Author Archives: Adrian Costea

Anotimpul din noi

––––––––––––––––––––––––––––––––-

„În visul tău de trezire, când tăcut îți asculți sinele cel adânc, gândurile tale curg şi dansează ca fulgii de zăpadă, îmbrăcând spații sonore într-o tăcere albă. Zăpada inimii tale se va topi în primăvara sufletului tău, iar taina ta goni-va în şiroaie să caute în vale râul vieții. Şi râul va cuprinde taina ta şi-o va purta până la-ntinsa mare… Lasă-mă, o, lasă-mă să-mi cufund sufletul într-un ocean de culori, lasă-mă să topesc în mine asfințitul şi să sorb curcubeul.” (Kahlil Gibran)

~Totul a început fără să-mi dau seama. Soarele strălucea pentru prima dată cu adevărul. Dincolo de acea perdea de nori, o rază sensibilă de foc străbătea întreg infinitul.~
~Ж~
La marginea propriului meu suflet, când cele mai adânci dureri se transformă în zâmbete, când eternitatea arde în fiecare gând, în inima mea ia naştere Cuvântul. Acest ghiocel al împlinirii…prin care îmi simt inima vie… Cu viteza gândului stăbat granițele rațiunii umane, în căutarea spiritului. Fiecare cuvânt este o căutare, o încercare de a înțelege anotimpul din inima mea.
Dragi cititori, pentru câteva clipe de eternitate, clepsidra timpului se va întoarce. Cuvintele care vor izvorî din propria mea inimă, din respirația fiecărui sentiment, vor crea un tablou al unui anotimp etern, propria mea viață! Totuşi, înainte de a începe, atrag atenția fiecărui cititor asupra faptului că fiecare cuvânt pe care îl voi aşeza pe această hârtie, va fi cuvântul eliberat din propria mea inimă, va fi suflarea spiritului în inima fiecărui gând. Voi încerca să descriu anotimpul pur al sufletului nostru…
În climatul acestei existențe, acest anotimp se numeşte Viață, situat între latitudinile durerii şi fericirii. Ținând cont de experiențele sufletului, de alternanța, fără sfârşit, durere-fericire, pot admite faptul că Viața este un anotimp al desăvârşirii, un foc etern prin care omul atinge absolutul. De aceea, pentru a căuta adevărul sufletului, pentru a descoperi tainele acestui anotimp, îmi voi lăsa inima să grăiască. Sunt conştient de faptul că doar sufletul cunoaşte anotimpul propriei mele vieți. Aşadar, îmi voi elibera sufletul, îl voi lăsa să viseze. O ultimă rugăminte pentru cei care vor fi martori la această întâmplare: Nu-mi tulburați visul sufletului! Nu-l criticați pentru tăcutele suferințe despre care nu poate vorbi, căci dacă le-ați cunoaşte, inima dumneavoastră ar fi inundată de lacrimi. Nu luați însă nici în derâdere zâmbetul din fiecare cuvânt… Pentru că în această călătorie, sufletul meu va vorbi despre curcubeul dragostei, despre soarele care-mi mistuie inima, pentru că această călătorie ar fi în zadar dacă la sfârşitul textului nu mă veți putea răsplăti cu un zâmbet. Plantez în fiecare cuvânt trandafirul fericirii, în speranța că vă voi putea oferi fiecărui cititor un gram de fericire… Pentru a înțelege mai bine aceste gânduri, acest text este rugăciunea inimii!
Sunt clipe prin care descopăr Anotimpul Etern din viața mea. În acele momente, sufletul tremura sub raza de soare care pătrunde până în adâncul inimii. Un răsărit în care găseam portretul vieții, un zâmbet care îmi dădea puterea de a trăi. Soarele, o furtună de flăcări îmi mângâia inima. Mireasma dragostei pătrundea în mine şi astfel viața mea căpăta sens. Însă, când aceste întâlniri iau sfârşit, când Soarele apune, când zâmbetul moare, inima mea plânge cu lacrimi sălbatice. Lacrimi de cristal care sfâşie în mii de bucăți fiecare gând, căci noaptea singurătății îmi ucide sufletul.
Dincolo de legile rațiunii umane, Soarele sufletului meu este un trandafir, un zâmbet nemuritor pe care îl port în fiecare clipă în inimă. Anotimpul meu etern este dragostea, o existență fără de sfârşit.

