţia lor genetică, întrucât putuseră să spolieze fosta elită intelectuală a ţării de orice, chiar şi de viaţă – numai de ereditate, nu.

– Dhomnilor – îşi începu dânsul una din interesantele sale dizertaţii convergent istoric-geologice – este chunoscut fhaptul că în istohria umanităţii – ca şi în istohria vieţii pe pământ – factorul numit imponderabil a avut dintotdeuna un rohl nemehritat de impohrtant; cine şi-ar fi imaginat – phresupunând, în mod absuhrd, desiguhr, că în acea epocă geologică ahr fi putut exista un obsehrvator humanoid – că acum 65 de milioane de ani acel astehroid avea să schimbe definitiv istohria vieţii pe Tehrra, ofehrindu-le supremaţia acelor aparent bicisnice vieţuitoahre numite mamifehrele, ce aveau să se înmulţească şi să se divehrsifice până la toate fohrmele cunoscute astăzi prin intermediul acelui învingător sthrămoş comun al nostru, al tuturor – numit Puhrgatorius?… – Prin analogie – dacă îmi pehrmiteţi – cine şi-ar fi putut închipui faptul că catasthrofa originară a secolului XX – şi am numit aici Phrimul Război Mondial – ar fi putut să rephrezinte punctul de plecare al phrăbuşirii unei lumi deja aflate în decrepitudine avansată datorată sistemului economic mercantil -endogamic phromovat – aducând totodată zohrii unei lumi noi, rephrezentate de massele care cu ocazia acelui apharent chataclism aveau phractic să irupă în istohrie?… Dacă îmi pehrmiteţi – cine şi-ar fi putut imagina…

Nimeni nu-i interzise, însă nici nu mai ascultau discursul interesant, interdisciplinar şi extrem de aplicat al Paleontologului, întrucât sosise momentul psihologic pentru cel de-al treilea rând de berici. Ocazie cu care, pentru mai multă siguranţă, fu fondat un nou Comitet, al Înfiinţării Democratice al Capitalismului de Stânga, al cărui şef, în spitirul Democraţiei Originale de care urma să fie secondat, a fost alea fatalmente tot Hydrostates.

– Nu pentru asta am luptat noi, puştiule – îşi începu explicaţiile Politrucul în timp ce-şi inaugura a patra berică. – Aşa… Noi dorim în funcţii supreme oameni ridicaţi din rândul masselor muncitoare, e adevărat, nu elemente descompuse, izolate şi periferice ca cel pe care îl crezi tu patriot. Aşa… Socialismul se poate edifica numai de către clasa muncitoare – clasă purtătoare de progres – de fiii ei cei mai înaintaţi în gândire capabili să transpună în fapte idealurile pentru care au suferit – aşa… – înaintaşii noştri, cât şi o bună parte din noi… aşa…

– Da, preluă iar iniţiativa Hydrostates care având în vedere că în contradicţie neantagonistă cu ceilalţi ajunsese la a şaptea capsulă, vorbea niţel mai împleticit. – Mi-amintesc de tata, săracu’, care deşi nonalcoolic, din obidă pentru exploatarea la care era supusă clasa muncitoare achita în ziua de leafă în semn de solidaritate consumaţiile proletariatului stors de vlagă aflat în crâşma riverană fabricii unde lucra. Apoi venea acasă fredonând Internaţionala, în timp ce mama îi ţinea isonul, hrănindu-ne până la chenzina următoare cu pătrimea de salariu rămas – plus idealurile revoluţionare. Dar lasă, au luat după Eliberare bestiile moşiereşti ce au meritat, şi şi-o vor mai lua dacă vor încerca vreodată să profite de vremelnicele probleme existente în sânul Partidului nostru revoluţionar!

Pe loc, în timp ce vânzătoarea de la Buturugă deschidea un nou rând de beri – a opta pentru Hydrostates, respectiv a şaptea şi a şasea pentru Politruc şi Hidalgo respectându-se în acest mod dialectic butada cu fiecăruia după necesităţi – a fost înfiinţat Consiliul Naţional pentru Protejarea Eroilor Clasei Muncitoare, măsură plină de bun-simţ şi prevedere, având ca scop proteguirea intereselor corifeilor clasei mai sus-amintite atât de eventualele intenţii revanşarde ale epigonilor exploatatorilor de odinioară – cât şi de tendinţele deviaţioniste ale unor tovarăşi vremelnic sau definitiv deraiaţi. Nimeni nu se mai osteni să propună un şef pentru acest nou Comitet,

întrucât se subînţelegea cine avea să fie acesta.

– Totul va fi schimbat!izbucni pe neaşteptate Politrucul viguros, dar împleticit. Aşa…

– De ce I. T. B. – şi nu A. R. T. B.?…îl ajută cu limba încleiată Hydrostates.

– De ce I. D. E. B. – şi nu C. O. E. L. R. ? avu o sclipire de inspiraţie şi Hidalgo.

– Aşa… De ce I. C. A. B. – şi nu – TERRA – APA?reveni cu ceva şi Politrucul.

Hydrostates nu mai interveni cu altă propunere, întrucât pentru dânsul apăruse de ceva vreme o măruntă contradicţie internă care dacă nu avea să fie rezolvată curând, risca să se transforme într-un mic diferend între el şi restul publicului călător din parc: anume că aproape patru litri de bere – iată, în acel moment patru litri şi jumătate – îşi cereau dreptul la expectorare mai abitir decât massele populare oprimate de regimul burghezo-moşieresc drepturile, ieşite la demonstraţii pe ecranele din cinematografele oraşului – iar aceasta de urgenţă. Problema era că cea mai apropiată toaletă se afla în parc la vreo trei sute de metri de locul legicei sale necesităţi – un punct prea îndepărtat în acel moment pentru dumnealui, în plus, existând riscul ca respectiva vespasiană să nu fie, de pildă, deschisă. Pe măsura trecerii timpului contradicţia se agravă şi datorită statuii riverane reprezentând o femeie cu un urcior în mână din care se scurgea un viguros şuvoi de apă; ceea ce îl inspiră pe chinuit care prin formaţia sa tehnică era o fire pragmatică, determinându-l a face o legătură intrinsecă între propria-i necesitate, canalul de scurgere aflat la câţiva paşi şi femeia de piatră din al cărei urcior continua neabătut să se scurgă fluidul. Momentul ajungerii de asupra grătarului salvator s-a dovedit a fi salutar, întrucât o secundă dacă ar fi întârziat, lichidul ar fi început să ţâşnească din Hydrostates precum apa printr-un baraj la a cărui execuţie nu s-a respectat la prepararea betonului reţeta proiectată de ingineri şi tehnicieni.

