Author Archives: Violeta-Lucia Câmpulungeanu

Despre Violeta-Lucia Câmpulungeanu

M-am născut la mijlocul secolului trecut, în Bucureşti, de ziua Franţei.Sunt absolventă a Facultăţii de filologie (romana-franceza) a Universităţii din Craiova. Am început să scriu destul de târziu. Premiile literare pe care le-am obţinut nu reprezintă rodul unei activităţi literare laborioase, totuşi există. Premiul Revistei "Ramuri" la concursul naţional de proză scurtă "Marin Preda"- 1984, Premiul Revistei "Teleormanul" la concursul de poezie "Zaharia Stancu"-1985. Aceste premii mi-au deschis porţile "Luceafărului" revistă în care am publicat, o perioadă, numai proză scurtă. Mi-au apărut lucrari şi în alte reviste de cultură ca: "Ramuri" din Craiova (pe vremea lui Marin Sorescu) şi "Astra" din Braşov. Dupa 1990 am avut o colaborare interesantă cu o revistă din Elvetia "PAGINA DA SURMEIR', în care articolele mi-au fost traduse în limba reto-romana. Am întrerupt activitatea publicistică o bună bucată de vreme, în care am scris două romane. In 2006 am obţinut premiul al II-lea la concursul "Visul", secţiunea povestire. In luna decembrie 2006 am obtinut premiul I la proză şi premiul II la poezie la concursul "Vis de iarna". Debut publicistic: romanul "Nopţi albe de mătase", Ed. Emma, 2007. Tot in 2007 am obtinut premiul II la sectiunea manuscris la concursul de literatura "Liviu Rebreanu", pentru romanul "Femeia cu sufletul portocaliu" pe care intenţionez să-l public anul acesta tot la editura Emma. Autorul meu preferat este Antoine de Saint-Exupery care spunea: "Trăieşte mai întâi, scrie după aceea".

Invocaţie

Violeta Lucia Câmpulungeanu

 

Dincolo de tăcere

Violeta Câmpulungeanu
(membru al juriului Concursului „Visul” – 2007 )

lucileta.jpg

 

Ca să pot trece râul orpheic
Luntraşul hâd, ca plată mi-a cerut
Bucuria ascunsă sub pleoapa de-ntuneric
Sfârşitul de şoaptă-ngânat de-nceput.

Purpura din corole surprinse pe-nserate
De vântul ce le-adoarme în braţele-i de mire
Răgazul de-aşteptare al inimii ce bate
În târziul din noapte secunda de-mplinire.

Surâsul blând al mamei, ce-şi leagănă odorul
În ritmul unui cântec de la-nceput de lume
O lacrimă curată ce-şi caută izvorul
În marea de durere ce nu mai poartă nume.

Răspunsul meu, dus de ecou prin noapte
A sfărâmat tăcerea în pulberi de onyx
Şi a rămas luntraşul, stăpân undelor moarte
Să-şi poarte-nsingurarea, plutind pe râul Styx.

Discurs cu ocazia lansării romanului „Nopţi albe de mătase”

Violeta Câmpulungeanu
Predeal, 13 octombrie 2007, Hotel „MEDIEVAL”

46.jpg

Dragi prieteni,

A fost nevoie de drum lung pentru a-mi vedea adunate străduinţele sub coperţile unei cărţi, existând sub formă de crisalidă încă din 1988 si ajungând la stadiul de fluture abia în vara lui 2007.

Atât acţiunea cât şi personajele nu sunt alese întâmplător, făcând parte din perioada anilor 80, când cele mai înaripate visuri se năruiau asemenea zidurilor mănăstirii lui Manole.

Nota de ambiguitate este dată de faptul ca ele se infăţişează cititorului pe de o parte cu înţelesul lor, aparent facil, în care am creionat personajele suficient de puţin pentru ca fiecare să adauge petele de culoare ale celui de lângă el iar pe de altă parte, cu înţelesuri adânci, aflate deseori numai în mintea sa.

Am urmărit destinele personajelor lovite de multe ori de pedeapsa divină , sau de cea a societăţii.

Salvina, fata frumoasă a cărei privire albastră poposeşte peste oameni şi lucruri fără a se opri nicăieri, trecând prin viaţă de parcă ar răsfoi o carte, nu-şi găseşte locul într-o lume pentru care farmecul şi gingăşia sunt doar monede de schimb. Până şi ei i se pare că trăieşte, umană şi ireală în acelaşi timp, fiind complet informată dar şi îngrozitor de inocentă, ceea ce le dă celor din jur impresia unei perversităţi rafinate. Maturizată prea devreme de experienţele prin care trece, spre finalul romanului nu mai este femeia slabă şi nehotărâtă care trăise împiedicându-se de obstacole, ci se simte ca iarba câmpului spălată de ploaie, ţinându-se dreaptă şi oferindu-se vântului.
 

Ea este şi va rămâne „Orhideea în cana de lut” cum o caracterizează unul dintre personajele romanului.

Sorin, este bărbatul bun şi cald, oscilând între dragostea pentru Salvina căreia ar fi vrut să-i dăruiască sufletul şi toată viaţa lui, iubind-o cu disperarea călătorului care pleacă şi nu ştie dacă se mai întoarce şi amărăciunea insinuată de teama că ar putea s-o piardă.

El este echilibrul în mijlocul vâltorii, reuşind să nu se depărteze de sensul vieţii în ciuda celor întâmplate.

Lucian, personajul cel mai controversat al romanului, un boem rafinat a cărui tinereţe, figură brună şi ochi maliţioşi aveau un incontestabil efect asupra celor din jur, îngrozit doar la gândul că libertatea lui ar putea fi limitată şi că ar putea prinde rădăcini undeva, este cel care va plăti cel mai scump pentru că a vrut să fie liber, liber de obsesia oricărei amintiri, fără trecut sau viitor, trăind doar pentru clipa prezentă.

Şi, mereu şi mereu, destinul care-i urmăreşte ca o siluetă întunecată sau ca un şarpe fosforescent prin întuneric.

