Author Archives: Gabriela Banica

Sunt o piesă de puzzle

      Gabriela Bănică    

 

Încep să realizez că sunt o piesă de puzzle. În mod normal n-ar trebui să fiu conştientă de asta şi nici să o pun la îndoială, dar „gândesc, deci exist”. Cum începusem să spun înainte să mă pierd în problema conştiinţei, sunt o piesă de puzzle. Provin dintr-un mediu întunecos şi uscat, unde mă simt ca într-o presă. Istoria existenţei mele nu este ca un documentar de pe Discovery, de genul celui „Cum se face?” (adică „How it’s made?” pentru americanizaţi). Cel puţin nu istoria povestită de mine. Dacă totuşi vreţi să ascultaţi toate denumirile tehnice pe care le poartă maşinile care ne torturează pe mine şi pe fraţii mei, atunci daţi drumul la aparat; dar eu cred că este de-a dreptul jignitor modul în care toţi vorbesc despre noi la persoana a treia, ca şi cum n-am avea viaţă şi n-am înţelege limba, deşi auzim şi vedem foarte bine, iar uneori chiar vorbim (între noi, bineînţeles; asta se întâmplă foarte des). Suntem o umilă comunitate de piese de puzzle care formează un cartier tare frumos decorat. Fiecare are propriul fragment de imagine, iar împreună putem contura o poză reuşită şi coerentă, ca o stradă cu peluzele verzi, proaspete şi irigate regulat). Însă nu ne adresam oamenilor; nu vrem să divulgăm încă secretul existenţei noastre şi pe plan metafizic. Ce ar însemna ca un om care se chinuie să reconstituie imaginea iniţială din mii de bucăţele ca mine să înceapă să vorbească în fiecare zi cu noi, iar asta să dureze luni întregi (pentru că, de ce să nu recunoaştem, nu toţi au aceeaşi rapiditate, perseverenţă sau memorie vizuală…)?!
            Sunt o piesă de puzzle. Primul lucru pe care îl văd atunci când deschid ochii pentru a da piept cu lumea în care tocmai am fost născută este întunericul. Poate nu e corect să spun că pot vedea intunericul, de obicei în întuneric nu se vede nimic, dar eu văd întunericul… şi, în acelaşi timp, ceva mă apasă din toate părţile şi simt cum mi se fixează şi mi se stratifică toate celulele, unele lângă altele, legându-se strâns şi comprimându-mi toţi porii. Am stabilit deja că gândesc şi exist, deci sunt un organism viu. Prin urmare, dacă orice organism viu este format din celule, înseamna că eu nu fac excepţie (este o regulă care nu admite excepţii pentru a fi întărită). Aşa că este perfect normal să-mi simt celulele (normalul se cam opreşte la faptul că sunt o piesă de puzzle şi „gândesc, deci exist”; vreau să spun „perfect normal” pentru noul univers).
            În această etapă de nou-născut sunt o bucată de carton, colorată sau nu, depinde de mama şi de compania cu care a obţinut contractul de „adopţie”.
Spre exemplu, la unchiul Ravensburger sunt albastră. Nenea Trefl însă are o concepţie mai ecologistă despre viaţă şi nu mă vopseşte cu nimic, pune naturaleţea mai presus de orice.
            După ce creştem puţin şi încep să ni se întărească oasele, sau mai bine zis fibrele de celuloză, primim nişte tatuaje care să ne diferenţieze, apoi suntem duse la coafor. Unele preferă tot felul de tunsori avangardiste, în care sunt incluse şi crestele ascuţite şi nonconformiste ale rebelelor. Au tatuaje întunecate şi violente, nu-mi place să stau in jurul lor. Când nu sunt atentă într-o plimbare prin cutie şi nimeresc lângă un astfel de specimen sau sunt forţată să ocup acea poziţie, parcă mă leagă de mâini şi de picioare şi nu pot decât să mă zbat şi să determin pe cineva, mai devreme sau mai târziu, să înţeleagă că nu aparţin acelei secte… La ieşirea din salon, după ce am fost individualizate şi educate cu cei „7 ani de acasă”, suntem separate unele de altele şi nu ne vom mai regăsi decât după o lungă şi plictisitoare perioadă de hibernare.
            O maşină imensă, dotată cu un cuţit foarte bine ascuţit, ne decupează şi astfel rupe orice legătură fizică cu ceilalţi semeni. Este unul din momentele cele mai grele din viaţa unei piese de puzzle, când trebuie să se desprindă de tot ce a învăţat până atunci şi să se avânte în negura necunoscutului.
           
Aşa am ajuns eu într-o mulţime de alte piese ca mine, unde însă nu cunosc pe nimeni. Cineva se apropie totuşi timid şi încearcă să-mi estompeze sentimentul frustrant de timiditate în societate. E un colţ. Mi-a spus că toate păţim aşa la început. E doar din cauza faptului că avem loc doar lângă surorile  noastre, iar când suntem separate e ca şi cum ne-ar lipsi câteva funcţii vitale. Am auzit că e unul din cei 4 intelepţi. Sunt doar 4 colţuri printre mii de alte piese normale.
Sunt trimişi aici de către confecţionari pentru a avea grijă de noi, cele încă dependente. Ei nu au nevoie de atâta agitaţie în jurul lor, ci mai curând de linişte; de aceea mai sunt numiţi şi „independenţii”. Cunosc deja toate secretele acestei lumi în miniatură şi trebuie să ne înveţe şi pe noi până la sfârşitul călătoriei spre unitate.
            De la colţul meu am aflat că deocamdată ne aflăm într-o ladă, dar în curând vom fi transportate într-o pungă care se închide ermetic (nu avem nevoie de oxigen ca să supravieţuim… şi eu m-am isterizat când am aflat de punga ermetică!), şi care este apoi aşezată cu grijă într-o cutie care va fi şi locul nostru de veci. Acolo hibernăm din nou până cineva destul de pasionat ne găseşte şi se hotărăşte să ne aducă la viaţă prin unirea tatuajelor noastre în mod coerent.   Atunci luăm prima gură de aer proaspăt după o vreme îndelungată…
Însă, cum spuneam, nu toate fiinţele gigantice care ne pot strivi ca pe un gândac sunt rapide şi răbdătoare. Ţelul meu suprem, după ce reuşesc să respir, este să îmi găsesc surorile. Deşi le pot zări în furnicarul din cutie, nu pot face nimic ca să ajung la ele. Putem doar să vorbim. Dacă avem parte de cineva delicat, priceput şi talentat, „călătoria” poate să dureze doar 7-10 zile (ţinând cont că suntem 3000). În caz contrar, trebuie să îndurăm multe particule de praf care ne invadează spaţiul şi ne şubrezesc sănătatea. Alteori murim înainte să ajungem la destinaţie, înainte să ne împlinim visul.
Acesta este un alt moment greu din viaţa pieselor de puzzle. Nu contează cât de multe suntem, 24 sau 18000, fără un individ nu vom putea nici noi să reuşim reîntregirea. Nu vom atinge niciodată unitatea supremă.
           