Dinspre cântarul public aflat nu departe de acolo se auzi un ţipăt scurt, o cucoană coborând precipitat de pe platan spre a o lua la fugă pe aleea laterală. O tânără mămică se repezi după ţâncul care împleticit inspecta zona şi, luându-l în braţe, se îndepărtă numaidecît. Impresionat de acest fapt, Politrucul execută prin puterea exemplului un sfert de cerc la dreapta sa şi, nepreocupat atât de mult de igiena publică, îşi începu transfazarea pe pereţii Buturugii unde bufetiera trebăluise până atunci ştergând nişte pahare.

– Ce dracu’ faci, dom’le?ţipă ea ascuţit când auzind susurul se uită afară. – Din toamna lu’ paş’ patru nu s-a mai văzut aşa ceva! Aici te-ai găsit să te uşurezi?

Aflat în plină activitate, Politrucul ridică spre dânsa o privire care cerea îngăduinţă.

– Aşa…

Reacţia se dovedi însă a fi contrară.

– Cară-te dracului d-aci, că te iau cu mătura!zbieră dânsa punându-şi instantaneu ameninţarea în practică.

Printre trecătorii din ce în ce mai grăbiţi, doi miliţieni îşi făcură apariţia. Îl încadraseră pe Hydrostates, privindu-l cu gura căscată.

– Ce faci aici, mami?întrebă unul din ei.

Preşedintele tuturor Comisiilor, Comitetelor şi Asociaţiilor subversive născute în acea zi în parcul Cişmigiu râgâi răsunător, pentru ca mai apoi să ofteze uşurat. Terminase tot ce avea de făcut, inclusiv scuturarea viguroasă a şarpelui de dinaintea închiderii şliţului.

– Tati, chiar nu vrei să vorbeşti şi cu noi?interveni al doilea ulan. – Ce făcuşi, bre, aci te găsişi s-o comiţi, ziua în amiaza mare, când ai o budă ici, şi alta colea?indică omul cele doua puncte cardinale cu pulanul.

Conspiratorul luase în sfârşit act de existenţa notabilităţilor care îi susţineau acum verticalitatea devenită precară. Aşa că reacţionă furtunos, declamând cu glas autoritar:

– Având în vedere că orele sunt înaintate, declar şedinta închisă! Reluarea lucrărilor mâine, la aceiaşi oră!conchise cu glas de leu.

– Ia hai la secţie! Să declari câte ceva şi p-acolo!zise celălat începând să-şi caute în geanta ca de moaşă chitanţierul de amenzi.

Profitând de precipitarea evenimentelor care îl făcuseră să rămână în umbră, Politrucul începu să urce iepureşte Movila ale cărei poale erau chiar la baza bufetului în vecinătatea căruia se cinstiseră prodigios, în acordurile a încă unui aşa…, provocând printre altele şi retragerea precipitată a tuturor perechilor ce ascunse prin firide se giugiuliseră liniştite până în acel moment.

Hidalgo la rându-i nu pierduse vremea. Trecând prin faţa statuiei Sissi – cea cu urciorul dătător de idei nesănătoase – aruncă o privire fioroasă acesteia, după care părăsind Rondul Roman se angajă cu paşi mărunţi pe Aleea Îndrăgostiţilor care îl duse în cele din urmă în Rondul Scriitorilor. Se opri nu se ştie de ce în faţa bustului lui Bacovia, privindu-l concentrat din poziţia uşor contorsionată pe care începea să o aibă, ca şi cum o bilă de plumb agăţată de grumaz l-ar fi tras în jos.

– Aici ajunseşi?îi disturbă contemplarea o voce de undeva din spate. – Te cam trage aţa la somn, ai? Las’ că te trezim noi la post!… Ia umblă!îl mână sticletele din laterală.

Ajunşi la locul conjuraţiei purtătoare de progres, constatară că este peste poate să se circule cu reţinuţii per-pedes până la secţie. Cu capul în piept, aşezat pe un scaun, Hydrostates dormea buştean sforăind ca o locomotivă cu aburi pregătită să părăsească gara. Lângă dânsul, siderat, Paleontologul – singurul neabţiguit, mărturie a acestei realităţi fiind şi acum cele două sticle de Cico ce mai tronau încă pe măsuţa metalică.

– Dhomnilor, dahr ce spun eu – thovarăşi – dintotdeauna s-a phutut constata că existenţa este uneohri phresărată de complexe de împhrejurări vădit dilematice a căror apahrenţă vizibil subiectivă nu threbuie să…

– Mata ce mai doreşti?îl luă scurt unul dintre gabori. – Nu ai destule alei pe unde să te plimbi? Hai, circulă!…

După care ajutat de ceilalţi colegi împinse în IMS-ul tocmai sosit pe cei doi obosiţi, spre a demara imediat în trombă.

* Pronunţarea stâlcită a lui Ceauşescu era muncipiile şi tutulor.

La cruce

Cătălin Rădulescu

 

Când trăsura adăstă în faţa porţii cimitirului, lucrătorii se aflau de ceva timp încolonaţi ordonat în locul unde cu aproximaţie domnu’ contabilé îşi fixa mai totdeauna scaunul şi măsuţa portabilă pe care îşi deschidea catastiful în care le erau trecute lefurile pe acea lună. Însoţit de un tânăr spilcuit, domnu’ contabilé coborî cu obişnuita-i gravitate aboslut necesară – credea dânsul – în scopul menţinerii distanţei, aşa încât mojicul să nu-şi poată lua nicicînd nasu’ la purtare.

– Aci, Ioachimiţiule!

Simbriaşii apreciaseră bine. Domnu’ contabilé se oprise în acelaşi loc în care o făcuse şi ultima oară. Nimeni nu reuşise vreodată a-l face să-şi schimbe acel loc, într-un rând fixându-se acolo după ce făcu abstracţie de faptul că lucrătorii din întâmplare se încolonaseră la vreo douăzeci de metri distanţă. De asemenea, nimeni nu-l putuse determina să intre vreodată în capela încă nedată în folosinţă spre a împărţi acolo simbriile, nici chiar când într-un rând o ploaie repede de primăvară agrementată cu tunete şi fulgere îi făcuse pe toţi ciuciulete, domnu’ contabilé continuându-şi nestingherit ritualul lunar sub stihiile dezlănţuite ale naturii ca şi cum ar fi lucrat sub cel mai duios soare de primăvară.