In timp ce elaboram această carte, mi-am pus la un moment dat întrebarea: Ce rost are să mai scriu? Pentru că lumea îşi poate continua nestingherită existenţa cu sau fără scrierile mele.

Dar, ca orice visător, am trăit şi încă trăiesc utopic cu speranţa că, poate odată, un cititor oarecare îndemnat de rândurile mele, va încerca să creeze o lume mai bună.

Poate că acest lucru se va întâmpla, cândva, atunci când eu mă voi fi risipit deja, aşa cum spune unul dintre personajele mele, „în soare, în vânt, în copaci şi în ape” , ducându-mă ca o poveste către alte spaţii, sau poposind în casele voastre sub formă de poveste

48.jpg

52.jpg

13-oct-021.jpg

Caţica

Violeta Câmpulungeanu

Afară era frig.

Renata se uita pe geam la mica vietate ce se zbătea neputincioasă, lovindu-se de uşă. O încercă un sentiment de vinovăţie faţă de bietul animal tremurător în hăinuţa lui de blană tocită. Scâncetele de copil uitat în ploaie aveau tonalităţi sinistre. N-o s-o aducă în casă. Ştie ea că, după ce-şi termină show-ul, căţeluşa începe să roadă tot.

Renata începu să se plimbe prin încăperi. Toate erau la locul lor. În casa de vacanţă, pregătirile se făceau cu mult înainte, pentru ca ea să se simtă bine acolo o zi. Sau poate două …

Vlad o cunoaştea cel mai bine. Ştia că se plictiseşte repede într-un loc şi că suferă dacă-i lipseşte un flecuşteţ. De neînlocuit pentru ea.

Afară, la uşă, „fiara” îşi continua litania ştiind că, dacă se enervează, stăpâna tot o aduce înăuntru. Când o găsise scâncind lângă tomberon, Renatei îi fusese milă de ea şi o luase în casă. Şi fiindcă nu-i venise nici un nume potrivit în minte, îi spusese „Căţica”. Era exact ceea ce Renata putea numi un căţel pervers. Îşi băga mai întâi căpşorul triunghiular prin deschizătura uşii şi te privea cu ochii piezişi. Dacă ţipai la ea se întoarcea uşor pe labe şi ieşea afară cu coada lăsată. Mânca orice, dar avea un gust special pentru mizerii. Departe de pekinezul ei preferat pe care-şi încerca talentele, vopsindu-i câte o pată de culoare sau testându-şi parfumurile. Poate că şi ea, Renata, era perversă. Nu de acum. De când era mică. Îşi ascundea cu grijă impulsurile, precum Căţica gunoaiele fetide. Ştia că e frumoasă, fragilă, transparentă aproape. Privirea ei limpede, netulburată şi albastră plutea peste oameni şi lucruri, liniştită şi blândă ca un cer de vară. Iar îmbrăţişările înflăcărate ale lui Vlad se zbăteau neputincioase, ca aripile prea mari ale unui albatros captiv. Îşi aminti că hainele lui Vlad păstrau un vag miros de spital. Şi că el se spăla atât de des pe mâini, ca nu cumva să rămână vreun iz din boala şi durerea la care era martor în fiecare zi.

Nu. Renata nu-i spusese niciodată că ar fi vrut să-l asiste când opera. Cu mâinile pline de sânge cald, uman. Că ar fi vrut ca sângele acela să i se lipească de pielea sidefie de pe care până şi razele soarelui se prelingeau luându-se la fugă.

Se întoarse în bucătărie. Îşi plimbă din nou privirea peste toate lucrurile din jur. Aşa de curate. Aşa de aseptice. Până şi bucăţile de carne erau aliniate perfect în punga de plastic. Fără pic de os. Fără pic de grăsime. Pe aleea mozaicată nu era nicio frunză. Scările de la intrare erau lustruite ca nişte pantofi de seară.

Atâta o rugase Vlad. Să plătească hornarul. Era ca şi cum ar fi plătit curentul, sau gazul, sau apa.

Renata rămase cu ochii la bucăţile de carne pe care trebuia doar să le aşeze în tigaie şi să dea drumul la aragaz. Scâncetele căţeluşei atinseseră paroxismul. Convulsive ca o tuse înfundată. Apoi se transformară într-un plânset jalnic, întrerupt de nişte înjurături grosolane.

Nervii Renatei erau pe punctul de a ceda. Deschise brusc uşa. În prag stătea un bărbat cu faţa murdară de funingine. Renata rămase cu bucăţica de carne cu care voia s-o răsplătească pe Căţică, în furculiţă. Duse mâna la spate şi un fior o zgudui de la degetele picioarelor până în umerii obrajilor. Văzu două feţe deformate în luciul tigăii din raft.

– Săru-mâna! M-a trimis dom’doctor după bani.

Renata îşi desprinse privirea din luciul tigăii fixând-o pe chipul tuciuriu din cadrul uşii. Primul impuls o îndemnă să-i dea banii şi să închidă cât mai repede uşa. Căţica însă, profitând de ocazie, se strecurase printre picioarele bărbatului frecându-şi botul de cizmele acestuia. Renata observă că cei doi aveau alb doar albul ochilor. Pata albă de pe pieptul căţeluşei se înnegrea pe măsură ce ea se freca mai frenetic de cizmele hornarului, aruncându-i stăpânei câte o privire piezişă şi vinovată. Bărbatul se aplecă şi culese de pe jos ghemuleţul negru care începu să-şi treacă fericit limba trandafirie peste obrazul lui, lingând stratul de funingine ce lăsa să se vadă mici porţiuni de piele întunecată. Şi capul bărbatului se întorcea uşor după mişcările din ce în ce mai delicate ale căţeluşei.

Renata scăpă furculiţa din mână şi Căţica îi sări drept în braţe, agăţându-se de piepţii halatului ca să-şi amortizeze căderea pe podea. Iar ea rămase cu halatul desfăcut şi cu mâinile atârnând de-a lungul trupului, în timp animalul se delecta cu porţia de carne din furculiţă.