Eu, totuşi, am avut noroc. Stau răstingnită pe un perete, alături de cei 2999 membri ai familiei şi am auzit că fac parte din imaginea hărţii lumii, aşa cum arăta ea la 1665. Proprietara a avut grijă de mine şi am ajuns la punctul terminus al drumului făra cea mai mică zgârietură. Doar am inhalat puţin praf, ceea ce cred că devine inevitabil într-un oraş atât de poluat ca Bucureştiul… Aud multe lucruri despre locaţia mea şi am ajuns să cunosc nu numai secretele lumii mele, dar şi unele din cele ale oamenilor. Aşa răstignită cum mă reţin toţi eu văd în fiecare zi cu totul altceva decât întuneric: văd un bambus care cu ceva timp în urmă era verde şi proaspăt, dar care acum a prins o culoare galbenă şi nesănătoasă, iar în faza următare sunt sigură că se usucă şi cade; văd că ninge viscolit şi pe cineva cam isteric care bolboroseşte ceva legat de o pârtie şi de multă gheaţă, repetând obsesiv propoziţia „Bine că ningi acum!!!!” (nu am reuşit încă să descopăr secretul verbului „a ninge”, credeam că este unipersonal, dar iată că mă înşel…). Îmi place ninsoarea. Ploaia mă oboseşte, e prea rapidă, abia apuc să disting picăturile, pe când fulgii de zăpadă sunt mult mai relaxaţi…plutesc fără nici o grijă cu aerul unor întelepţi detaşaţi… mă fac întotdeauna să mă gândesc la cele 4 colţuri; mai văd o fată care îşi petrece incredibil de mult timp la birou, cu spatele la mine şi aş vrea să vorbesc cu ea, pentru că îmi este dor de zilele în care îmi acorda tot atâta atenţie ca şi cărţilor şi avea grijă să mă pună întotdeauna la locul potrivit… Însa două lucruri mă împiedică să deschid „gura”… de fapt, doar unul serios: ţine atât de mult la integritatea imaginii, încât ne-a acoperit cu un geam impenetrabil de către forţa mea de câţiva milinewtoni… bineînţeles, îi mulţumim pentru asta în fiecare zi, pentru că de câţiva ani nici măcar nu mai ştim cum arată un fir de praf, dar a tăiat astfel orice mijloc de comunicare.
Al doilea motiv ar fi statutul de tăinuire a existenţei conştiinţei pieselor de puzzle, dar sunt sigură că n-ar fi o problemă, am relaţii la Minister…
            Sunt o piesă de puzzle, iar în clipa când am ştiut, am încetat să mai ştiu…

Geometria perfectă a apei cristalizate

 Gabriela Bănică

Grove o privi uluit. Îi spunea exact despre ceea ce îl îngrijora mai puţin şi nu putea să creadă că era adevărat. Îşi verifică ceasul, întrebându-se de cât timp era martorul acelui monolog aparent nesfârşit. Observă că rujul îşi pierduse efectul, iar sângele i se scurgea din obraji cu fiecare minut, numai pentru a năvăli înapoi, însufleţindu-i chipul. I-ar fi plăcut să-i spună că nu o asculta, dar cuvintele nu vroiau să se alinieze într-o propoziţie coerentă. I se întâmpla să se desprindă de realitate în momentele cele mai nepotrivite.

– Cred că m-ai pierdut, Manu. Ce-ar fi să o iei de la capăt?

– Señor Grover, glumiţi, aşa-i?

– Da, Manu. De fapt, am încetat să fiu atent exact în clipa în care ai intrat la mine în cabinet cu acel dosar, adică acum şaptezeci şi şapte de minute. Te rog să mă ierţi, am avut de dimineaţă o operaţie care mi-a căzut greu. Nu vrei s-o lăsăm pe altădată?

Începu să se joace insistent cu stetoscopul. Deja i se părea că fătuca asta neobosită îi răpea inadmisibil de mult timp cu situaţia economică a spitalului. Ce-i păsa lui?! Nu s-a priceput şi nici n-a vrut să se priceapă vreodată la finanţe. Îi era suficient că cerea de două ori pe săptămână şi cu acelşi rezultat asistente bine pregătite, sau care să se intereseze cu adevărat despre pacienţi şi nu despre propriile ţesuturi moarte (păr, unghii). Exista un director pe care să-l preocupe administrarea fondurilor (uneori, chiar şi asistentele incompetente).

– Bine señor. Mă voi întoarce mâine.

– Nu, te rog. Greşeşte sala şi caută-mă la 41.

– Dar, señor, acolo e directorul, nu pot să…

– Exact! E directorul.

Stetoscopul îi încremeni între degete, iar Manu înţelese că orice altă împotrivire în acel sens ar fi însemnat sfârşitul unei răbdări aproape nelimitate. Pentru prima dată se întrebă de ce alesese economia. Din păcate, n-a avut timp să găsească un răspuns. Privirea impacientă a doctorului Grover o convinse că ar fi trebuit să se folosească de uşă cu mult timp în urmă. Se grăbi să îi ureze o zi uşoară. Abia când tocurile au încetat să-i răsune pe coridorul pustiu, Grove răsuflă uşurat. Scăpase şi de acea dată. Dar pentru cât timp?

Privi cu atenţie cactusul şi îşi aduse aminte că luni nu-i dăduse porţia bilunară de apă. Era vineri; simţea cum i se usca gâtul când se gândea la setea plantei. Nu şi-a dat seama niciodată cum reuşea o „fiinţă” atât de ostilă să-i fie totuşi simpatică, dar mai ales nu înţelegea cum putea să înmagazineze moleculele de apă în miile de ţepi minusculi. În fine, prostii de biolog. Dacă şi-ar fi descoperit pasiunea pentru botanică înaintea celei care l-a lipit de stetoscop, poate ar fi ştiut să răspundă acelor întrebări.