În adâncul inimii mele, la malul fiecărui sentiment, lângă țărmul fiecărui gând, dragostea este oceanul care îmi împrospătează sufletul. Un izvor de zâmbete şi de fericire, o grădină în care înfloresc florile fiecărei clipe. Dragostea este sentimentul cel mai profund pe care alizeele sufletului îl dăruiesc omului.
Prin vibrația inimii, aud şoaptele vântului existențial, care îmi mărturisesc faptul că anotimpul etern al vieții mele este un dor fără de margini, o dragoste perfectă născută dintr-o dulce suferință. În fața gândurilor mele se înfățişează istoria nopților întregi care au bătut la porțile existenței mele. Multe sentimente au fost înecate în apele însângerate ale suferinței.
La început, inima mea era pustie…Acest anotimp nu exista, căci sufletul era un lac plin cu lacrimi, o inimă sfâşiată de cele mai adânci dureri, foc şi gheață, zâmbet şi tristețe. În acele clipe, în inima mea ploua torențial cu lacrimi. Deodată mi-am lăsat sufletul răstignit pe suflarea vântului. Am închis ochii şi am început să visez.
Cu lacrimi în ochi îmi aduc aminte de clipele întunecate, momente în care viața mea nu exista, când inima mea dormea în noaptea fără de sfârşit…O iarnă lungă, o noapte polară în care sufletul era închis, un infern, o moarte prin care sufletul îmi era dat uitării. Dar acest anotimp etern, dragostea-focul din inima mea, a transformat acest Infern într-o grădină a Paradisului în care azi au înflorit trandafirii fericirii.
Într-o zi, o strălucire fără margini mi-a îmbrățişat sufletul preț de o clipă. Simțeam cum în acea clipă se afla ascunsă o întreagă eternitate, o veşnicie ce se numea secundă. În acel moment, propria mea veşnicie a fost trezită la viață. Oceanele de gheață ale suferinței se topeau sub influența soarelui etern, iar tristețea ardea până la epuizare. Soarele devenise o lumânare vie, o făclie de foc şi de iubire, din a cărui inimă se năşteau fulgii de nea ai Speranței. Soarele era drumul, calea spre împlinire, o autostradă pe care sufletul meu dansa. Toate acestea se întâmplă cu o viteză amețitoare, dar în acelaşi timp prea încet pentru eternitatea sufletului meu.
Undeva departe, la marginea acestui Univers, în interiorul sufletului meu, unde nimeni nu a ajuns vreodată, se afla acest Anotimp Etern. La început inima îmi era inundată de un potop de lacrimi. Dar dupa ce sufletul mi-a devenit un altar de jertfă, după noaptea nonexistenței, soarele a răsărit din dorința de a trăi, de a iubi…O schimbare radicală, un răsărit prin care am înțeles că arta vieții, fericirea deplină există în zâmbetul dragostei. Pe rugul fiecărei clipe, am jertfit eternități întregi, pentru că Soarele este visul nemuritoarei iubiri ce-o port în suflet.
Într-o zi, un gând mi-a tulburat sufletul! Oh, dragi prieteni, dacă Soarele ar muri, inima mea ar dispărea de pe harta existenței, iar acest Anotimp ar deveni o simplă amintire. De aceea, prin fiecare zâmbet, găsesc dovada clară a unei iubiri fără de sfârşit. Imaginea cerului îndoliat îmi bântuie inima… Iertați-mi însă aceste gânduri! Soarele zâmbeşte! Rămân hipnotizat în fața zâmbetului focului divin. Aici, pe țărmul fără sfârşit al inimii mele, în grădina Sufletului, Soarele coboară de fiecare dată. Printr-un proces de metamorfozare, Soarele se transformă într-un înger. Când Soarele îmi încălzeşte sufletul, îmi aud inima cum tremură. Privesc apoi în grădina inimii… Un trandafir de lumină care mă încântă într-un mod deosebit, pentru că acest trandafir nu se ofileşte niciodată!
Anotimpul iubirii este fragmentat de rătăcirile sufletului. Viața este o alternanță de fericire şi tristețe, de lacrimi şi zâmbete. Acest anotimp există în inima mea, aşteptându-mi sufletul. De aceea ştiu că voi muri în momentul când voi avea puterea de a iubi necondiționat…În clipa în care dragostea pură îmi va cuprinde inima, îmi voi odihni sufletul în eternitate, în acest anotimp al iubirii. Un vis…o pasiune pe care doar propriul suflet o poate înțelege.