– Semănaţi cu fata blondă de pe cutia de bomboane pe care o ţine mama în vitrină, auzi Renata glasul răguşit. Parcă nu sunteţi de-adevăratelea.

Ar fi vrut să se dea la o parte din calea braţului ce înainta spre ea, dar degetele negre începură să se înfăşoare unul câte unul în şuviţele blonde şi capul Renatei alunecă dureros de încet până aproape de obrazul acela, cu miros de om şi de câine. Cu celălalt braţ bărbatul o ridică până aproape de buzele lui cu aceeaşi uşurinţă cu care ridicase şi căţeluşa.

Şi niciunul nu auzi roţile maşinii scrâşnind pe pietrişul aleii.

Madam Oracol

Violeta Câmpulungeanu

Nu stătea la „comun” mai mult de o noapte, indiferent cât de aglomerat era sanatoriul. Ce să caute ea cu fauna aia pestriţă, adăpostită ca vai de lume pe paturi pliante!

Pedantă, cochetă, madam Oracol cunoştea regulile casei. Mai ales pe cea mai importantă. Plicul… Strecurat cu eleganţă, între două elucubraţii ale Tartorului, – aşa îi spunea ea doctorului – din care nu pricepea o iotă. Şi nici n-o interesa. Pentru ea, important era că are cine s-o asculte. Plicul îi dădea prioritate faţă de cârdul de paciente care aşteptau la uşa cabinetului, câte o jumătate de zi . Aşa că, dacă avea chef să plângă, amintindu-şi cum a prins-o cutremurul în timp ce era în baie şi cum a sărit pe geam în pielea goală, noroc că stătea la parter, putea să plângă şi o oră pe fotoliul din cabinet.

Pensionară, cu vechi ştate în casa iluziilor regăsite, madam Oracol se simţea „minunat, ca-n minunata epocă de aur”.

– Taci, madam , cu epoca, încerca s-o oprească vreo pacientă binevoitoare. Vezi, c-aici e plin de călugări de la mănăstirea Secu şi dai de dracu’ atunci când ieşi.

– De dracu’ am dat de când au venit ăştia la putere. Nu i-ar mai răbda Dumnezeu, drăguţu’. Ce să-mi mai ia? Mi-a luat casa, pământu, bijuteriile. Şi mi-a dat o chichineaţă de patru pe trei, c-a raţionalizat şi spaţiu ca zahăru şi uleiu. Tocmai la dracu-n praznic. La etajul sase, să-mi iasă sufletu’ din mine urcând, că liftu-i mereu defect şi lumina arde numai când vrea nebunu, arză-l-ar focu şi mânca-l-ar viermii ăi neadormiţi! Că l-a obligat şi pă bărbatu-meu să se despartă de mine, c-a fost tata chiabur. Şi i-am stricat dosaru’, de nu mai putea să plece în străinătate. Aşa că i-a băgat-o pe gât pe stricata aia. Că era de neam prost. Şi el îmi tot scria săracu’ din toată lumea şi se ruga de mine să-l iert. Ba, să-l ierte cucii, că mi-a mâncat tinereţea şi mi s-a scurs luminile ochilor de atâta plâns. Şi-acu’ stau în doispce metri şi cu nenorociţii ăia dasupra. Că fumează ca şerpii şi-aruncă, numa de-a dracu scrumu pă florile mele, de nu rămâne nici o frunză întreagă. Şi dacă-mi vine şi mie o prietenă la o cafea, nu pot să stau cu ea pă balcon că-ncepe ăia cu discoteca. Discoti-i-ar mama dracu’ şi mânca-i-ar canceru’ de dobitoci! C-a venit nespălaţii cu repartiţie şi nu s-aude niciodată apa curgând la baie. Că se spală doar când plouă. N-o da Dumnezeu, drăguţu’, să moară cine ştiu io … Să deschiz ziaru’ de dimineaţă, că numai d’aia iau ziaru’, să văd morţii. Cum îl deschiz, îl şi închiz. Că cine vreau eu să crape trebe să fie pe prima pagină. Şi …

Madam Oracol se scoală de pe şezlong şi-şi pune halatul pe ea. Nu poate să se ducă aşa, „în nudu’ gol” la cabinet. Şi-o încearcă şi-o migrenă.

– Unde-o fi asistenta? Că şi astea umblă, pe unde şi-a dus mutu iapa. Se-nfundă în câte-o cameră şi trag din ţigare. Arză- le- ar focu de ţigări! Şi nu vine nici una când ţi-e rău. Şi n-am pe nimeni, că sunt singură – singurică pe lume. Şi mironosiţele astea, tot timpu’ trebe să stai cu mâna-n buzunar. Că, dacă nu le dai ceva, bagă acu-n tine ca-n brânză. Şi faci flecmon de dormi numa pe burtă. Ia, uite-o şi p-aia … Zice că-i bolnavă şi umblă numa cu ochii după bărbaţi. Auzi, drăguţă, ia pune-mi şi mie vederile astea la cutie! Ce te uiţi că-s toate pe numele meu? Păi, cine să-mi scrie şi mie? Că n-am pe nimeni. Vezi, nu le pune pe toate odată. Să mi le-arunce în cutie poştaşu’ şi să vadă. Ia, uite-o pe matracucă? Ţi-am zis eu? Uite-o cum stă spânzurată de braţul ăluia! C-ar putea să-i fie copil! Că nu se mai astâmpără , ale dracu’ isterice … Da, pe mine nu mă interesează viaţa altuia. Că destul mă chinui singurăăă.

Madam Oracol şi-a dat cu rimel, aşa că s-a răzgândit şi nu-şi mai plânge de milă.

– Marfă proastă, comentează ea înciudată. Românească. Dacă te-apucă ploaia, te faci ca un coşar. Noroc că-mi mai aduc prietenele şmacuri de import.

– Păi, ziceai că n-ai pe nimeni?