Se ridică greoi, ca un om după un adevărat ospăţ. Fu întrerupt de soneria precipitată a telefonului. Primul impuls a fost acela de a răspunde, dar s-a răzgândit după ce şi-a imaginat că l-ar fi putut întâmpina Manu cu tâmpeniile alea economice. S-a întins mai departe după sticla de apă şi era gata să ude cactusul când vocea stridentă a maică-sii îi trezi fiori pe şira spinării: „Grover, răspunde, ştiu că eşti acolo, doar nu lipseşti niciodată de la lucru…”. În acea clipă el începu să poarte o conversaţie mintală cu femeia de la celălalt capăt al firului. E-adevărat, mamă, se gândea el, nu-mi părăsesc niciodată „vizuina”, cum îţi place ţie să-i spui, pacienţii îşi târăsc perfuziile prin tot spitalul ca să-i consult sau vin cu pielea fâlfâind în urma lor, aşteptându-mă umili să o cos, dispreţuind hemoragia şi eventualele oase rupte; şi încă nu pot să cred că refuzi să numeşti locul meu de muncă…ei bine, „cabinet”! Ar fi trebuit să te împaci până acum cu ideea că sunt doctor! „Casa ta e o cocină, nu ştiu cum reuşeşti să trăieşti in condiţiile astea. Am găsit şosete murdare aruncate peste tot, iar canarul nu mai rezistă mult şi explodează. Cât îi dai să mănânce? Nu-mi imaginez că o fată ar putea să intre în apartamentul tău fără să fii lângă ea, dosind în palma sticluţa cu săruri, ca să-i poţi opri căderea – fizică şi psihică. Întotdeauna te-am învăţat să fii galant cu doamnele, Grover, dar de cînd te-ai mutat ai luat-o pe un drum teribil de greşit. Trebuie să mai vorbim despre asta, tinere. Eu şi taică-tu…”. Dar Grover auzise destule. Cu rapiditatea unui linx, lovi receptorul şi îl făcu să sară spre urechea lui.

– Mamă, pentru ce ţi-am dat o cheie de la apartamentul meu?! Întrebă doctorul furios, simţind cum îi clocotea sângele în obraji.

– Deci erai acolo, am avut dreptate…

– Pentru necesităţi fiziologice urgente, în cazul unui accident sau… (continuă ca şi cum n-ar fi auzit-o)

– Tinere, nu-mi vorbi pe tonul ăsta! îl întrerupse la rândul ei.

– … moarte! Din nou imperturbabil, Grover îşi ignora mama. Te afli în vreuna din aceste situaţii?!

– Vrei să spui că integritatea locuinţei fiului meu nu reprezintă o necesitate fiziologică urgentă?!

– Da, mamă, exact asta vreau să spun! M-am mutat singur ca să nu-ţi mai aud văicărelile legate de gradul de curăţenie al spaţiului meu de viaţă. E treaba mea cum trăiesc. Te sun săptămânal. De-acum mă voi asigura să-ţi spun şi cum rezistă canarul.

– Grover, încetează! Ştii bine că îmi fac griji pentru tine!

– Sunt adult, pentru Dumnezeu! Îmi port singur de grijă şi îmi schimb scutecele zilnic. Când o să înţelegi şi tu treaba asta?!

– Aşa-i că Silvia a plecat? Nu am găsit decât lucruri de-ale tale.

– Sunt treburile noastre, mamă…

– Adică numai ale tale, doctore. Ce-ai făcut de data asta?

– S-a îngrozit când i-am spus că mânuiesc la fel de bine cuţitul de bucătărie ca şi bisturiul.

– Te-am avertizat să nu te mai lauzi cu asta. Trebuie să-ţi amintesc de cusătura – tatuaj a Laurei?!

– Nu m-a mai lăsat să gătesc, ştii cât îmi place!

Făcură amândoi o pauză de câteva secunde, ce aducea izbitor de mult cu un armistiţiu. Grover fu cel care reluă discuţia, de data asta mai împăciuitor.

– Mamă, o să vin acasă obosit, o să-mi arunc şosetele după bunul plac şi o să-mi hrănesc pasărea de câte ori vrea. Pentru sănătatea ta – la care ţii atât de puţin – te sfătuiesc să nu mai stai acolo. Un scurt puseu de compasiune îl împinse să mearga mai departe. Trec eu pe la tine săptămâna asta. Prea departe. Grover, băiatule, o să regreţi. Sau săptămâna viitoare…

– Aşa spui întotdeauna…

– Şi apar de fiecare dată a doua zi, am dreptate?

– Bine, Grover. Dar să ştii că ai face bine să-ţi găseşti o soţie.

– Da, mamă, am să merg la supermarket şi poate prind o super-ofertă, două la preţ de una.

– Nu glumi, băiete. Ştii că am dreptate.

– …

Ar fi fost ciudat să admită asta în faţa ei.

– Bine, Grover.

– Doctor Grover. Ştia că atât îi trebuia ca să termine conversaţia.

– Ai grijă de tine. Te aştept.

– La revedere, mamă. (Pe mâine).

Nu avea nici o şansă. Urma să-l aştepte şi să continue cu morala între cei patru pereţi. De faţă cu canarul supraponderal. Ar fi preferat să treacă pe la bar, ca să poată „sărbători” sfârşitul penultimei săptămâni de lucru. Venea Crăciunul şi nu era nimic de sărbătorit în asta, trebuia să compenseze. Ştia însă că a doua zi ar fi fost nevoit să asculte un monolog incomparabil cu cel al Manuelei, pus la cale chiar de maică-sa şi strâns legat de absenţa lui nocturnă.

Îşi ordonă rapoartele, udă în sfârşit cactusul însetat şi se pregăti să plece. Pe când întindea mâna spre întrerupător ca să stingă lumina, ezită o clipă, amintindu-şi de ceva „urgent”. Într-adevăr, îşi puse geanta pe umăr şi se apucă să scrie câteva rânduri pe un bilet. Mulţumit de rezultat, stinse de această dată lumina şi ieşi. Trecu întâi pe la pacientul său cel mai fidel, Albert. Dormea liniştit sub efectul sedativelor. Câteodată îşi dorea să poată dormi şi el la fel. Semnele vitale erau bune, desigur, pentru cineva în starea lui. Îşi acordă câteva clipe de reculegere şi se retrase. La poartă îi strecură lui Ines biletul în mână, motivând că era statistica săptămânii pentru Manu (şi chiar era pentru Manu, dar nu statistica). Începu îngândurat drumul spre casă, admirînd în secret felul în care lacul reflecta deopotrivă felinarele şi stelele, amintindu-şi de noaptea Perseidelor şi mirându-se numai teatral când văzu lumina aprinsă la fereastra sa. Fu însă de-a dreptul uluit când observă că geamurile erau larg deschise, absorbind parcă toţi curenţii de aer rece în apartamentul lui. Îşi strâmbă nasul a dezgust. În mijlocul gerului „decembrist”, nu prea avea chef de aerisire. Sau de maică-sa şi firea ei nevricoasă. Se hotărî să se oprească totuşi la bar. Înghiţi pe nerăsuflate două pahare de whisky care îl relaxară pe dată şi îl încălziră pentru atmosfera glacială din casă. Barmanul îl cunoştea de vreo doi ani şi îl miră vizita lui scurtă. Însă Grover n-a fost niciodată omul confidenţelor peste tejghea. Plăti şi plecă îmbujorat.