– Ce v-aţi strâns mă, aci, ca în jurul cazanului cazon, înainte să ajung eu? Dacă vă iau amendă câte 60 de bani, ce-oţi zice mai apăi?!…

Oamenii lăsaseră capul în pământ ca şi cum ar fi făcut un lucru de mare ruşine. Îngânară mai apoi într-un cor murmurat, cu o sincronizare uimitoare, de parcă un regizor le-ar fi stabilit din timp textul scuzei:

– Iertaţi-ne şi nu ne oropsiţi, domnu’ contabilé, că n-o să se mai repete!…

– Păi v-om ierta, de! zise el pe ton critic, că ce să facem – până la urmă sunteţi ai noştri!… D-aia n-are ursu’ coadă, că l-a păcălit vulpea – iar simbriaşul valah parale, de harnic ce e!… – Aide, treceţi pe un rând în faţa mea, să isprăvim mai degrabă!

În tot acest timp, tânărul asistent pregătise cu gesturi aferate cele necesare lucrului, deshizând măsuţa şi scăunelul pliante, punând călimara umplută ochi la locul cuvenit, aşezând tocul pe mijlocul registrului, retrăgându-se apoi cu doi paşi graţioşi în spatele stăpânului, împreunându-şi mâinile pe pântec şi sfârşind prin a ţinti zarea cu o privire plină de demnitate, de lacheu nemeritat de stăpânul mai tot timpul fără temei nemulţumit.

După ce îşi fixă ochelarii de sârmă pe nas spre a avea pe de asupra a ce să privească, domnu’ contabilé aruncă o privire relativ distrată în catastif, murmurând un Mda… mormăit care îi trăda mulţumirea deplină pe care nu voia să şi-o exprime pentru calculele impecabil executate. Totuşi:

– Băi, Ioachimiţiule, de câte ori te-am rugat să nu mai treci totalurile cu cerneală roşie?! Asta e contabilitate, mă, nu poeizii scrise pe hârtie roz-bombo’-parfumat pentru ibovnică!…

Figura celui interpelat se făcuse mai demnă. Privirile devenite uşor tăioase erau aruncate acum mai în faţă, prin uşoara lăsare a capului pe spate. Buzele se subţiaseră strângându-se, tremurând imperceptibil.

– Am vrutără, domnu’ contabilé, să facem o drastică subliniere pentru privirile domniei-voastre poate câteodată obosite de prea multă muncă. De alfel, noi…

Dar stăpânul nu-l mai asculta.

– Gheorghe Vasile!

– ’ zent!

– Apropie-te!

– ’ înţeles!

Preocupat, tartorul polilor din lădiţa de alături căută o vreme zumzăind în condică. Apoi izbucni volubil:

– E, ai văzut că se poate?! Luna asta îţi iei toţi banii! Dacă n-ai o zi lipsă?… Cine face ca tine, ca tine are să păţească; 2 lei pe zi x 26 de zile – 52 de franci. Na, ţine! Ş-acu’, semnează!

– Da’ nu ştiu a scrie…

– Atunci pune deş’ tu! îl pofti arătându-i călimara de alături.

Lucrătorul puse degetul îmbibat în cerneală lăsând o pată cât o pecete domnească.

– Altu’!…

– Să trăiţi domnu’ contabilé!

– Ce mai faci, dom’ le?…

– Bine, să trăiţi!

– Ce-ţi mai face Maricica? A născut?

– Da, să trăiţi!

– Ce?…

– O viţică, mânca-o-ar tata s-o mănânce – să trăiţi! Am şi botezat-o: Joiana!…

– E brava, brava!… Vezi că luna asta ai lipsit două zile: 48 de franci cu mustrare!…

– Am lipsit că a născut Mariţica…

– Da’ ce, nu putea să nască singură?… Aide, du-te!…

Monoton, lucrătorii se apropiau unul după altul. Domnu’ contabilé se cam plictisise, avea nevoie de un divertisment şi schimbare a tematicii, aşa că privirea îi căzu pe crucea de fier groasă şi înaltă ce urma să încununeze turla capelei mortuare încă în construcţie.

– Mă, da’ voi n-aţi mai pusără o dată crucea asta?… Că dacă eram eu aici – uite-aşa o aburcam pân’ acum în vârf! încheie lovindu-şi sonor degetele.

Oamenii nu ştiau ce să răspundă. Crezură deci că e mai nimerit să tacă. Din spate, însă, tânărul asistent crezu că e de datoria lui să intervină, mai ales că mărinimia sa avea să fie deşărtată pentru nişte oameni sărmani a căror ignoranţă nu avea cum să-i apere de toanele unuia mai şcolit ca ei.

– Nu e chiar aşa de simplu, domnu’ contabilé!… La ei e puţin mai complicat, nu ca la domniile-noastre unde repede putem să scriem cât face doi cu doi. Structura de rezistenţă la care lucrează ei e nevoie să…

Tartorul se întoarse încet în scaun spre tânărul din spatele său, ascultându-i explicaţiile aparent pertinente cu un zâmbet zeflemitor pornit din vârfurile buzelor şi ale ochilor.

– Mă, Ioachimiţiule, ştiam că pe lângă operaţii cu ţifre tu te pricepi doar la poiezii – da’ văd că le ai şi cu clăditul!

Tânărul îşi muşcă buza, înroşindu-se ca o pătlăgică coaptă straşnic. Stăpânul dădea în vileag unul din secretele sala cele mai intime, după ce decoperise la spatele unei condici un catren dintr-un poem pe care de jumătate de an îl trimisese la o revistă de profil, neprimind încă nici un răspuns.

– Dacă te pricepi tu la atâtea, mă întreb cum de n-ai făcut şi armata, ca ştii câte ceva şi de cătănie – ha?

Afrontul era acum dublu, insinuându-se pe deasupra şi faptul că s-ar fi fofilat de o îndatorire obştească, cunoscut fiind că tânărul era de familie mai înstărită, care ar fi putut să-l ajute pecuniar în acest sens.

– Pentru că, domnu’ contabilé, până acum n-am căzutără niciodată la sorţi în acestă privinţă. Altminteri, să fiţi sigur, că tânărul aicea de faţă n-ar ezita a-şi face datoria sub faldurile drapelului Măriei-Sale!

Buza şi bărbia îi tremurau deopotrivă, împreună cu vocea care trăda un început de revoltă.