Madam Oracol e de-a dreptul ofuscată.

– Cum să n-am? Păi ştii ce mă iubeşte pe mine lumea? Că io nu umblu cu vorba. Şi ce văd în cărţi e sfânt.

– Dai în cărţi?

– Aşa, ca să mai treacă timpu’. După ce trece vizita, îţi dau şi ţie, dacă vrei.

Scoate capul pe uşă şi se uită pe coridor.

– Ce? N-a venit doctoru? Nu se face vizita? Auzi? Hai să-ţi zic ceva! Da ,să juri că nu mai spui la nimeni. Intr-o zi, i-am dat lu’ Tartoru-n cărţi. L-am văzut că umbla ca bezmeticu şi n-avea stare şi mi-am zis: Hai să-ncerc. Iubea pe una de ghindă. Da, nu i se arăta cu cununie. Io i-am zis că-i cade la aşternut, la un drum de seară. Cu bucurie. Mi-a prelungit şederea cu o săptămână. Păi, zii şi dumneata! Ce să fac pe căldurile astea în Bucureşti? Că-mi fierb creierii-n cap. Aici, de bine de rău, mâncărica – mâncărică. Garsoneria, mai mare ca a mea de acasă. Plimbărica-plimbărică. Şi nu sunt singură. Inţelegi? Că pe mine asta mă omoară. Stai, să-ţi dau adresa. Să vii neapărat pe la mine. Ia, uite ce cercei am primit! De la una pe care a părăsit-o amantu şi-acu’ umblă cu unu-nsurat şi cu copil. Da i-am zis că-i cade cu cununie.

Madam Oracol scoate cărţile de sub pernă.

– Asta e! Că eu nu duc vorba. D-aia vine lumea la mine ca la sfintele moaşte. Tu de care eşti? De verde, că ai ochii verzi … Da, să nu mai spui la cineva, că te blestem! Că nici de la mine n-aude nimeni o vorbuliţă. Că ştii cum e cu secretu … Secretu-i secret cât îl ştie unu singur. Ş-ăla mort. Ha, ha, ha! ...

Ora de frumuseţe

Violeta Câmpulungeanu

O cunoştea pe Geta de ani de zile şi era mulţumită de serviciile ei. De obicei la ora când se programa nu mai erau şi alte cliente. Acum însă, în cabinetul cochet, cu pereţii tapetaţi cu reclame de rujuri, farduri, gene false, nu era singură.O tânără cu breton franjurat, machiată strident, discuta cu cosmeticiana, însoţindu-şi logoreea cu gesturi edificatoare. Geta îşi lăsase clienta mai nouă şi o întâmpinase pe Sabina cu amabilitatea ei studiată:
– Ce plăcere, doamna Sabina! După cum arătaţi, pot să cred că aţi trecut doar ca să revedeţi o veche cunoştinţă.
– Ei, nici chiar aşa, Geta! dar complimentul o măgulise. Se pare că eşti ocupată. Să revin mai târziu? Sau poate mâine?
– Vai de mine! Nici vorbă! Domnişoara mai poate să aştepte. Faceţi-văcomodă şi treceţi la vaporizator – o invită femeia scoţând dintr-un sertar un prosop curat pe care i-l înfăşură sub formă de turban. Sabina aruncă o privire în oglinda mare de cristal ce ocupa aproape tot din perete. Ştia că o avantajează coafurile care-o lăsau fruntea liberă. În ultima vreme slăbise şi observă că are obraji puţin căzuţi. Oricum, la cei patruzecişidoi de ani ai ei nu mai putea să aibă pretenţia ca pielea să-i fie la fel de fragedă ca în tinereţe. Ştia însă că, sub degetelele pricepute ale Getei, măcar pentru scurt timp, obrajii ei îşi vor recăpăta prospeţimea. Trase cu coada ochiului la tânăra care vorbea fără întrerupere. Avea trăsături delicate, nas puţin obraznic, gură senzuală. Când râdea semăna cu o reclamă la pastă de dinţi.
– Baia este gata ! Puteţi veni! o anunţă Geta, trezind-o din reverie.
Instalată pe scaun, cu faţa aplecată deasupra abuilor, Sabina inhală vaporii înmiresmaţi, simţind cum îi inundă ţesuturile destupându-i porii de pudra aplicată zilnic, mângâindu-i pleoapele obosite. Îi era bine. N-o mai deranja nici sporovăiala fetei, pe care o înregistra totuşi, fără să vrea :
– Tanti Geta, spunea tânăra. Stai că nu ţi-am spus ce mi-a ghicit coana Sofi alaltăieri în cărţi!
Se pricepe ? păru interesată cosmeticiana.
– Nemaipomenit. Ai impresia că ştie tot ce faci şi tot ce gândeşti.Mi-a zis că soarta mea e unul de tobă …cu servici la stat. Adică unul cu bani mulţi, cu situaţie…
– Cum arată un bărbat de tobă? întrebă Geta în timp ce-i pensa fetei sprâncenele.
– Aşa, puţin gras, cu ochi de culoare deschisă – explică fata. Să vezi mai departe… Coana Sofi mi-a zis să fiu atentă că ăsta de tobă are o damă de roşu.adică una cu ochii căprui. Şi aia îl urmăreşte pas cu pas şi deocamdată nu poate să scape de ea.Da până la urmă pică cu spatele la ea. Adică o părăseşte. E normal! E mai bătrână ca mine şi nici nu e mare lucru de capul ei. I-a văzut odată prietea mea,Mimi, într-un magazin.Şi zicea că nici nu suferă comparaţie! Vezi că m–ai pişcat! De nu mi-ar rămâne semn, că astă seară mă întâlnesc cu tipul. De asta am şi venit la mata. Să mă aranjezi, să fiu ca o vedetă. Pe Sabina începu s-o intrige faptul că tânăra vorbea cu atâta dezinvoltură despre lucruri pe care, din pudoare, o femeie ar trebui să le treacă sub tăcere. Nu avu timp să reflecteze prea mult pentru că Geta o anunţă că s-au scurs cele douăzeci de minute.Se ridică şi îşi privi o clipă faţa congestionată de pe care se prelingeau stropi mari de transpiraţie.Se tamponă uşor cu prosopul şi când deschise ochii, o văzu din nou pe fata care-şi admira sprâncenele în oglindă, mestecând gumă.
– Poftiţi pe canapea, o invită consmeticiana.
Acum urma partea cea mai plăcută. Masajul. Pe care Geta îl executa ca pe un adevărat ritual.
– Să vă pregătesc masca, doamna Sabina?
– Nu. Nu mai este nevoie. Mă simt atât de bine după masaj. O să mai trec eu peste câteva zile.
– Oricând la dispoziţia dumneavoastră.
Sabina plăti şi plecă însoţită de zâmbetul profesional al Getei. Afară, un vînt rece spulbera câţiva fulgi răzleţi, făcându-i să danseze dezorientaţi prin aer. Sabina îşi ridică gulerul hainei de blană până deasupra bărbiei şi înaintă zgribulită pe străzile cunoscute, cu gândul la un ceai fierbinte. Deschise uşa blocului, se scutură de zăpadă şi începu să urce scările. Pentru cele două etaje nu folosea niciodată ascensorul. Intră în apartamentul cochet, căruia ştia să-i întreţină nota de prospeţime şi intimitate. Îi plăcea să aibă spaţiu, să se mişte liber fără să se împiedice de mobile înghesuite ca la consignaţie numai pentru a crea senzaţia de bunăstare. O deranja dezordinea, şi în lunga lor convieţuire, se obşnuise şi Victor cu pedanteria ei. Nu-şi mai arunca neglijent lucrurile drapând toate fotoliile şi scaunele din casă. Sabina îşi scoase haina şi cizmele apoi intră în dormitor şi îşi dezbrăcă rochia punându-şi un halat de casă. Apoi se duse în bucătărie şi începu să pregătească o cină uşoară: sufleu de conopidă şi clătite cu dulceaţă de trandafiri. Care-i plăceau aşa de mult lui Victor. Scoase o faţă de masă din sertarul bufetului şi aranjă masa în sufragerie. Apoi se instală comod pe fotoliul din faţa televizorului, încercând să prindă firul acţiunii unui film care începuse de câteva minute. Era puţin obosită şi nu se putea concetra. Simţea că i se închid ochii. Aţipi tresărind din când în când. Se trezi când filmul se terminase şi reclamele invadau ecranul. Aprinse veioza cu abajur filigranat, urmărind desenul complicat pe care-l proiecta fâşia de lumină pe tavan. În sfârşit, urechea ei la pîndă înregistră zgomot de paşi pe scări, urmat de răsucirea cheii în broască. Îşi netezi părul şi se grăbi în întîmpinarea soţului. Tandru, Victor o sărută pe obraz.
– Am întârziat cam mult, se scuză el. Dar am avut o şedinţă cu noul director şi la întoarcere, colac peste pupăză, am avut şi o pană de motor.
În timp ce-şi punea paltonul în cuier, scoase din buzunarul acestuia un bucheţel de ghiocei, oferindu-i-l Sabinei.
– Ce frumoşi sunt! exclamă ea inspirând mireasma de primăvară din petalele plăpânde.
– Mi-e o foame de nu te văd – spuse Victor instalându-se la masă. Ce bunătăţi ai pregătit?
– Ceea ce-ţi place ţie mult, îl anunţă Sabina aşezând pe un suport vasul cu sufleul frumos rumenit. Aşteaptă puţin să aduc şi smântâna.