Avusese dreptate. Era frig. A închis ferestrele şi a deschis caloriferele, aşteptând să audă vocea maică-sii şi reproşurile adiacente care începeau întotdeuna cu „De când te-ai mutat…”. Părea să o deranjeze mai mult faptul că s-a mutat decât profesia aleasă. Puse aceste pisălogeli pe seama vârstei şi se gândi că în curând se putea întâlni cu ceva mult mai grav, care să vină din partea sistemului nervos. Prostii de doctor.

Când ajunse în dreptul uşii de la bucătărie realiză importanţa gemurilor deschise.

– Mamă, ţi-am zis de atâtea ori să nu mai găteşti la mine, ce Dumnezeu?! De ce ai mai rămas? N-am vorbit că ne vedem săptămâna viitoare? Hai, te rog, lasă chiftelele aşa…

– N-ai nimic pregătit, nu ai deloc grijă de tine. Ştiu eu că mâncarea de la spital nu e suficientă. Trebuie să te hrăneşti, Grover.

Se priviră câteva secunde. Era în joc viaţa chiftelelor. Bărbatul reluă din nou „discuţia”, aşa cum făcuse mai devreme la telefon.

– Trebuie să ies mai târziu şi am nevoie de ceva timp ca să mă pregătesc. Probabil o să mă întorc după miezul nopţii.

Maică-sa nu răspunse nimic. Ştia că era adult şi că nu-i putea spune că n-are voie să iasă la ora aceea. Dar i se părea atât de neajutorat, încă un copil, aproape. Într-adevăr, îşi plătea singur facturile, se ocupa de treburile administrative şi din când în când îşi permitea să plece în vreo călătorie de care ea afla întotdeauna după. Însă bărbaţii i-au dat tot timpul senzaţia că le lipseşte persoana care să aibă grijă de ei: să le aleagă cămaşa şi cravata (combinaţia purtată de Grover în acea zi era în cel mai bun caz nepotrivită), să facă de mâncare şi să le aducă aminte de zilele de naştere ale copiilor.

Tăcerea prelungită depăşea limita confortabilului. Se simţea nevoită să spună ceva, fie şi doar ca să-l bată la cap. Grove o privea nedumerit. Nu era stilul ei să rămână cu gura închisă.

– Bine, Grove.

Nu-i spunea niciodata Grove. Şi nici „Bine”. Decât dacă ascundea ceva.

– Hai, spune ce-ai de spus. Te cunosc prea bine şi ştiu că voi fi nevoit să te ascult mai devreme sau mai târziu.

– Cred că ar trebui să te muţi înapoi. Am nevoie de cineva care să mă ajute cu casa.

Pentru câteva clipe se simţi înduioşat şi chiar ruşinat. Ar fi vrut să-i facă pe plac pentru a o vedea liniştită, dar ştia că nu era vorba doar de o hotărâre luată în pripă şi sub influenţa acelor sentimente. Avea nevoie de spaţiul său. Şi ea ştia asta.

– Nu, mamă. Încercă să fie cât mai blând. Dar, dacă vrei, pot să te ajut să cauţi pe cineva care să facă asta.

– Ar fi o idee bună.

Erau amândoi adulţi.

– Cum a fost la spital?

– Ca de obicei; câteva degete de pus la loc, câţiva metri de piele de cusut… O inimă care a cedat… pe masa mea…

– O, Grover. Îmi pare rău.

– Da… şi mie. A fost primul pe luna asta.

Nu trebuia să plece nicăieri, dar ştia că era singura soluţie pentru a spăla acea săptămână infernală fără a se întrista în mod irevocabil.

Soneria telefonului îi întrerupse pentru a doua oară în acea zi şirul gândurilor. Manu primise biletul său şi îi accepta invitaţia. Au stabilit să se întâlnească în jumătate de oră, la „barul” frecventat, ca să uite împreună de mizeriile unei lumi mercantile, în care îţi poţi cumpăra costumul de supererou de la supermarket (eventual împachetat lângă o soţie şi la preţ promoţional).

Trei sferturi de oră mai târziu, timpul îl găsea pe Grove aşezat confortabil pe un scaun înalt, cu coatele sprijinite pe tejghea, bând al doilea pahar de gin şi pierdut printre propriile circumvoluţiuni. Ştia că avea să vină, acest fel de certitudine făcea parte din natura lui intuitivă. Avea să vină. Probabil fusese reţinută la spital (cu toate că nu-şi putea imagina că vreun economist – cu atât mai puţin ea – ar fi putut avea o viaţă profesională încărcată într-o seară de vineri, cu o săptămână înaintea Crăciunului). Sau îşi bătuse joc de el. Nu, aşa ceva era imposibil. Îi studiase comportamentul şi în afară de o perseverenţă exasperantă, nu găsise nimic care ar fi putut să dea naştere unei astfel de răutaţi. Nici chiar sămânţa de pornire răzbunătoare. Simţea însă cum, în timpul aşteptării, fără ceva cu care să-şi ţină acea parte din minte ocupată, îl cuprindea tristeţea, iar în confruntarea cu propriile gânduri negre, Eagles şi „Please come home for Christmas” grăbeau procesul. Chiar dacă împlinise încă un an de la naştere, ţinea minte perfect că niciodată nu mai fusese atât de trist şi nemulţumit de modul în care îi evolua spiritul. Cu 12 luni înainte era fericit. Se bucura de atenţia celor din jur şi, naiv, o considera sinceră. Apoi a venit decembrie şi s-a simţit singur. Pe atunci singurătatea îl înspăimânta. Nu o mai conştientizase şi se vedea brusc în faţa unui examen pentru care nu învăţase şi de care nu ştiuse nimic. I-a făcut totuşi faţă cu brio, chiar şi în perioada sărbătorilor, servindu-şi cărţi „reale”, triste sau cinice care să-l pregătească petru ce avea de îndurat. Numai că anul acesta era vorba pur şi simplu de părăsire; repulsie; nimeni nu-l vroia. Erau câţiva care-l ascultau, îl înţelegeau, poate chiar îl iubeau în felul lor ciudat de a o face, dar nu-i avea lângă el. Cineva îi spusese cu câteva zile în urmă că avea nevoie de un psiholog. Nu. Avea nevoie doar de cineva căruia să-i pese, să ştie să-i spună asta fără prea multe cuvinte, să investească în el. Să nu-l judece. Să nu se întrebe de ce ştie atâtea lucruri şi de ce munceşte zi şi noapte. Devenise din nou băieţelul mofturos. Dar, mai ales, avea nevoie să doarmă. Îi plăcea noaptea atât de mult şi suferea de insomnie cronică, aşa încât doremea numai câteva ore. Ştia că nu era deloc sănătos, era chiar mai rău decât cantitatea industrială de cafea ingerată de maică-sa care urma să-i erodeze creierul… Nu… Starea de veghe îl distrugea încet şi sigur, încă de la 30 de ani. Dar nimănui nu-i păsa. Se chinuia să-şi ţină mintea ocupată şi să muncească până la epuizare ca nu cumva să cedeze şi să înceapă să plângă precum un copil de 5 ani care s-a lovit la genunchi. Nici măcar nu-i era milă de el însuşi; prin muncă se autoflagela, îşi pedepsea incapacitatea de a duce o existenţă „normală”, lipsită de strălucire, doar normală. Şi pentru că era atât de indezirabil. Nici măcar „fătuca” de la contabilitate nu-l vroia.