În încheierea acestei călătorii dăruiesc un zâmbet acelora dintre dumneavoastră care au citit cuvintele inimii mele. Vă mulțumesc, dar acest anotimp care există în inima mea poate fi cunoscut doar de către sufletul meu. Scopul acestei călătorii a fost acela de a înțelege că în inima fiecărui om există un anotimp etern al iubirii. Vă sfătuiesc pe fiecare să porniți în căutarea lui…Ascultați vocea inimii voastre, căci acest anotimp este rugăciunea pe care şoapta sufletului o rosteşte în fiecare clipă, este prelungirea sufletului în nemurire.
La revedere, dragi prieteni…Vă mulțumesc pentru faptul că ați binevoit să fiți prezenți la povestea sufletului meu. Dar trebuie să ne luăm rămas bun. O ploaie de lacrimi urmează a-mi împrospăta sufletul. Aici, în inima mea, soarele tocmai a adormit, iar noaptea rece îmi zgârie inima. Privesc acest eseu, această poveste a vieții mele, o jertfă în numele iubirii, în memoria Soarelui, în al cărui zâmbet găsesc întreaga frumusețe.
De aceea acest text va dăinui veşnic, prin aceste cuvinte de foc şi gheață, cuvinte care, iată că mi-au ars inima, au făcut-o să ardă în cele mai adânci dureri, dar acest foc mi-a dat puterea de a zâmbi!

☼~Să nu lăsăm ca speranța, asemeni unui bulgăre de zăpadă, să se topească în visul vieții noastre!~☼

~§~Sfârşit~§~

Amǎgire – poemul durerii

–––––––––––––––––––––––––––––––––
Oh, tu ființǎ umanǎ,
privești în ochii mei de copil
și vei vedea picurând
din durere în durere,
picǎturi de lacrimi fierbinți!

Privește-mi obrajii arși de ispita
de a culege un zâmbet curat!

Vei vedea cum noaptea
îmi va cuprinde cu ghearele ei
spiritul meu rǎtǎcit.

Vei privi neputincios
cum durerea unui vis
îmi va rǎpi inima
iar jocul vieții va lua sfârșit!

Şi totuși, nu mǎ vei vedea
atunci când voi deveni
neantul absolut, o urmǎ
a unei vieți de copil!

Nu-mi vei auzi glasul
atunci când voi fi cuprins
de flǎcǎrile iadului,
de întunericul singurǎtǎții….

Dragi prieteni

 ––––––––––––––––––––––––––––––––

Nu mă considerați poet,
Fiindcă ştiți prea bine că nu e adevărat!
Sunt doar un traducător,
Ce transformă sentimentele în cuvinte!

Nu mă mai plătiți pe drepturi de autor,
Dați-mi sentimente din care să trăiesc!
Nu-mi ucideți visul de a scrie,
De a picta cuvinte pe hârtie…

Veniți cu cât mai multe sentimente,
Nu-mi lăsați spiritul să se ofilească!
Nu mă lasați să mor, nu-mi luați cuvântul,
Căci astfel poezia va muri odată cu mine!

O ultimă dorință: nu-mi impozitați sentimentele!

Agapa eternă!

Dragii mei prieteni dispăruți,
azi un ultim răsărit îşi ia „la revedere”,
clipele-mi mor una dupa alta,
zilele pier, nici nopți nu mai rămân;
sufletul – un rug de lacrimi este,
pe care ard sălbatice uitări!

Adio, sfânta mea iubire,
cu lacrimi amare-ți şoptesc,
eu voi muri, dar nu fi tristă,
te voi iubi şi dincolo de moarte!
rămai cu bine, dragoste eternă!

Un ultim zâmbet,
de la cei ce m-au iubit cândva….
am nevoie de un ultim sărut,
pentru a putea muri mai frumos!

O nouă viață mă aşteaptă,
noi zâmbete la următorul răsărit,
dar niciun zâmbet nu va fi mai presus
ca cel pe care cu toții îl avem
în această ulimă clipă de viață!