În drum spre bucătărie Sabina se aplecă să ridice o mănuşă de a lui Vctor. Văzând că e udă o scoase şi pe cealaltă din buzunarul paltonului. Odată cu mănuşa din buzunar căzură nişte bancnote o ţigară, nişte hârtii împăturite.
De douăzecide ani îi tot spun să nu mai ţină banii la un loc cu baitsta şi cu mănuşile, îşi zise femeia punând la loc banii şi desfăcând cele două hârtii pe care le lăsă să alunece buzunarul capotului.
– Ce faci acolo?se impacientă bărbatul.
Sabina se întoarse mecanic spre uşa sufrageriei şi rămase o clipă în prag.
N-ai adus smântîna? Că nu mai pot de foame.
Ţi-am pus mănuşile la uscat şi am uitat se smântână.
Sabina aduse castronul şi se aşeză pe scaun în faţa lui Victor privindu-l cum se serveşte din belşug.
– Să fi văzut ce s-au mai încins colegii la discuţii – începu el să povestească. Bineînţeles că fiecare a avut de ridicat câte o probemă. Ştii cum e când vine un şef nou. Fiecare vrea să se dea mare . Îl ştii pe Manoliu, nu?
– Cred că da., răspunse absent Sabina.
– Ei bine, vrea să plece de la noi.Şi-a găsit post la o altă firmă unde e plătit mai bine şi are şi alte avantaje, continuăVictor răsucindu-şi tacticos o clătită pe care întinsese un strat gros de dulceaţă. Draga mea, sunt delicioase clătitele. Parcă ai fi ghicit la ce mă gândeam în timpul şedinţei …
Apropo! îl întrerupse Sabina. A fost lume multă la şedinţă?
Sigur că da. A fost sala plină. Dar de ce mă întrebi?
Aşa! Mă gândeam cum de n-ai mai găsit locuri decât la balcon!
Şi Sabina scoase încet din buzunar cele două bilete de teatru mototolite, le netezi cu grijă şi le lăsă lângă paharul de cristal din care surâdeau, sfios, ghioceii

 

Sărbători fericite!

Violeta Câmpulungeanu

visatori.jpeg

Dimineaţă de iarnă

Violeta Câmpulungeanu

Premiul II la concursul „Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală „Florema Design”, prin revista „VISUL”

 

Când soarele sclipea-n fereastra dimineţii
Şi din somnul pământului se deşteptau nămeţii
Alergam pe-ntinderea albă, pe urme de cai
Cădeau din cer petale ca-ntr-un târziu de mai.