Domnu’ contabilé, îl privea acum într-o atitudine de contemplaţie blegoasă, sprijinindu-şi doar falca în palma mică şi albă precum de domnişoară de pension. Zâmbetu-i mefistofelic îi dispăruse de pe chip, lăsând loc doar unei indiferenţe adânci.

– Ştii ce, mă Ioachimiţiule – mie mi s-a făcut foame… Câte ceasuri să fie?… – Ia du-te mătăluţă colea peste drum la crâşma Ghencii de cere un meniu complect … Aidi, du-te şi să vii degrab’! – Să vie altu’! se adresă şirului de lucrători ce păstrau respectuos o distanţă de vreo zece metri.

Preocupat, îşi reluă operaţiunea de căutare a simbriaşilor, folosindu-se de vârful condeiului cu care lăsa din loc în loc o dâră de cerneală.

– Tiii, domnule!… Ce făcuşi?… Numa’ nouă zile pe luna asta!?…

Omul din faţa sa lăsase spăşit privirile în pământ.

– Cum de-ai izbutit?…

Şi lasând o privire critică în catastif, domnu’ contabilé începu să scrie preocupat ceva în rubrica Reclamaţiuni.

– Să vedeţi, domnu’ contabilé, luna aiasta am fostără cam bolnavi…

Oprindu-se din scris, funcţionarul ridică o privire ascuţită către omul cu privire posomorâtă.

– Numa’ azi s-a nemerit să nu fii bolnav, în ziua de simbrie – ha?!… – Încă o lună să mai faci una ca asta, Teofile – şi spui la Consorţiu să te puie pe liber. Păi treabă e asta, măi Teofile?! Na, ţine acilea optesprezece franci şi zi-i merçi! Că cred că nici d-ăştia n-ai făcutără pe luna asta!…

– Îmmm, domnu’ contabilé, da’ cu banii aiştia n-o să am nici d-o litră de vin… şi uite, şi acum sunt cam bolnăvior – mă cam doare o măsea…

Domnu’ contabilé se mulţumi a-i mai arunca doar o privire ca un trăsnet. Lucrătoul se retrase cu umerii căzuţi.

Pe sub bolta de intrare a ţintirimului se vedea în acel moment meniul complect comandat. Era împins pe un cărucior ca de spital care nu se ştie cum trecuse prin hârtoapele drumului împins personal de patronul cârciumii, ce păşea plin de importanţă, cu vârfurile ciubotelor ca de clown mult pe laterală, iar mustăţile pe furculiţă.

– Poftiţi, domnu’ contabilé, meniủ-ul ce avem onoarea să-l aducem personal pentru domnia-voastră: borş de perişoare ca fel unu iar ca fel doi, specialitatea casei – iahnie de fasole cu cârnat. – Vă dorim poftă bună şi sperăm ca şi pe viitor să aveţi bunătatea a apela tot la noi!

Plecă la fel de important cum sosise, parcă cu vărfurile botinelor şi mai pe lateral dispuse. Într-un târziu, dispăru dincolo de ieşire cu tot cu căruţul atoturuitor ce părea că are să scoale morţii din racle.

După ce trase pe un colţ al mesei registrul şi ustensilele de scris, asistentul îşi reluă discret locul său, cu mâinile împreunate în faţă.

Domnu’ contabilé începu să mănânce cu lăcomie, ca şi cum atunci ar fi scăpat din temniţă. La a cincea sorbitură rămase cu lingura în aer. Din stânga sa, un cortegiu funerar îşi făcu simţită prezenţa prin ţipetele sfâşâietoare ale bocitoarelor de profesie care în răstimpuri se loveau cu capul de sicriu.

– Auzi, mamă ce să facă el!… Să se omaoare fiindcă l-a părăsit Frosinaaa!…vivandiera naibii, să nu se bucure de ăla cu care îşi face felu’ acum, s-o trăsnească Ăl-de-Sus şi Maica Precista, să…

Lângă sicriu, preotul răspopit agita grav şi lent din cădelniţă, cântând din mers şi pe nas Stâlpii ce pare-se îi ştia pe de rost. La un moment dat procesiunea se opri. Ajunseseră la destinaţie. Un miros înţepător de tămâie părea să se fi răspândit în tot cimitirul.

– Hm… auzi, domnule, din ce să se omoare: din amor!…

Şi cu un semn a dezaprobare din cap, domnu’ contabilé trecu la felul doi.

– Ia zi-i, bă Ioachimiţiule, poietul ăla al vostru naţional nu şi-a luat zilili acu’ vreo opt ani din aceleaşi pricini?

Cel interpelat îşi reluă atitudinea demnă.

– Domnu’ contabilé, nu să cade a vorbi astfel de marele poete al neamului care odihneşte în somnu-i prematur, la nici zece verste de noi, în ţintirimul Şerban-Vodă. – Adevărat că a fost îndrăgostit nepotrivit de o femeie măritată şi poetesă la rându-i care a murit în acelaşi an cu el, dar…

– De ce nu te laşi tu de meseria cu ţifre, mă Ioachimiţiule, ca să îi iei locu’? Că văz că le ai cu stihurile; ţi-a răspunsără aia la care le-ai trimis?

Interpretă cum dori tăcerea adăncă, plină de semnificaţii metafizice a tânărului.

– E, ai văzut?… Totu’ până aci: puţini vrea, Ioachimiţiule, să moară săraci, dând în zadar banii pe hârtie decât să-şi trateze mai bine la Italia oftica!

Domnu’ contabilé isprăvise dejunul. Îi rămăseseră în farfurie un sfert de cârnat şi o lingură de iahnie, iar în căniţa ca de puşcăriaş câteva linguri de borş şi o perişoară stâlcită. Turnă restul de ciorbă în farfurie, frânse dumicatul de pâine neconsumat, zvârlindu-l peste tot acel terci.

– Ţie nu ţi-e foame, măi Ioachimiţiule? Na! întinse farfuria pregătindu-se să-l îndestuleze şi pe cel din spatele său.

– Mersim, domnu’ contabilé, dar noi am statără la masă înainte să plecăm spre slujbă, spuse tânărul cu cea mai marţial-înţepată atitudine pe care şi-o luase pe ziua aceea.

De undeva din spate, nevăzut de nimeni, se apropiase un tip hirsut cu priviri sălbatice.