Paharele goale se strânseseră în jurul lui şi fu pe cale să-i ceară barmanului să-i elibereze spaţiul, însă îşi descoperi limba într-o plăcută amorţeală care îl împiedica să articuleze gândurile. Îşi irosise o cămaşă bună în mod inutil. Acum trebuia din nou să o spele şi să o calce. Nu-i plăcea să calce. I se părea una dintre activităţile cele mai plictisitoare pe care le avea de suportat săptămână de săptămână. Ca şi operaţia de înlăturare a apendicelui.

Perfect, îşi spuse el. Era momentul să se întoarcă acasă. Nu venise încă miezul nopţii. Acele ceasului său abia trecuseră de 11. Se gândi să-şi facă un duş lung şi fierbinte ca să se relaxeze. Încercă timp de câteva minute să termine băutura, să plătească şi să se ridice. Îi luă ceva mai mult decât de obicei, nu pentru că ar fi fost beat, ci doar pentru că era foarte obosit, atât fizic cât şi emoţional. Un om murise pe masa lui. Ştia că făcuse totul ca să-l salveze, dar îl omora faptul că nu fusese destul. În timp ce îi forţa inima să reacţioneze, ţinându-şi degetele pe atrii şi ventricule, încercând să perceapă măcar nişte descărcări automatizate ale muşchiului, se simţea ca în clasa a doişpea, când s-a întâlnit cu un profesor care tremura dintoate încheieturile. Propria lui neputinţă îl îngrozea. Era obişnuit să stăpânească foecare situaţie. Aproape obsedate de control, degetele sale nu reuşiseră totuşi să-i redea viaţa acelui nefericit. Sau poate fericit. N-avea de unde să ştie. Se jucase de-a Dumnezeu o lună întreagă, venise clipa în care să fie „pedepsit”. Nu era Dumnezeu.

Din sala de operaţie s-a oprit direct la vestiar, plângând în hohote încă de la primele ore ale dimineţii. Pământul îşi continua imperturbabil mişcare de revoluţie, iar lumea îşi urma cursul, cu excepţia lui, al cărui Univers era scuturat zdravăn, şi a pacientului său mort, pentru care Universul căpătase noi dimensiuni. Ştia că făcuse totul, dar se întreba mereu dacă ar mai fi fost ceva. Poate ar fi trebuit să încerce mai mult, să încarce mai tare padelele, să maseze mai rapid, să apese mai bine. Să stoarcă până şi ultima picătură de viaţă, de şansă. Şansă la ce?

Când ajunse pe trotuarul din faţa clădirii sale simţi ceva rece atingându-i nasul. Apoi sprânceana dreaptă. Şi fruntea. Şi bărbia. Începuse să ningă. Avea o legătură profundă cu acest fenomen. Era modul „destinului” de a-l consola. În numai câteva minute, cantitatea fulgilor pe metru cub era deja consistentă, iar el îi îmbrăţişa ca şi cum ar fi fost vechi prieteni. Apoi a plâns, lăsând lacrimile să se confunde cu picăturile rămase de la fulgi pe obrajii săi înfierbântaţi. Îşi simţea sufletul ca un burete pe care îl storcea acum până la ultimul strop, pentru a-l usca şi a-l face mai uşor. Frigul îi amorţise degetele, lăsându-l fără simţ tactil. Îşi revenea însă, era eliberat; vroia să meargă sus, să se încălzească sub apa fierbinte şi-apoi să bea un ceai de tei şi să doarmă.

În cealaltă parte a Universului, Manu îşi înfrunta propriile gânduri. Vegetând pe canapea, nu avea în faţă decât un singur pahar, dar sticla de Martini era trei sferturi goală, iar privirea ei – din ce în ce mai tulbure. Primise un telefon dintr-o ţară străină şi rece. În urmă cu câteva zeci de minute rămăsese fără mamă. Orfană, mai bine zis. Au anunţat-o de la acea clinică particulară renumită. Stop cardiac. A trimis-o în Norvegia pentru a lăsa medicii de acolo să opereze tumoarea care îi incomoda creierul. S-a dovedit că avea nevoie urgentă de o hemisferectomie. După ce i-au înlăturat una din emisferele cerebrale, recuperarea a fost anevoioasă, mai ales din cauza vârstei, nu neapărat înaintate, ci a dereglărilor hormonale. Greu, uşor, însă trăia şi făcea progrese. „Din nefericire, inima a cedat.” Aşa i-au spus. Urma să zboare până acolo a doua zi la prânz, ca să se ocupe de amănuntele birocratice şi spirituale. Ideea de a călători alături de un mort pe ruta de întoarcere îi repugna; a hotărât să o înmormânteze acolo, în Norvegia, la… Citise un roman al lui Robert Saladrigas, iar protagonistul cunoscuse în acel oraş iubirea adevărată. I-a rămas în minte ca un loc simpatic, I s-a părut potrivit, având în vedere circumstanţele. A primit vestea la spital, chiar înainte să plece să se întâlnească cu Grover. L-a sunat de câteva ori, fără să dea de el. Avea telefonul închis. A sperat să-l găsească, să nu îl facă să creadă că este o femeie fatală. Sau una fără creier (şi suflet). Apoi a plecat abătută spre casă. A întârziat mai mult decât de obicei pe drum, încercând să dilate timpul pentru a nu fi nevoită să accepte realitatea în toată „splendoarea” ei. O dată ajunsă acasă, s-a aşezat sfârşită pe canapea, cu un pahar de Martini într-o mână şi telefonul în cealaltă, întrebându-se ce era de făcut, strângând receptorul la piept doar de formă; ştia că în aceste situaţii trebuia să sune pe cineva, dar nu găsea pe nimeni. Sticla a ajuns lângă ea după ce s-a săturat de nenumăratele drumuri necesare umplerii paharului. A fost nevoită să telefoneze celor două persoane care îi erau rude: tatăl şi fratele. Nu mai vorbise cu ei de ani buni şi ar fi preferat să facă o călătorie în Siberia, deşi ura frigul, decât să le caute numerele în agendă, cel mai probabil ieşite din uz. Taică-su s-a arătat surprins. A întrebat-o dacă avea nevoie de bani. Totul se reducea la bani. Ar fi fost un bun întreprinzător, dar a ales ingineria. Păcat. Pedro a reacţionat mai uman. Cu el nu mai vorbise pur şi simplu din cauza distanţei şi a depărtării progresive dintre ei doi pe care o catalizaseră cele aproape 3500 de mile, cum spun cei de la Counting Crows, din Baltimore până în San Sebastián. Doctorul Grover era din Baltimore şi venise în San Sebastián cu familia când avea atât de puţini centimetri încât trecea pe sub bara de verificare de la metrou. Pedro a parcurs drumul invers. A întrebat-o dacă poate să vină şi el în Norvegia.