 

Plecasem în zori, luînd din ce-i al meu
Doar trena de noapte a gândului tău.
Şi-n odaia pustie, cu miros de pelin
Rămăsese tristeţea într-un pahar de vin.

 

Nu ştiu în câtă vreme ne va uni uitarea
Cum nu ştiu-n câte valuri se despleteşte marea
Dar dacă-n prag de iarnă vom fi iar amândoi
Aş vrea să nu s-aştearnă prea mulţi fulgi între noi.

În pragul marilor ninsori

Violeta Câmpulungeanu

Premiul I la concursul „Vis de iarnă”
organizat de Asociaţia Culturală „Florema Design”, prin revista „VISUL”

În pragul marilor ninsori
Ceasornicele-au amuţit
Şi mâine s-a-ntrupat din ieri
În pragul marilor tăceri

 

În liniştea încăperii, melodia ce răzbate din receptorul deschis ricoşează din pereţi în urechile Crisantei, pătrunzându-i ca o puzderie de cioburi sub epidermă.În liniştea încăperii, melodia ce răzbate din receptorul deschis ricoşează din pereţi în urechile Crisantei, pătrunzându-i ca o puzderie de cioburi sub epidermă.Cu coatele sprijinite pe măsuţă, priveşte şuviţa subţire de fum albăstrui ce se înalţă din ţigara uitată pe marginea scrumierei. Melodia i se zbate şi acum în urechi, chiar dacă, la capătul celălalt al firului tăcutul interlocutor a închis de mult.

Oare câţi ani s-au scurs de atunci? Paisprezece… cincisprezece …

Gândul, câine scăpat din lanţ, aleargă prin hăţişurile amintirii …

*

… Acceptase după multe insistenţe invitaţia Nandei la acel revelion. De când picase la facultate nu prea mai ieşea din casă. Fiind totdeauna cea mai bună, suportase cu greu eşecul. Şi atunci, dimineaţa, Nanda o găsise cu cartea în faţă :

– Cris! Ce-i cu tine? Doar n-o să înveţi în ajun de An Nou? se îngrijorase prietena.
– Ce dacă? Şi aşa n-am altceva mai bun de făcut, ripostase ea, posacă.
– Am venit să te chem la noi. Mai las-o naibii de toceală! Nu cumva crezi c-o să-ţi intre ceva în cap când toată lumea se distrează! Ai destul timp până la vară. Ce zici? Cum îmi stă cu părul pieptănat într-o parte? O să-mi pun şi o agrafă nostimă pe care mi-a adus-o frati-miu de la Fondul plastic.

Nanda făcea piruete în faţa oglinzii, aranjându-şi buclele şi încercând să-şi ţină sprânceana stângă mult ridicată, ceea ce, spunea ea, îi dădea un aer mai interesant. Privind-o, Crisanta începuse să râdă.

– Dacă râzi e semn bun! Înseamnă că eşti pe jumătate convinsă.Pentru cealaltă jumătate ţin să te anunţ că frăţiorul meu Gil şi-a invitat câţiva colegi de facultate, fără codiţe după ei, frumoşi şi deştepţi, care abia aşteaptă să facă cunoştinţă cu nişte provinciale drăguţe ca noi.
– Ce să caut eu printre necunoscuţi?
– Care necunoscuţi? Sau nici pe mine şi pe frati-miu nu mai vrei să ne recunoşti? se îmbufnase Nanda. Mai vin nişte fete. Marta, care a dat la Comerţ şi Adi, care a intrat la Drept. Pe băieţi nu-i cunosc nici eu, dar m-am gândit împreună cu Gil să scriem nişte bileţele cu numele băieţilor şi cu puţin înainte de miezul nopţii să tragem la sorţi şi să vedem cine cu cine dansează. Ce părere ai?

Cu toate că la început considerase stupid acest joc, se surprinse gândindu-se cine-i va fi perechea.

Ultimii colindători, o ceată de copii cu glasuri subţirele îşi depănau repede versurile adunate de pe la bunici, de pe la şcoală. Florile dalbe pătrundeau în casă împletindu-şi mirosul de mugur cu seva amăruie a bradului :

„Foaie verde portocală,
Noi suntem copii de şcoală
Şi-am venit să colindăm
Pe la case să urăm”…

Crisanta ascultase distrată versurile fără noimă, căutând în poşetă răsplata aşteptată de copii. Se uita la crengile bradului ce părea că se sufocă în veşmântul de sărbătoare, cu ghirlande de beteală şi steluţe de staniol. Simţea nevoia să-l atingă, să-l mângâie ca pe un om drag. La un moment dat i se păruse chiar că pădurea îşi cheamă puii rătăciţi prin casele oamenilor în haine de împrumut. Într-un târziu, auzind zvon de zurgălăi, chiote şi pocnituri de bici, Crisantei îi venise să plece.

– Hei, Crisanta! Răsunase vocea lui Gil. Unde te-ai ascuns, frumoasa lumii?
– Cobor îndată, răspunsese ea cam fără voie, ridicându-se de pe scaun şi aranjându-şi rochia din mers.

Când ajunse pe la jumătatea treptelor lumina se stinse şi ea rămase agăţată de balustradă, nemaiîndrăznind să facă un pas.

E miezul nopţii! Ce repede a trecut timpul. Şi ea rămăsese suspendată undeva, între vechi şi nou, între dorinţă şi împlinire.

Jetul de lumină o izbise în obraz ca o ploaie rece. Scutură instinctiv capul deschizând larg ochii. Din grupul de tineri care o priveau, un băiat subţire, cu ochii alungiţi spre tâmple se îndreptase spre ea.

-A rămas un bilet nedesfăcut, spuse el întinzându-i o bucăţică de hârtie împăturită. Citeşte! Dacă pe el scrie Marc, să ştii că eşti perechea mea în astă seară.