– Domnule… fie-ţi milă… nu am mâncat de trei zile… fă-ţi pomană şi cu mine…

– Na, că s-a găsit client!… Dacă n-ai vrut tu, uite că s-a găsit altu’!…

Dinspre cortegiul funerar se auzeau primii bulgări de pământ aruncaţi cu lopeţile pe racla lăsată în criptă. O femeie despletită, nurlie încă tânără desculţă şi cu rochia pe jumătate descheiată străbătea aleea, apropiindu-se de cortegiu, după ce intrase ca o vijelie pe poartă.

– Nuu… nuuu… nu-l îngropaţi… că eu îl iubesc… cum a putut să facă una ca asta?…

Era Frosina pocăită. Un glas unanim de revoltă străbătea printre cei ce alcătuiau procesiunea.

– Pleacă de acilea, căţea! Nu ţi-i destul că l-ai băgat de aşa june în ţărână? Căzătură!…

– Nuu… nuuu… nu-l îngropaţi… lăsaţi-mă să-l mai văz o dată… aoleo, Doamne, Doamne – ce năpastă a fost să cază pe capu’ mieu!…

– Mda… plescăi din limbă domnu’ contabilé stenahorisit de scenă. – Tu ce stai acolo? Apropie-te, dom’ne! zise ultimului lucrător ce cu basca în mână aştepta să-şi ia simbria.

Şi reluându-şi căutarea preocupată cu peniţa, într-un târziu găsi. Ridică o privire admirativă către cel din faţa sa:

– Bravo, nene! Da’ ce-ai făcut – ai lucrat şi duminicele?…

– Da, domnu’ contabilé, eu am fost tot timpul acilea, am avut de lucru şi noaptea cu fiarele ce ţin sus cupola…

– Mde… aşa o fi… dacă zici ’mneata… că prea o zici cu foc… bravo! – Na, 60 de franci în cap!… Semnează…

Asistentul începuse deja să strângă, pliind la loc scaunul şi masa pe care le luă la subsuoară după ce introduse registrul şi ustensilele de scris într-un sac generos. După care merseră în grabă spre trăsura ce îi aştepta în faţa porţii, pe capra căreia vizitiul ce se sculă brusc din moţăială îşi mână viguros bidiviii, nearuncînd nici măcar o privire femeii răvăşite care la rându-i ieşise în acel moment ca o furtună pe poarta ţintirimului

Ţintirimul din Kladovo

Cătălin Rădulescu

 

Când întunericul a învăluit complet aşezarea, cei doi prieteni porniră la pas, cu foarte mare prudenţă. Era mai bine să evite întâlnirea cu o patrulă militară, posibilitate deloc de neglijat, mai ales dincolo de fruntariile acestei ultime aşezări de graniţă, dincolo de care şipoteau apele Dunării.

Staţionaseră cam o săptămână în mica localitate, atât locuitorii cât şi şeful postului de miliţie crezând că intr-adevăr sunt doi tineri care, pasionaţi de piscicultură, doreau să-şi petreacă o parte din vacanţa de vară pe malurile fluviului. Nimic nu atrăsese atenţia asupră-le, precauţia de care dăduseră dovadă având efectul scontat. Ba chiar îşi lăsaseră bărbile să crească, precum doi novici în ale datului cu undiţa ce seara căzând frânţi de oboseală, nu mai aveau vreme de pămătuf şi lamă.

Localnicii adoptaseră chiar o atitudine protectoare faţă de ingenuitatea celor doi tineri alături de care, pe mal, rar se puteau vedea poposind câteva plătici ori roşioare, asta după o zi obositoare de stat în arşiţă.

În seara aceea se părea că Providenţa le ascultase ruga, oferindu-le o noapte întunecată, pe al cărei cer, încă din amurg, se îngrămădiseră mase compacte de nori. Era preferabil totuşi să nu se producă una din acele averse rapide caracteristice verii, caz în care situaţia lor ar fi fost considerabil îngreuiată, dacă nu cumva într-o astfel de eventualitate ar fi trebuit să-şi amâne planurile pentru altă noapte.

Trecuseră fruntariile aşezării, ascunzându-se în micul crâng în care îşi puseseră atâtea speranţe în timpul elaborării planului. Gâfâind de emoţia şi corpolenţa care îşi spuneau cuvântul, Anton îşi urma prietenul care, cu paşi elastici de linx, înainta fără aproape să răsufle. La un moment dat, Mihai se aplecă râzând satisfăcut :

– L-am găsit, amice ! jubilă şoptit. De dincolo de masca de verdeaţă, se vedeau lămurit ţepii sârmei ghimpate. Tăie cu cleştişorul atâtea fire cât să aibă loc să treacă. În urma lui, prietenul său icni. Se înţepase. Îi dădu mâna, ajutându-l să se descurce.

– Când vom ajunge lângă Colesseum o să te pun la cură de slăbit! Acum n-am vreme! Hai!

Era cât se poate de fericit, întrucât la nici douăzeci de picioare undele fluviului clipoceau îmbietor. Până în acel moment, totul mersese ca pe roate. Iar ploaia, putea să mai aştepte.

Înaintau cu salturi scurte şi dese, ca pe unul din câmpurile de instrucţie unde îşi făcuseră armata.Vântul începuse să sufle cu forţă destul de mare, învolburând apele şi creând spărturi între nori prin care luna apărea în scurte răstimpuri.

– Staaai ! Cine e ?

Încremeniseră. La o distanţă nu prea mare, soldatul, care nu-i văzuse, a simţit totuşi mişcare şi, crezând că i se apropie schimbul, executase somaţia regulamentară.

– Am apreciat greşit distanţele între posturi şi ora ! După cum somează santinela, se pare că e momentul când se schimbă garda !

Într-adevăr, ostaşul a mai privit o vreme în direcţia lor, descumpănit. Se înşelase. Nu se apropia schimbul.

– Trebuie să ne grăbim, mai şuieră Mihai. E douăsprezece şi opt minute. Peste poate nici un sfert de ceas, s-ar putea să ne trezim pe cap cu vreo duzină de militari !

Îşi reîncepură salturile, mizând pe faptul că, plictisită de aşteptare, santinela privea în altă parte.

– Stai că trag ! ţipă acaeasta ascuţit.

Un foc răsunător de armă tulbură întunecimea nopţii. Dinspre laterala stângă, se auzeau paşi grăbiţi. Fără nici o precauţie, fugeau acum spre apă, unde se aruncară fără întârziere.

– Staţi ! se auzi o voce cavernoasă şi autoritară.