– Bineînţeles că poţi, Pedro. Crezi că ai nevoie de permisiunea mea? Mai bine l-ai întreba pe chirurgul de schimb ce părere are despre asta.

– Ai dreptate. Aşa o să fac. Tu ai rezervat vreun bilet?

– Da, este un zbor la prânz. O să ajung acolo pe la patru. Chiar vrei să vii?

– Sigur că da, nu pot să te las să treci singură prin asta. Vorbesc acum cu directorul pentru câteva zile libere. Te sun în zece minute. Eşti acasă?

– Da…

– Nu ţi-ai schimbat numărul, nu?

– Nu… nici adresa…

– Bine, vorbim în zece minute.

– De acord.

Îi mulţumea de mii de ori în gând că nu o lăsa singură, că era dispus să o ajute şi, mai ales, că in ciuda lipsei de comunicare, se înţelegeau ca atunci când erau copii, iar el o apăra de cornetele prietenilor lui, băieţii de pe strada San Lorenzo. Până a învăţat şi ea să folosească „ţeava”. Brusc, şi-a dat seama cât de dor îi era de el. Era atât de adâncită în amintiri încât bâzâitul telefonului o făcu să tresară.

– Da.

– Am vorbit. Unde ne vedem?

În acel moment, pe Manu o încercă un sentiment de bucurie sălbatică şi egoistă la gândul că îşi revedea fratele. Chiar cu acel „pretext”.

I-a explicat unde era situată clinica, i-a dat adresa exactă şi a aflat că îşi rezervase deja un zbor pentru noaptea aceea. Urma să ajungă înaintea ei cu câteva ore, la prânz. Citise şi el romanul lui Saladrigas şi „cunoştea” locul în care urma să aibă loc procesiunea. Au stabilit să o aştepte la aeroport.

– Ai grijă de tine, Pedro.

– Şi tu.

Ceaţa era atât de densă încât îi puea simţi apăsarea în tot trupul, ca şi cum ar fi fost împuns din toate părţile cu mii de ace invizibile. Îi simţea gustul, o mirosea. Pătrundea oriunde, prin haine, prin piele, până în suflet, unde îngheţa orice senzaţie călduroasă. Ca o conjunctivită sau o hipermetropie nenorocită care îl împiedica să vadă obiectele clar de la o distanţă mai mare de 2 – 3 metri. Venise momentul pentru o călătorie. Avea să se despartă de locul acela până ar fi dobândit stabilitatea necesară înfruntării realităţii.

Nu se simţea în stare să comunice vestea familiei pacientului decedat. Nu ştia dacă fusese sau nu vinovat, avea nevoie de o instanţă superioară care să ia această hotărâre. El făcuse tot ce-i stătea în putere. Poate nu a fost bine. A trebuit să-i întâmpine cu fruntea încruntată, pentru a nu-i lăsa pe oameni să creadă că e slab şi să-l atace. Şi-a montat figura de doctor fără inimă, poliţist trecut prin toate, sinucigaş în ultimele clipe de viaţă.

– Îmi pare rău. Nu am mai putut face nimic.

Dispreţuia profund rudele care îşi dezlănţuiau emoţiile chiar în holul spitalului, în faţa omului care a privit pentru ultima dată în ochii mortului. Măcar aceştia au reacţionat domol. Până să se dezmeticească şi să-i pună întrebări, Grover a dispărut. La ce bun întrebările? Exista cineva specializat care să înţeleagă acele denumiri pur medicale? Şi până la urmă, de ce contează atât de mult felul în care a murit?! A murit, e de-ajuns. Poate spera să iasă din sala de operaţit ca să-şi rezolve „problemele” de care n-a avut timp atâţia zeci de ani. Toţi cei „norocoşi” spun asta. Apoi, când se văd înapoi acasă, lângă o nevastă grijulie care se ocupă cu sfinţenie de regimul lor alimentar, nu-şi mai amintesc nimic. Continuă ca şi cum ar fi în concediu; sau de parcă s-ar recupera după o febră groaznică. Iar dacă există câte un reprezentant ciudat al unei specii necunoscute care îşi acceptă cu seninătate sfârşitul, neavând nimic de rezolvat, sau poate doar împăcat cu ideea de sfârşit, nu vine nimeni să-l recupereze de la morgă. Uneori, cei mai buni oameni ajung obiect de studiu pentru studenţii neîndemânatici din primul an de Medicină.

Mai există şi cei care nu se gândesc la nimic. Sunt prea îngroziţi ca să înţeleagă ce li se întâmplă, nu ştiu ce să facă în clipa în care „totul” nu mai depinde de ei, ci de doctor, când cavitatea toracică zace desfăcută ca un cufăr pe masă iar inima e pipăită cu neruşinare în vederea „desfundării” arterelor blocate de dopul de colesterol. Aceştia au întipărită pe chip aceeaşi expresie ca şi specimenul de mai devreme. Singura diferenţă dintre ei o face presiunea din vasele de sânge, nivelul activităţii cerebrale, ritmul de pompare aproape nebun al cordului. E-adevărat, anestezicele inhibă aceste reacţii, dar după câţiva ani de practică asiduă, orice schimbare, oricât de mică, devine perceptibilă pentru doctor. În plus, sunt întotdeauna supravegheaţi îndeaproape de rude. Aşa cum nu ştiu ce să facă în situaţiile de criză, nu reuşesc să-şi ordoneze nici viaţa. Trebuie să existe tot timpul cineva lângă ei care să se ocupe de asta.