Crisanta desfăcuse bileţelul. Marc. Da. Marc. Apoi se uitase surâzând în ochii băiatului şi-l prinsese de mână.

– Ei, Cris! Ce-ai înţepenit acolo? Urmează primul dans pentru îndrăgostiţii Anului Unu, anunţase voios Gil. Aveţi grijă! Dacă din greşeală se mai stinge lumina, să nu vă sufocaţi partenerele! Start!!!

În aşteptarea caldă, primele acorduri ale melodiei picuraseră ca nişte cuburi de gheaţă într-un pahar de cristal. Braţele Crisantei urcaseră timid spre umerii lui Marc, iar mâinile îi poposiră uşor, abia atingând ţesătura aspră a puloverului care mirosea a fum. Băiatul îi înconjurase talia, apropiind-o tot mai mult de pieptul lui. Cineva întrerupse din nou lumina şi Crisanta simţi buzele băiatului căutându-i cu înfrigurare gura. N-o sărutase încă nimeni şi bucuria izbucnise în ea ca izvoarele în primăvară. Nu-şi dăduse seama că dansul se terminase şi celelalte perechi îi priveau în tăcere. Stânjenită, Crisanta se desprinse din braţele lui Marc ieşind afară pe terasă.

Zăpada spulberată de viscol atârna pe garduri şi acoperişuri ca o husă aşternută peste mobilele dintr-o casă fără stăpâni. Lumini şi umbre se jucau pe albul zăpezii, când norii atingeau faţa lunii. La început nu simţise muşcătura gerului. Tocmai vroia să intre în casă când îl zări pe Marc îndreptându-se spre ea, cu un palton în braţe.

– De ce ai plecat, Santa-Cris? Te-ai strecurat din braţele mele în braţele nopţii şi m-ai lăsat ca pe un copac pe crengile căruia nu poposeşte nici o pasăre.
– Simţeam nevoia să fiu singură, spuse ea.
– Şi la ce meditai? întrebă Marc.
– Se spune că de Anul Nou dorinţele se împlinesc, rosti ea încet.
– Pot să ştiu şi eu ce ţi-ai dori?
– Să fiu într-o sanie, spuse Crisanta. O sanie cu cai albi, pe care nu i-a atins biciul şi n-au cunoscut zăbala. O sanie care să alunece, nu pe cărări bătătorite, ci printre copaci. Trecerea noastră să nu schimbe cu nimic ordinea îndătinată. Ştii, Marc. Toţi oamenii vor să lase urme. Să se ştie pe unde au trecut ei, civilizatorii. Urmele noastre să fie doar cele pe care le ocrotesc de priviri neprietene albul iernii, verdele primăverii.
– Nu vrei să te opreşti, totuşi, puţin? Poate au obosit caii. Poate că vreau să-ţi spun şi eu dorinţa mea.

Marc îi luă mâinile cu degete îngheţate încercând să i le încălzească. Crengile bradului sub care se opriseră reflectau razele lunii prin mii de cristale de gheaţă.

– Aş vrea să rămânem prieteni, continuă Marc. Încă de când ai coborât scările spre mine am ştiut că se va întâmpla ceva cu noi. Încearcă să mă primeşti în inima ta, aşa cum ai primi în casă un drumeţ singuratic, rătăcit în prag de an.

S-au întors în casă ţinându-se strâns de mână, aducând cu ei, în ciucurii de zăpadă îngheţată pe haine şi în obrajii îmbujoraţi bucuria iernii de afară. Perechile care dormitau în jurul sobei le făcuseră şi lor loc. Nimeni nu scotea o vorbă. Şi ei stăteau aşa, îmbrăcaţi, urmărind dârele pe care zăpada de pe haine le lăsa pe covor.

Cenuşie, dimineaţa îşi făcea loc încet, printre cutele draperiilor lăsate. Ridicându-se din braţele unui băiat, Adi îşi îndreptă puţin rochia şifonată încheindu-şi fermoarul şi se aşeză în faţa Cisantei, sfidătoare, destrămând tăcerea cu vocea ei piţigăiată:

– Se pare că tu ai tras bileţelul norocos, Crisanta! Mi-ar fi plăcut să fie Marc perechea mea. Dar noi o să avem tot timpul să ne vedem la Universitate. Nu-i aşa, Marc? Acum, dacă tot ne-am cunoscut, cred că n-ai să mă eviţi! Ştii, eu te-am remarcat încă de la Balul bobocilor.

Devenind brusc interesat, Marc se ridică în picioare şi începu o discuţie aprinsă cu Adi, gesticulând şi împroşcând cu stropi din paltonul ud, pe care-l scoase apoi aruncându-l neglijent pe fotoliul unde stătuse până atunci cu Crisanta. Şi Adi râdea, de parcă o gâdila cineva, dându-şi capul pe spate cu afectare.

Înainte de plecare, Marc se îndreptase zâmbind spre Crisanta vrând s-o îmbrăţişeze. Însă ea se dăduse un pas înapoi.

– De ce te porţi ca o mică sălbăticiune? îi reproşase el. Să ştii că te aştept la Bucureşti. Doresc foarte mult să ne revedem.
-N-am să vin, îi răspunse ea simţind un nod în gât. Încă n-am învăţat cuvintele de la Gaudeamus.

*

Restul de ţigară fumegă în continuare. În curând va cădea de pe marginea scrumierei pe lacul măsuţei de telefon, lăsând o pată neagră, distonantă. Crisanta e obosită, nedormită. Ar trebui să facă un duş. În baie i se pare că zgomotul apei se amplifică. Închide robinetul şi ascultă. E din nou telefonul. Îşi aruncă prosopul pe ea şi din câţiva paşi ajunge în cameră şi ridică receptorul.