De mâine, voi fi o amintire,
mângâiați-vă visul cu ea,
nu îngropați niciodată
dragostea pe care v-o dau!

Fiți fericiți…voi învăța să zbor!-
doar ştiți prea bine, că sufletul
îmi e o pasăre pe care viața,
în nebunia unui vis,
a închis-o într-o colivie umană!

Vă mulțumesc, oameni prea buni,
prin care am învățat să iubesc
fără a ține cont de spini
să cuprind mirosul iubirii
prin propria dorință de a trăi!

Vă sunt pe veci recunoscător,
acelora care, de fiecare dată
mă întâmpinați cu un buchet de zâmbete!

Iar dacă azi, o lacrimă s-arată
e pentru că nu am putut
să vă răsplătesc atât cât mi-am dorit.

Eu n-am avut puterea de a culege
din grădina sufletului, trandafirii iubirii..
nici măcar o petală de dragoste nu am găsit;
vântul le-a împrăştiat departe..
pentru că singurătatea doare!

Dar atunci ați venit voi,
salvarea vieții mele,
ați plantat sămânța bucuriei
în adâncul inimii mele!

Iar azi, un trandafir se naşte
răsare din adâncul propriului meu suflet!

De aceea mor…îmi doresc nespus
ca în zorii vieții de mâine
să fiu un trandafir de lumină,
pe care să-l culeagă îndrăgostiții!

Zâmbiți! Sunt azi atât de fericit,
voi fi un vis în somnul nesfârşit,
voi fi iubirea pură, Agapa eternă!

Muza mea dragă…(Muse)

–––––––––––––––––––––––––––––––––
Fostei, actualei şi eternei muze…
Păşeşte uşor, nu-mi tulbura clipele rare,
Când pentru tine versului dau viață!
Nu mă îmbrățişa azi prea puternic
Căci pentru tine, ruga poezie o-nalț!
Lasă-mi un minut de eternitate
Pentru a scrie astăzi pentru tine…
Lumina să nu fie stinsă prea devreme,
Mai dă un răgaz poeziei!
Astăzi, draga mea, vom visa mai puțin,
Nu vom mai zbura atât de departe
Căci poeziei astăzi te descriu!
Voi lua cuvintele de foc cu care
Alaltăieri sufletul ni-l încălzeam;
Şi-ți voi face un (auto)portret…
Zâmbetul tău, o metaforă vie va deveni,
Iar ochii tăi, mai presus de cuvinte
Se vor transforma şi vor deveni astre.
Țărmul sufletului tău se va afla
Dincolo de granița Universului!
Draga mea, nu-mi potoli ale inimii bătăi
Lasă-mă să scriu iubirea pe hârtie.
Nu fugi, rămâi lângă mine
Doar ştii că m-aş rătăci fără tine,
Nu mă lăsa pradă singurătății!
Am nevoie mereu de dragostea ta;
Nu ştiu dacă azi ne vom mai putea juca
Căci versului îi e dat să crească departe de tine;
Nu-mi ucide visul pe care destinul mi l-a dat,
Rămâi mereu aproape şi du-te cât mai departe
Să nu trânteşti uşa când vei pleca
Căci astfel mă voi trezi din visul poeziei,
Iar când voi realiza că sunt departe de tine,
Voi umple singurătatea cu lacrimi amare

Iulia mea…

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Poemul unei despărțiri….

La ceas târziu de seară, când luna se arată
Privesc în focul stelei, precum în ochii tăi…

Desenez pe cerul fără margini, urmele
Unor clipe peste care cu lacrimi le-am şters!

Sunt azi, un trecător printre eternele uitări,
Un suflet gol, într-un mormânt de flori!

Când sufletul suspină cu lacrimi de cristal,
Când rana-i prea adâncă, renasc de dorul tău.

Privirea ta adâncă, îmi mistuie suflarea,
Iar pentru tine şi inima mi-o dau.

Noaptea se aşterne, dar nu mai vin la tine
În visurile tale rămân o amintire.

Cu lacrimi prea amare, îngrop în amintire
Fructul necopt al propriei mele iubiri.

Nu vreau să plângi, nu vreau să te rănesc
Mai bine plec din drumul tău… Amin!