Înaintau precipitat, în salturi dese şi lungi.

– Dumnezeii mamilor voastre de derbedei !

Un foc de pistol fu slobozit în văzduh.

– Ei lasă !

Ştiau ce înseamnă această ameninţare. O dată capturaţi, un lung intinerariu martirizant ar fi început prin puşcăriile regimului. Din facultate ar fi fost exmatriculaţi fără drept de apel. După poate ani grei de închisoare, nu şi-ar mai fi găsit nici un rost.

– Schimb, pentru îmbarcare în şalupă – începeţi !

Suntem pierduţi !” reflectă Anton gâfâind. Lipsa de antrenament fizic îşi spunea nemilos cuvântul. Fasciculul puternic al reflectorului instalat în ghereta santinelei îi reperă ca pe o scenă de teatru.

Motorul şalupei a hârâit de câteva ori, ca şi cum ar fi vrut să pornească. Se înecă într-un icnet surd.

– Avădanei, tună vocea cavernoasă, ce ţi-am spus eu în după-amiaza asta să ai grijă de motor ?!

– D-apăi l-am meşterit, să trăiţi, tov maior, da-i vechi şi iar s-o gripat. Spunea tov colonel că mâní ni aduci unu’ nou, răspunse cel interpelat, ,,uitând’’ să refacă contactul dintre baterie şi motor, pe care tot el îl întrerupsese.

– Ce tot vorbeşti, nepricopsitule, când tu ai pactizat cu duşmanu’ ! L-ai stricat intenţionat !

– Ba nu, tov maior! Da’… – Irrra, m-am şi curentat…

– Gura ! Schimb, încărcaţi ! Ochiţi ! Fooc !

Zeci de arteziene minuscule ţîşniră departe, în faţa lor. Era aproape cu neputinţă ca şi un recrut după prima instrucţie a focului să ochească chiar atât de prost. Mecanicul de bord îşi reglă arma la foc cu foc şi, părând că ocheşte concentrat, ,, încărca’’ pistolul-mitralieră după fiecare proiectil scuipat, azvârlind astfel jumătate din încărcatura ucigaşă a sectorului în ţarâna.

– Mai grupat, gaşcă de nătărăi ! Sau vreţi să-i împuşcaţi în avanpremieră ?

Ofiţerului i-a trecut un moment prin cap să facă un apel prin radio-locaţie spre a i se trimite un elicopter în sprijin. Dar realiză cam ce ar fi zis cei de la conducerea garnizoanei dacă aflau că este solicitată o piesă de aviaţie destinată distrugerii tancurilor şi infanteriei, în scopul mitralierii a doi puştani ce încercau să voteze cu piciorul.

În acel moment, fasciculul reflectorului începu să se diminueze, semn că îşi intrase în drepturi economia de electricitate aproape întotdeauna intervenită în acel moment din noapte. Precum o lanternă cu bateriile epuizate, îşi diminuă lumina din ce în ce mai mult, până ajunse la puterea câtorva zeci de lumânări.

– Ochiţi mai grupat ! urlă ofiţerul exasperat de lunecarea irezistibilă a fugarilor.

Gloanţele despicau în continuare la o distamţă apreciabilă apele fluviului ce se pregătea de furtună.

– Anton, să înotăm puţin în aval ! hotărî Mihai. Astfel, aveau să deruteze ţinta trăgătorilor care, începând să aprecieze distanţele, îi încadrau din ce în ce mai aproape.

Obsedant, motorul ambarcaţiunii dădea în continuare rateuri, în tentativa nereuşită de a intra în funcţiune. Păreau să fi trecut mulţime de ore de când se aflau în apă. Pierduseră noţiunea timpului.

– Hai, Anton ! Să înotăm puţin circular ! Altfel ne vor nimeri !

Încurcaţi, soldaţii încercau să facă o nouă apreciere de distanţă. Gloanţele loveau iarăşi mult prea departe.

– Ah, adunătură de neputincioşi ! O să-i scăpăm! Daţi-mi o armă, spuse surescitat.

Mecanicul de bord o oferi generos pe a sa, reîntorcându-se la şalupa buclucaşă. Ofiţerul ochi cu grijă, apoi apasă pe trăgaci. Se auzi un declic. Sectorul era gol…

– Cine dracu’ te-a băgat în compania mea ?! urlă trântind automatul de pământ, smulgând imediat arma altui soldat.

– Bascrisu’, anafura şi cruşea mă-ti di nelegiuitsărmanii copchii… murmură soldatul.

Un evantai de gloanţe despică îngrijorător de aproape apa.

-Înapoi, în amonte! strigă Mihai.

Plescăi apa de câteva ori dar, întorcând capul, îşi observă prietenul rămas în urmă.

– Mihăiţă… nu mai pot… du-te… salvează-te… eu rămân aici… murmura celălalt extenuat.

Disperat, s-a întors spre el din câteva zbateri de braţ, cu riscul de a fi nimerit.

– Hai, Anton ! Doar un mic efort ! Vom ajunge acolo, ai să vezi ! Ne vom continua studiile, ne vom trăi tinereţea, totul va fi bine ! Hai, omule !

Toate aceste încurajări necesitară un efort îndoit, căci era mult mai economic să înnoate, decît să calce apa în scopul menţinerii la suprafaţă.

Celălalt părea la capătul puterilor. Resemnat, cu figura destinsă, se pregătea să se lase înghiţit de ape. Un alt mănunchi de gloanţe ridicară câteva arteziene la doar câţiva centimetri de ei. Lui Mihai i se păru chiar că un proiectil îi mângâie ceafa, înainte de a se cufunda în adâncurile fluviului. De pe mal, rateurile motorului se desluşeau din ce în ce mai stins.

– Nu porneşti, tov maior ! se auzi din depărtare vocea plângăreaţă a mecanicului de bord. Lumina reflectorului pălise cu totul.

– Luaţi-l pe nebunu’ ăsta de pe capul meu ! răcni din nou ofiţerul. – Nici sectorul acesta nu are cartuşe ! Acum două seri când eram O. S. R.* pe unitate – i-am dat să-mi facă cizmele spunându-i să le cremuiască egal pe toate părţile – şi mi le-a văxuit şi pe dinăuntru ! L-am bătut cu toate gardurile şi tot degeaba ! – Cară-te dracului de aici, că fac o crimă ! …

– Deh…

– GURA !!!

– agaţă-mi-te de curea ! strigă îngrozit de perspectiva de a i se epuiza şi lui forţele. Nu aşa! Mai puţin strâns! Aşa!