Cu oamenii împăcaţi putea să facă orice. Putea să îi lase să moară, sau să-i aducă înapoi, să le redea viaţa. Aceştia cooperau în orice ipostază. Îşi amintea de o astfel de situaţie care avusese loc cu câţiva ani în urmă, pe când el abia desluşise misterele chirurgiei şi se pregătea să le pună în practică. Primise o pacientă în stare critică, chiar la sfârşitul unei zile de luni, când se pregătea să predea ştafeta chirurgului de schimb. Avea răni multiple, fusese înjunghiată violent de câteva ori, însă lama cuţitului ratase de puţin ventriculul drept, rămânând înfiptă ca un steag victorios în plămânul stâng. Avea o lovitură destul de urâtă în zona occipitală, iar corpul emana durere prin toţi porii. Grover se întreba dacă mai era ceva de făcut.

După ce asistenţii i-au curăţat rănile şi i-au pregătit terenul, doctorul a intart în acţiune. I-a recuperat în mod miraculos plămânul şi s-a ocupat de lovitura craniană. Era adâncit în refacerea integrităţii epiteliului, cand inima s-a oprit. La stânga lui, organul a încetat să se contracte şi să facă zgomot. Pentru câteva clipe, dilatate până la infinit, a privit cu groază scena. Tânăra era în moarte clinică. Aluneca liniştită în acel tunel luminos, spre acel „dincolo de”, mai departe decât 99,99% din populaţia globului. Creierul nu putea rezista fără sânge oxigenat mai mult de două minute. Avea certitudinea că o putea salva, intuiţia aceea formidabilă şi aproape feminină care dacă i-ar fi spus că poate zbura ar fi zburat. Dar vroia să-i dea o lecţie, să o ţină în suspans până în ultima clipă, să o facă să înveţe ceva din acele momente care nu însemnau pentru el decât alte câteva secunde, iar pentru ea – eternitatea. Imediat ce şi-a lipit buricele degetelor de zonele cheie şi a început să maseze, muşchiul a revenit la viaţă. Operaţia a decurs mai departe fără complicaţii. După câteva zile, pacienta s-a trezit buimacă. L-a recunoscut ca fiind doctorul. Halatul îl dădea de gol. Nu şi-au spus nimic. Pentru el, a fost suficient s-o privească in ochi ca să ştie ca îşi va aminti întotdeauna ce (i) s-a întâmplat în acele secunde moarte, clipe suspendate.

Stătea în baie de şaptezeci şi şapte de minute. Apoi şi-a amintit de pijamaua călduroasă şi şosetele groase în care avea să-şi petreacă noaptea. Grover a închis robinetele, şi-a scuturat apa de pe pleoapele ridicol de lungi şi a ieşit din cabina de duş. Şi-a întins braţele; părea răstignit, dar fără cruce. Fiecare o poartă pe a sa, dar nu întotdeauna o simte. A privit cum aburii ieşeau nestingheriţi din pielea lui încinsă. Ţinea palma deschisă şi elibera vaporii, ca un magician care desface degetele şi dezvăluie focul. A închis-o repede, însă din pumnul lui strâns încă scăpau firişoare plăpânde de abur.

O dată ajuns în pat, simţind toropeala specifică somnului, s-a lăsat purtat pe valurie plăcute ale odihnei, plutind peste munţi şi oceane, tocmai în Antarctida, acolo unde lăsase ultimul său voiaj cu un semn de carte. De fapt, „călătoriile” de care afla maică-sa întotdeauna după nu erau decât zile întregi de imaginaţie furibundă care îşi punea degetul proverbial într-un loc de pe globul pământesc şi poruncea să fie dusă acolo, cu orice mijloc de transport, pe orice rută, la orice altitudine. Lui Grover imaginaţia nu i-a jucat niciodată feste. A reuşit să decoleze întotdeuna, indiferent de condiţiile meteorologice şi fără să-şi facă griji pentru finanţe sau combustibil.

Totul a început când era copil şi a trebuit să se mute din Baltimore în San Sebastián. Îi era dor de prima lui casă şi obişnuia să petreacă ore întregi, înainte de a adormi, amintindu-şi de toate spaţiile proprietăţii sale, de toate ascunzătorile, de toţi pomii în care s-a căţărat, pentru fructe sau din simpla plăcere de a se căţăra, simţind scoarţa dură a copacului sub palmele sale moi şi curioase, portul, câmpul cu maci pe care îi putea vedea numai într-o anumită zi a lunii mai…

Apoi, după ce a ajuns să cunoască oraşul basc, cutreiera camerele acvariului şi se plimba nestingherit pe plajă, ori de câte ori era frig şi trebuia să rămână în casă, ocrotit de căldura sobei. Când a terminat de citit primele cărţi ale copilăriei, îşi făcuse deja o impresie despre aglomerările urbane prezentate acolo: Londra – un monstru de asfalt, miop, care nu vedea niciodată ce se întâmplă în labirintul său; Paris – oraşul în care toate străzile erau patinoare, iar toţi locuitorii se deplasau într-un dans molcom şi ordonat; Berlin – tancul ce distrugea tot în cale, îndrumat de un chip de lemn pe care cineva îşi exersase simţul ironiei şi desenase cu cărbunele o mustaţă batjocoritoare. În Moscova a descoperit pentru prima dată geometria perfectă a apei cristalizate, sub forma fulgilor de zăpadă ce cădeau necontenit, în orice anotimp. Şi câte astfel de oraşe…

La 30 de ani, fiind numai un copil mai mare şi cu ceva abilităţi chirurgicale, tot ce trebuia să facă era să spună numele oraşului şi ar fi ştiut mai multe despre el chiar decât întemeietorul, ar fi fost mai bogat decât Monte – Cristo şi mai renumit decât Ben Carson printre neurochirurgi. Un cuvât era de ajuns pentru a-l ţine ocupat câteva zile. „Judecător, juriu şi călău”.

Manu se confrunta cu un atac de panică. Deşi convorbirea cu Pedro îi făcuse bine pe moment, acestă senzaţie i-a părăsit gândurile cu mult timp în urmă, chiar înainte de a încerca să conştientizeze faptul că maică-sa murise. Nu putea spune cu exactitate ce determina acel şoc, acea senzaţie că totul era greşit. Nu fusese niciodată apropiată de maică-sa. Îşi amintea că a plecat de-acasă în clipa în care n-a mai putut suporta atmosfera tensionată şi plină de ipocrizie la care se întorcea în fiecare zi după cursuri. Se săturase să se simtă mereu vinovată pentru că încerca să fie altfel, să nu se lase influenţată şi să-şi păstreze esenţa intactă. Au fost strigăte, ameninţări şi cuvinte în care zăcea ascunsă atâta furie reprimată încât îi era teamă de ceea ce ar fi putut dezlănţui. Furia încă îi clocotea prin tâmple, gândindu-se că a fost atât de laşă încât nici măcar nu a îndrăznit să-şi urmeze visul (poate nebunesc, dar câte vise nu sunt aşa? Asta nu înseamnă că trebuie să încetăm să visăm, experienţa, iluzia, fac parte din exlorarea acelui spaţiu necunoscut de 93% din vastul subconştient). Ar fi vrut să urmeze cursurile facultăţii de Medicină, să lucreze cot la cot cu Grover pentru a „salva”, pentru a se simţi răsplătită înzecit cu acel „mulţumesc” timid venit din gura pacientului vindecat, aşa cum i se întâmplă lui Grover.