Această dorință ce-o port în suflet
Nu va muri vreodată, o ştiu prea bine!

Rămâi cu bine, dulcea mea amintire
Eu astăzi plec de lângă tine!

Păşesc prin moartea cu sufletu-mpăcat,
M-aşteaptă un mormând de singurătate..

Dar voi zâmbi, ştiind că dincolo de granița
Acestei dureri fără margini, se află ea, fericită!

Gânduri nemuritoare

––––––––––––––––––––––––––––––––-

☼~„Fiinţă cu chip de înger și trup de femeie, nu te transforma într-un vampir, nu nărui acest vis care a devenit realitate…. ”~☼

☼~Orice cuvânt devenise o simplǎ adiere de vânt în fața frumuseții privirii tale. ~☼

☼~În acel întuneric s-a produs însǎ o mare minune. Deşi nu puteam vedea am simțit cǎldura sufletului tǎu. Deşi nu puteam sǎ aud niciun sunet, vocea ta era în mintea mea, şi am început sǎ îți înțeleg gândurile.

 Atunci am înțeles cǎ tu erai acolo şi am devenit fericit. Am vrut sǎ te gǎsesc, sǎ te ating şi sǎ-mi amintesc de zâmbetul tǎu. Nu te uitasem, iar pasiunea mea pentru tine crescuse foarte mult. Deodatǎ am simțit o atingere. O mânǎ dansa pe spatele meu. Erai tu, iar mângâierile tale erau cheia spre fericire pe care o cǎutasem atât de mult. M-am întors şi brusc sclipirea ochilor tǎi au luminat acel loc necunoscut. Întunericul dispǎrea, iar eu ți-am vǎzut din nou chipul tǎu de zeițǎ. Trupul tǎu era mai frumos, iar ochii tǎi cuprindeau întreaga strǎlucire a stelelor.~☼

☼~În ochii tǎi am gǎsit înțelepciune şi am reuşit sǎ descopar unele rǎspunsuri la marile enigme ale omenirii. Însǎ nu m-ai lǎsat sǎ aflu rǎspunsul la enigma care mǎ frǎmânta cel mai mult: Iubirea… Ochii tǎi mi-au descris atâtea lucruri uimitoare. Sufletul tǎu m-a cǎlǎuzit spre purul adevǎr despre viațǎ. Am ajuns în fața unui copac. Era copacul vieții. Fructele lui erau oamenii, plantele şi animalele. Împreunǎ formau rodul acestei planete. Toate erau frumoase, dar în acelaşi timp erau diferite.

 Fiecare urma sǎ-şi continue propriul drum la momentul potrivit. Dupǎ ce aveau sǎ fugǎ din copacul pe care pǎmântenii îl numesc Terra, cǎdeau prin marele univers. Unii cred cǎ aceste fructe deveneau stricate, dar nu este adevǎrat. Odatǎ cu pǎrǎsirea copacului cǎpătau o nouǎ formǎ. Din acel moment rolul lor se schimbase. Fiecare fruct trebuia sǎ-şi gǎseascǎ un loc potrivit în acest univers. Apoi trebuie sǎ aştepte sǎ creascǎ şi sǎ devinǎ un copac, sǎ dea naştere la noi fructe. Acest proces le era cunoscut, pentru cǎ pe pǎmânt reuşiserǎ sǎ dea naştere la flori şi sǎ transforme copacul într-o lume minunatǎ, plinǎ de viațǎ. Asta este viața care ne înconjoarǎ, totul este atât de simplu şi de frumos. E adevǎrat cǎ unele fructe devin locul ideal al viermilor, stǎpânii marilor dezastre. Dar acestea sunt izolate, pentru că pǎmântul este o recoltǎ bogatǎ…~☼

☼~Pǎmântul este o zeițǎ care poartǎ la gât un lanț foarte sclipitor. Fiecare zalǎ reprezintǎ sufletul ființelor pǎmântene.~☼

☼~Probabil dacǎ aş fi fost sculptor, aş fi sculptat chipul tǎu pe cei mai falnici munți, ochii tǎi i-aş fi pictat pe cele mai frumoase clǎdiri, dacǎ aş fi fost pictor. Dacǎ aş fi fost poet aş fi scris numeroase poeme despre tine.