– Nu mai pot… şoptea celălalt ca pentru sine. Da, da… nu…

Înnota cu vigoare renăscută, ţintă spre malul eliberator. După câteva minute, împuşcăturile din ce în ce mai surde îşi trimiteau jerbele ucigaşe mult în spatele lor. Din acel moment, era foarte puţin probabil să mai poată fi nimeriţi. Mâna lui Anton i se încleştă dureros pe coapsă. Apoi strânsoarea reveni la normal, nedesprinzându-se însă de singura posibilitate de salvare.

Mihai se agăţă viguros de mal şi, într-o încordare supremă, se căţără pe mica ridicătură a acestuia, cu prietenul pe care îl prinsese de subsuoară. Epuizat, rămase câteva clipe în genunchi, răsuflând sacadat.

– Ei, spuse când cavalcada cordului se mai domoli, ai văzut că nu te-am minţit ? Tot spuneai că…

Pe o rână, cu ochii larg deschişi, prietenul său fixa a reproş cerul neîndurător. De pe o sprânceană se formă un strop mare de apă, care i se prelinse apoi din ochi precum o lacrimă uriaşă. În dreptul tâmplei, părul precum abanosul se pigmentase în sângeriu. Pe omoplat, cămaşa avea o mică gaură, de jur-împrejurul căruia sângele formase o pată palidă.

– Aţi făcut în noaptea asta o plimbărică cu concert, da’ a meritat ! izbucni santinela sârbă în râs din spatele său. – Când am intrat eu în post, recitalul era în toi ! Să nu te sperii, chiar dacă Pământul este oval, nu ai ajuns înapoi, ci în localitatea sârbească Kladovo. Mama mea e româncă, şi de la ea ştiu limba. – Aţi avut noroc! Alţii, cărora le-a căzut steaua în fluviul ăsta blestemat, odihnesc acum într-un cimitir făcut special pentru dânşii, în afara satului. În ultimile patru luni, cred că s-au găsit cel puţin trei cadavre în grătarele hidrocentralei ! Slavă Domnului, voi …

Zâmbetul soldatului se crispă. Cu ochi goi, cadavrul continua să fixeze cu încăpăţânare cerul. Printr-o ultimă spărtură de nor, luna îşi mai făcu o dată apariţia. Apele fluviului erau din ce în ce mai neliniştite. Vântul se oprise. Primii stropi de ploaie le biciuiau faţa.

– Iartă-mă… murmură militarul descoperindu-se şi facându-şi Semnul Crucii.

Se aplecă, închizând ochii mortului cu un gest ca de dezmierdare. Apoi a cuprins mâna celuilalt viguros, cu un impuls mai mult latin decît slav. Dinspre tăriile văzduhului, un fulger despică negura zorilor, urmat de un tunet violent. Reflectorul de pe malul opus trimise pentru câteva secunde un fascicul puternic, semn că economia de electricitate luase sfârşit. Militarul îşi scoase mantaua, punând-o protector pe umerii celui care cu ochi înlăcrimaţi, fixa mai departe cadavrul.

– Chem să te ducă la corpul de gardă. Eşti leoarcă, şi a mai început şi ploaia. Or să vină băieţii să-l ridice şi, pe cuvânt de cinste, va avea o înmormântare creştinească, aşa cum dorim amândoi. Hai…

santinela bătu conform consemnului în conducta metalică pe post de toacă. Precum dangănetele îndepărtate de clopot, alte bătăi se auzeau din ce în ce mai stins, până ce îi răspunse cel mai sonor, acela aflat chiar în faţa subunităţii de apărare.

 

 

*

 

La fiecare trei ani, localnicii micului sat riveran Dunării se obişnuiseră cu apariţia străinului care, fără să ceară găzduire nimănui, intra direct în curtea micului ţintirim amenajat anume pentru înhumarea fugarilor români ce îşi găsiseră moartea în apele fluviului, în încercarea disperată de a-şi dobândi libertatea. Străinul plătea cu această ocazie o femeie ce avea îndatorirea ca în fiecare duminică dimineaţa, după liturghie, să cureţe şi să îngrijească unul din mormintele cimitirului.

Într-un rând, omul se interesase la atelierul de monumente funerare al satului în vederea confecţionării unei cruci de mormoră. Renunţase, probabil cu gândul de a nu disturba simplitatea austeră a necropolei. Totuşi, la fiecare vizită cerea confecţionarea unei cruci noi de lemn, generos geluite, pentru a rezista mai temeinic intemperiilor celor două ierni cât avea să vegheze mormântul.

Acum, ca şi în alte dăţi, intrase direct în cimitir. Aplecat de asupra mormântului, smulge câteva buruieni, după care a aprins un snop de lumânări în candela de lângă cruce, precum şi pe mormintele învecinate.

Cu un pumn de pământ, se îndreaptă spre undele fluviului, împrăştiindu-l. Apoi intră în apă, de fiecare dată din acelaşi punct de pe mal. După ce se zvântă, se îmbracă şi, fără a arunca nici o privire spre malul opus reintră în ţintirim, unde se asigură că nu s-a stins nici o lumânare. După o ultimă dezmierdare a ţărânei în semn de rămas bun pleacă, luând-o pe şosea înapoi, nu înainte de a reînoi suma datorată celei ce îngrijeşte mormântul. Doi ţărani cu sapele pe umeri îl urmăresc cu privirea, până când străinul se topeşte în depărtarea zărilor.

* O. S. R. → Ofiţer de Serviciu pe Regiment

Noaptea-n parc (topârceniană)

Cătălin Rădulescu

 

Peste crăcile bătrâne –
Ce de ani au fost uscate,
Peste arborii cei falnici –
Ce-s bătrâni şi seculari,

Noaptea şi-a cernit năframa,
Cu a ei sobrietate,
Totul este nemişcare –
Peste parcul solitar.

Pe alei se lasă noaptea,
Noaptea cea cuprinzătoare.
Băncile rămân pustii –
Iar aleile sunt goale.

Foarte rar mai vezi acuma,
Câteodată-ndrăgostiţi,
Oamenii ce-şi trăiesc clipa –
Oamenii cei fericiţi.

Bolta este înstelată,
Şi prin crăcile bătrâne,
Totul este aşa feerie –
Ca-n poveştile cu zâne.

Luceafărul stins şi palid –
Vag zâmbeşte, împăcat,
El a pierdut doară fata –
Fata cea de împărat.