– Alo! Alo! Da. Eu sunt. Da, eu am fost totdeauna eu. Nu, nu sunt supărată. Nici emoţionată. Îmi tremură vocea de frig. Abia am ieşit de sub duş. Ahaaa! Ţi s-a făcut dor… Aşa, subit? Da… E adevărat. Deci… ai citit articolul din ziar. De asta ţi-ai amintit, aşa, deodată…

Crisanta reuşeşte să-şi tragă halatul pe ea, se trânteşte pe fotoliu cu picioarele strânse sub ea şi continuă:Crisanta reuşeşte să-şi tragă halatul pe ea, se trânteşte pe fotoliu cu picioarele strânse sub ea şi continuă:- Aşa e. Oamenii pe care îi îngrijesc îşi mai aduc aminte de mine. Chiar vrei să mă vezi? Tot la … bradul nostru? Ai dreptate. E o iarnă la fel de frumoasă. Dar, dacă vrei să revezi bradul, poţi să mergi şi singur. O să-l găseşti. Tu găseşti mereu ceea ce vrei. Cum m-ai găsit şi pe mine acum. Aaa. Nu, dragul meu! Nu am timp de plimbări cu sania. Peste o oră intru de gardă. Aşa s-a nimerit. Chiar de revelion. Dar dacă ţii cu tot dinadinsul să mă vezi, mă găseşti la spital. Poate c-o să-mi fac timp să bem o cafea împreună. Scuză-mă, dar nu mai am timp să vorbesc la telefon. E târziu. La revedere.

Crisanta se îmbracă în grabă. Totuşi, ce puţine vorbe îşi pot spune oamenii după atâţia ani.

În maşină se surprinde gândindu-se, ca şi atunci, în iarna de vis a adolescenţei, cum ar putea arăta Marc acum. Nici ea nu mai arată ca la douăzeci de ani. Degeaba îşi masează cuta dintre sprâncene înainte de culcare. Parcă mai mult se accentuează în loc să dispară. În ultima vreme are din ce în ce mai puţin timp pentru ea. Nici acum nu are timp să se gândească la altceva. A uitat să urmărească schimbarea semaforului şi simte în ceafă privirile de gheaţă ale şoferilor din spatele ei. Accelerează. Goneşte pe străzile cunoscute alertând pietonii întârziaţi. Frânează brusc în faţa spitalului, speriindu-l pe portarul care se grăbeşte să-i deschidă porţile. Ca niciodată Crisanta trânteşte portiera prinzându-şi o bucată din tivul paltonului, pe care-l smuceşte violent. Îşi dă seama că zgomotul a atras câteva capete curioase la ferestre. Încearcă să-şi revină. Urcă fără grabă scările şi când deschide uşa camerei de gardă, e din nou stăpână pe ea.

– Doamna doctor, i se adresează sora de servicu. Avem un accidentat. L-am dus în sala de operaţie. A pierdut mult sânge. Vă aşteptam.
– Şi nu puteai să-mi dai telefon acasă? aproape se răsti Crisanta la fetişcana în halat scrobit care o privea mirată.
– Am încercat, dar suna ocupat. La doctorul Bădescu n-a răspuns nimeni. Aşa e de Revelion. Lumea face pregătiri. Se distrează.
– Dă-mi halatul! Repede! Şi mănuşile. Ei, hai, nu mai fii aşa de speriată. Cred că totul o să fie bine. Ştiu că nu eşti încă obişnuită să vezi prea mult sânge, aşa că o să iau pe altcineva să mă asiste. Tu rămâi în cabinet!

Crisantei i se păru că de data aceasta intervenţia durase mai mult ca de obicei. Nu era deloc în formă. Mergea încet, în urma căruciorului care-l transporta pe bolnav la reanimare. La lumina slabă a neonului de pe sală, văzu un bărbat adormit, cu capul înfundat între umeri, cu mâinile abandonate pe braţele metalice ale fotoliului. Picături de apă îi alunecau încet de pe borurile pălăriei în deschizătura cămăşii albe, făcându-l să tresară din când în când. Crisanta îl privi o vreme, apoi se îndreptă spre cabinet.

– Ştiţi, spuse asistenta ridicându-se de pe scaun şi ajutând-o să-şi scoată halatul. V-a căutat un bărbat. A venit când eraţi în sala de operaţie. Spunea că vă aşteaptă până ieşiţi. Pesemne că l-a răzbit oboseala. A lăsat astea, arătă fata admirativ spre cele două crengi de liliac alb pecare le pusese într-un pahar. Mă şi mir de unde a găsit liliac în miez de iarnă.
– Unii oameni găsesc orice, când vor, spuse încet Crisanta.

Se spălă apoi îndelung pe mâini, apoi îşi tamponă cu palmele ude obrajii înfierbântaţi.

„De ce-ai plecat, Santa-Cris! Te-ai strecurat din braţele mele în braţele nopţii şi m-ai lăsat ca pe un copac pe crengile căruia nu poposeşte nici o pasăre…”Ţârâitul prelung al telefonului o duru ca o rană deschisă.

– Răspunde, te rog! i se adresă fetei în halat alb care aranja nişte crenguţe de brad pe birou.
– Sunteţi chemată la reanimare, o anunţă aceasta, punând receptorul în furcă.

Cu gesturi mecanice, Crisanta se şterse pe mâini, pe faţă. Sorbi o gură de cafea din ceaşca uitată pe colţul biroului. Din prag i se adresă asistentei:

– Pregăteşte trusa şi vino după mine la reanimare.

Când, după câteva minute asistenta ieşi pe coridor, privirea i se opri asupra bărbatului adormit, acoperit până sub bărbie cu halatul de molton pe care strălucea ecusonul doctoriţei.

Rivalitate

Violeta Câmpulungeanu

Îmi ascut auzul în şuierul securii
S-aud cum plânge seva-n copacul geluit.
M
ă regăsesc copil, în rariştea pădurii
Pândind ascuns în cetini, cerbi la boncăluit.

Şi parcă-i văd cu coarnele-ncleştate-n aşteptare
Cum în covor de frunze copitele-şi îngroapă
Învinge cel puternic, priveşte cel ce moare
Cu ochi umbriţi spre ciuta ce liniştit se-adapă.