 Dar eu eram un cǎlǎtor, drumul meu era cǎtre tine. Viața mea avea sens numai lângǎ tine… Ştiam cǎ frumusețea ta mǎ orbise, dar asta mǎ facea fericit… ~☼

☼~Gândurile noastre se îmbrǎțişau…~☼

☼~Inima mea s-ar prǎbuşi în mare, iar sufletul meu s-ar transforma în vânt, pentru a putea fi mereu alǎturi de tine, pentru a te putea îmbrǎțişa şi mângâia. ~☼..

~Viața era un joc prin care ființele înțelegeau minunile universului. Tu erai cea mai importantǎ minune a lumii şi de aceea doream sǎ te regǎsesc, sǎ te pot admira. Nimeni nu cred cǎ putea fi mai strǎlucitoare ca tine, pentru cǎ ochii tǎi sunt centrul acestui univers în care ne aflǎm. Aceştia sunt singurii capabili sǎ întreținǎ lumina necesarǎ universului pentru a traversa o perioadǎ lungǎ din viața sa. Tu erai întotdeauna visul meu, pe care doream sǎ-l realizez. Era însǎ cel mai complicat obiectiv. Îmi amintesc foarte bine momentul când am reuşit sǎ ajung din nou pe Terra. Aratǎ la fel, dar când am zburat prin atmosfera acestei planete, inima mea a zâmbit, pentru cǎ ştia cǎ va reuşi sǎ te gǎseascǎ. În acele momente uitasem însǎ de promisiunea fǎcutǎ îngerilor, pe care trebuia s-o respect! ~

☼~Când ochii tǎi s-au trezit dintr-un somn profund, porțile universului s-au deschis şi eu am reuşit sǎ pǎşesc şi sǎ ajung pe Terra. Atunci am reuşit sǎ ajung pe tǎrâmul pe care l-ai cucerit cu frumusețea ta. Iubesc acea privire minunatǎ a unei regine care stǎpâneşte aceastǎ planetǎ. Acea reginǎ eşti tu, iar viața mea cred cǎ era numai lângǎ tine… ~☼

☼~Promit cǎ atunci când te voi întâlni te voi strânge puternic în brațe, pentru a putea simți mirosul tǎu fermecat.. Ştii cǎ viața mea doreşte sǎ fie umbra ta. Pentru cǎ lângǎ tine, eu mǎ simt cel mai bine. Îmi place foarte mult sǎ mǎ înec în ochii tǎi, sǎ rǎmân pierdut în irisul tǎu strǎlucitor, sau sǎ pǎtrund în inima ta, lǎcaşul sfânt, în care se odihnesc toți luptǎtorii care au reuşit sǎ traverseze labirintul şi sǎ te gǎseascǎ. Nu ştiu dacǎ erau mulți, sau dacǎ erau puțini. Inima ta putea cuprinde toți luptǎtorii, dar drumul pânǎ la ea, este foarte dificil, deoarece trebuie sǎ treci peste toate obstacolele. Singura armǎ care te putea ajuta era iubirea, pentru cǎ ea te putea face învingǎtor, sau te putea distruge. Dacǎ iubeşti prea mult, ajungi nebun dupa prințesa doritǎ, iar dacǎ iubeşti prea puțin, vei fi atras într-o gaurǎ a nepǎsǎrii, în care vei sfârşi, fǎrǎ a cunoaşte ce e fericirea, ce e tristețea, dar mai ales ce e viața…~☼

☼~Dorul fațǎ de tine m-a cuprins. Nu ştiu ce trebuie sǎ fac pentru a reuşi sǎ evadez din aceastǎ iubire, pentru cǎ ştiu cǎ nu pot trǎi fǎrǎ ea, dar în acelaşi timp drumul este foarte complicat. Nu pot sǎ zbor, nu pot ajunge oare sǎ ating trupul tǎu delicat! Nu ştiu, dar cu siguranțǎ voi încerca. Voi încerca sǎ ating pǎrul tǎu şi sǎ înțeleg vibrațiile inimii tale. Te rog sǎ mǎ înțelegi, pentru cǎ am nevoie de tine.~☼