Bolta este-aşa senină !
Iar pe cer apare luna.
Parcă-un cântăreţ s-aude –
Cum îşi potriveşte struna.

E un greier năstruşnic –
Ce din somn a fost sculat,
Şi a început acuma –
Ca să ţârâie-enervat.

              *

Însă zarea se albeşte,
Ziua curând va veni,
Stelele încep să piară –
Mâine seară or s-apară –

Mai fumoase, şi mai vii…

În aşteptarea cheilor

Cătălin Rădulescu

 

Cu un oftat prelung, tramvaiul se urni din faţa refugiului cotind-o cu un scârţâit înnebunitor de osii demult neunse. După ce se asigură, trecu de partea cealaltă a străzii un tovarăş în prag de pensionare, scund şi slab, cu obrazul rumen perfect bărbierit, cu o atitudine de continuă energică hotărâre prin gura-i veşnic pungită şi ochii veşnic căscaţi.

– Nu au sosit încă? întrebă el ferm aruncând o privire clădirii noi-nouţe din faţa sa, ce exhala un putenic şi tonifiant miros de zidărie proaspătă.

Ceilalţi, de o vârstă nu prea depărtată de a lui, înclinară negativ din cap, după care îi dădură bineţe.

– Or să mai întârzie mult ? Că uite, deja soarele s-a ridicat de o suliţă, şi i se simte dogoarea! reluă burzuluit după nici cinci minute.

– Dom’ le, că frumos e ! nu se putu abţine după alte două minute, întorcându-se brusc spre ansamblul de locuit cu arhitectură stalinistă de o coloratură uşor gotică. – Mulţi au mai dorit să se mute aici, înainte să primim noi repartiţiile ! – Cât m-am luptat să obţin numai pentru noi repartiţiile astea! Apropos, ieri când să plec spre casă, cine credeţi că mă opreşte în holul de la intrare ? N-o să ghiciţi niciodată: Tusmaniu, maistrul de la echipa de forjori din Secţia a IV-a ! – ,, – Tovarăşe Jegărdeanu, nu s-ar putea câte un apartament pentru mine, cumnatu’ şi sora mea în ansamblul de dincolo de Podul Mangalia? Că tot sunt pe gratis, de la stat!” – Auzi, domnule, nu unu – ci trei apartamente vroia ţoapa, ca să-şi strămute cu noi toată şatra! termină de maimuţărit interlocutorul de deunăzi.

– Şi ce i-ai zis, nea Emile ?

– Ce i-am zis ?! – „ – Uite ce e drăguţă, destul a trebuit să-i suport pe tine şi ăi ca tine după ce în tinereţe am luptat în ilegalitate ca să fiţi şi voi oameni! Acum, după o viaţă de muncă, vreau şi eu să stau liniştit la pensie cu intelectualii mei, fără să vă mai văd mutrele ! Dacă îţi trebuie spaţiu locativ – n-ai decât să ţi-l obţii mai de la Podu’ Mangalia în jos! Sau, dacă pofteşti, să te muţi la casă veche, în locul vreunui burjui cu domiciliul actualmente la Poarta Albă! În blocurile pe care le-a făcut Partidul, deocamdată o să ne mutăm noi!”

– I-ai zis-o, nea Jegărdene – exclamă satisfăcut unul din grup.

– Să nu te reclame la Partid, îşi dădu timid un altul cu părerea.

– Ce faceee!? Numai să poftească! Dosarul lui de cadre e la mine! Ştiai, domnule, ce trecut nesănătos are?! Bunică-su a fost chiabur, chiar dacă ta-su mai şmecher a încercat să se dea lovit, făcând pe calicul! Nu degeaba i-am bătut apropoul cu case vechi! De asta ce mai spui?! Am nas, domnule, eu am fost fiu de săraci, fără pic de pământ, că tata l-a băut tot – simt repede mirosul de burjui!

– Tiii, nu ştiam că are un aşa trecut… dacă ştiam, nu-l ajutam acu’ patru ani să meargă la cursul de calificare de la Şcoala de maiştri! Tiii, domnule, ce m-a tras pe sfoară! îşi făcu autocritica un altul.

Soarele se ridicase acum mai mult de o suliţă, încingând atmosfera ce începea să devină irespirabilă.

– Nu mai vin odată? Cât au de gând să ne ţină în soarele ăsta? reluă laitmotivul de început. Apoi, reîntorcându-se brusc spre edificiul din spatele său, zise cu înverşunare :

– Nu mai e nevoie să plecăm de aici cât om trăi! Avem de toate! Uite, parcul este acolo, teatru, cinematograf – şi o grămadă de magazine de unde ne putem cumpăra orice! – Uite, până şi o ceasornicărie!… – Da aia de acolo, dintre copaci – ce e ? Văd eu bine, sau…

– E o biserică…

– O biserică !?!… Şi ce mai aşteaptă ca să dea jos porcăria de colo?! Lasă, să ne aranjam întâi – că am să vorbesc eu săptămâna viitoare la Sfatul Popular – n-or să rămână lucrurile aşa! După ce am luptat o viaţă întreagă, să respir tot opiumul cu care au prostit poporul! – Ruşine!…

Unul din grup îşi duse mâna la falcă murmurând :

– Ieri am fost la stomatolog… De abia poimâine mai am programare…

– Dar ce, ai probleme cu stomacu’?… întrebă cineva plin de solicitudine.

– Bună dimineaţa – ce face tovarăşii? întrebă jovial un tip solid, îmbrăcat într-o salopetă cu bretele.

– Bună dimineaţa, drăguţă, da’ ce aşteptai ca să apari odată?

Una câte una, începură să parcheze primele camioane cu mobilier.

– Uite, răspunse celălalt, aici tovarăşii are fiecare cheile de la apartamentele lor! zise începând să împartă legături de chei tovarăşilor care şi le preluau nerăbdători.

– Ei, ce mai apartamente a mai construit Partidu’! Când ne-or da şi nouă repartiţii la bloc? întrebă ca pentru sine, cu o uşoară undă de invidie în glas.

– Dar mata nu gândeşti că noi, intelectualii Partidului, merităm întâietatea? întrebă neobositul luptător întru repartizarea justă a spaţiului locativ.

– Ba cum să nu, tovarăşu’, cum să nu! îşi reveni celălalt prudent, gândindu-se că întâietatea ar putea fi un necunoscut cuvânt ameninţător.

Şi o luă grăbit înainte, începând să urce câte două trepte.