Nu se înţelesese niciodată cu femeia care susţinea că îi dăduse viaţă. Totuşi, oricâte mizerii i-ar fi făcut, oricât de des i-ar fi citit jurnalul de adolescentă neînţeleasă, nu ar fi putut – şi nu a putut – să o urască. Exista cultul familiei (pe care îl dobândise de oriunde, numai de la familie nu) care o împiedica să simtă asta. Însă fatalitatea făcuse în aşa fel încât să rămână fără ea. „Mama”. Măcar teoretic, a existat cineva care să aibă grijă de mine, se gândea Manu, iar acum a dispărut. Nu-mi lipseşte persoana atât cât îmi lipseşte ideea de mamă, siguranţa că, cel puţin teoretic, orice aş fi făcut, m-ar fi sprijinit şi nu ar fi întrebat „De ce?”. Practic, toate astea au fost imposibile. Poate şi din această cauză mi-am dorit să plec cât mai repede de acasă. Nu am găsit niciodată în ea sprijinul de care aveam nevoie. Nu mă asculta, rareori am văzut-o citind şi, cel mai dureros, după ce am trecut graniţa onorabilei vârste de 17 ani, nu am mai avut încredere în ea. Devenise chiar obositor să car după mine în fiecare moment ideile cele mai preşioase ale nopţilor albe, ale zilelor negre şi ale atemporalităţii. Aş fi preferat o existenţă normală în locul uneia atât de agitate, dar nu aş fi renunţat la scris nici în ruptul capului, era singurul lucru care mă lega de spirit, mai ales după ce am hotărât să merg pe drumul bătătorit al economiei. Acum nu mai e nimeni. A dispărut acoperişul care mă apăra de furtuni, chiar dacă am locuit intr-un cort, iar „acoperişul” era doar o cârpă improvizată. Şi ceaţa era atât de densă…

Grover şi-a întrerupt scufundarea către Antarctida şi s-a trezit ofuscat la auzul telefonului care suna din nou. Putea să jure că nu mai fusese niciodată atât de căutat. A pomenit toate autorităţile divine în timp ce îşi croia greoi drumul prin apartament, simţindu-şi capul exagerat de voluminos din cauza ginului şi încercând să nu-şi rupă nimic la trecerea peste capcanele întinse de întuneric. Credea că era vreo urgenţă de la spital, iar el îşi petrecuse noaptea, sau cel puţin cea mai semnificativă parte a ei, într-un bar. Capul lui protesta dureros la gândul că era nevoit să mânuiască cu dibăcie instrumentele chirurgicale printre organe vitale. Cu toate astea, ştia că nu avea să scape de spiritul său profesional hiperactiv, aşa că a hotărât să ignore încercările disperate ale creierului de a ieşi din craniu. A răspuns dezorientat şi aştepta să audă la celălalt capăt al firului vocea panicată a lui Ines. Cum aceasta întârzia să apară, a pus punct dilemei prin propriile mijloace, în timp ce răsufla uşurat. Dacă ar fi fost Ines, în acel moment ar fi ieşit şi el din apartament, probabil pe bicicletă. Sau mai bine pe jos, din cauza poleiului.

– Da.

– …

– E cineva acolo?

– …

O linişte asurzitoare îi ţinea membrana timpanică in tensiune, dar în acelaşi timp nemişcată. Auzea printr-o minune valurile imense care se spărgeau de nisipul obosit şi neputincios. De fapt, devenea din ce în ce mai sigur că totul se petrecea numai în mintea lui, că nu vorbea în acel moment la un receptor tăcut şi neînsufleţit, că visa sau poate nici măcar nu visa, poate că aceea era noua lui realitate după ce Universul s-a săturat de expansiunea accelerată în care l-au împins locuitorii săi şi a hotărât să explodeze din nou.

Ceasul îl privea încruntat cu ochi de diavol. 3.29. Primul cuvânt care i-a trecut prin cap a fost „resaca”. Se simţea delirând şi ştia că ceva nu era în regulă pentru că nu ajunsese în Antarctida. Bănuia că toate viscerele i se scufundau în adânc, spre coloana vertebrală, chiar şi cele care ar fi trebuit să plutească lipite de coaste; avea senzaţia că lua forma saltelei, simţea cum se aplatizează şi se prelinge de-o parte şi de alta ca un ou moale, decorat cu caşcaval şi gătit la tmperatură mare. Numai „inteligenţa” făcea notă discordantă. Ochii încercau stoic să-i iasă din orbite şi credea că, până la urmă, aveau să reuşească. Tensionaseră fibrele nervului optic atât de tare încât simţtea că ar fi vrut să tragă după ei amigdalele, pe aceeaşi cale, şi nu-şi dorea decât să se rupă dracului mai repede şi să nu-l mai doară. Creierul, în plină expansiune, ca şi Universul, fierbea ăn suc propriu şi nu mai găsea loc în cutia craniană pentru a-şi elibera bulele încinse.

După câteva ore de halucinaţii, lumina împrăştiată de soarele timid i-a străpuns în chip dureros retina. Vocea maică-sii, auzită ca într-un coşmar, a întrerupt sunetele relaxante scoase de canar. A crezut că visează, a sperat să viseze. Îşi dorea să viseze şi să nu fie nevoit să se relaţioneze cu acea creatură ruptă dintr-un roman prost de caricaturi sociale. Nu visa. A simţit cum mirosul îngrozitor al oţetului îi invada nările, iar amintirile negre ale copilăriei i-au revenit cu puterea unei navete spaţiale. Vroia să fie lăsat în pace, să conştientizeze toate senzaţiile şi să le dea semnificaţia pe care o credea potrivită. Să înveţe să moară, aşa cum îşi învăţa pacienţii.

– Grover, hai, ridică-te să-ţi pun compresa…

A încercat să-i spună că nu vrea nici o compresă, că nu de compresă avea el nevoie, însă nu a reuşit decât să mormăie ceva ininteligibil, ca şi cum cineva i se ascunsese în laringe şi cânta prost la tubă.