☼~Vreau sǎ spun cǎ mǎ aflu în acelaşi loc necunoscut, înconjurat de mii de umbre trecǎtoare… Viața mea începe sǎ devinǎ foarte grea, pentru cǎ nu reuşesc sǎ descopǎr urmele paşilor tǎi. Nu ştiu unde te afli, nu ştiu ce sǎ mai fac. Pe aceastǎ planetǎ nimeni nu mǎ înțelege, toți încearcǎ sǎ mǎ loveascǎ, toți sunt împotriva mea. Inima mea se opreşte câteodatǎ din drumul ei şi priveşte înapoi. Atunci reuseşte sǎ înțeleagǎ marile nedumeriri. Şi în acelaşi timp, observǎ un lucru straniu. Douǎ numere consecutive se repetǎ. Cred cǎ este un semn, cred cǎ aceste numere definesc iubirea noastrǎ, pentru cǎ ele reprezintǎ data naşterii tale pe acest pǎmânt, dar şi ziua când iubirea noastrǎ s-a ridicat deasupra cerului şi pentru prima datǎ a zâmbit…~☼

☼~Cred cǎ azi am reuşit sǎ-ți vǎd chipul ascuns între lacrimile cerului.Nu am putut însǎ vorbi, deoarece unele legi trebuie respectate. Nu înțeleg însǎ ceva. E pentru prima datǎ când cerul plânge în prezența ta. S-a îndrǎgostit şi el de tine, sau a început sǎ plângǎ de mila curajoşilor care doresc sǎ te facǎ sǎ zâmbeşti.. Nu ştiu exact de ce, dar ochii tǎi lumineazǎ soarele acestui univers.. Trebuie sǎ te întâlnesc şi sǎ-ți transmit un mesaj: Te rog sǎ mǎ crezi, minunatǎ razǎ de speranțǎ, splendidul diamant al iubirii eşti tu.~☼

~Influența lui Constantin Brâncuşi în spațiul European~

––––––––––––––––––––––––––––––––-

~Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiința formei pure ~[Henry Moore]
☼~☼~☼
~Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există „artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!.~[Constantin Brâncuşi]
☼~☼~☼
~Arta este un pas dinspre natura către Infinit…~[Kahlil Gibran]
Ж
Un om simplu care a avut puterea de a transforma visul în realitate. Un vis, un drum care a schimbat viziunea unei lumi întregi. Numele lui, Constantin Brâncuşi, a lăsat o urmă adâncă în memoria neamului european, veşnic nemuritor.
Despre Brâncuşi, putem spune că operele lui sunt sculpturi vii născute din dorința de a lăsa poporului român o istorie bogată. Acest om, artist adevărat al neamului românesc, a redat limbajul întregului Univers prin operele sale care reprezintă poarta către eternitate, drumul către înțelepciunea supremă.
Abisul cunoaşterii este prezent în inima operelor brâncuşiene, reprezentând zborul sufletului spre cerul infinit al Artei.
Rândurile următoare reprezintă încercarea de a vorbi despre Brâncuşi, despre sufletul nemuritor prezent în sculpturile sale, care nu sunt altceva decât umbra pe care zâmbetul Marelui Creator a lăsat-o prin intermediul acestui om. Voi începe prin a-l cunoaşte pe sculptorul Constantin Brâncuşi, pentru a-mi descoperi trecutul, pentru a străpunge granițele clipelor care mi-au înghețat amintirile. Sufletul lui Brâncuşi a atins infinitul, dar încă mai putem auzi bătăile inimilor din fiecare operă.
Din dorința de a zâmbi, de a invada sufletul cu bucuria cunoaşterii, de a evada din tăcerea adâncă a uitării, voi privi în operele brâncuşiene nebunia pe care sufletul o cunoaşte în momentele când razele de foc ale dragostei pentru popor îl cuprinde. Voi privi în oglinda acestor opere, imaginea Universului pe care Brâncuşi a reuşit să o exprime pe parcursul vieții!
Influența lui Brâncuşi în spațiul European este o renaştere a Artei, deoarece Brâncuşi a scos la lumină dimensiunea sacră a frumuseții. Operele sale prezente la diferite expoziții din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Anglia, Olanda, au exprimat conştiința formei pure, transmițând unitatea dintre sensibil şi spiritual.
Brâncuși a fost considerat un sculptor simbolist, care a reuşit să oglindească prin propriile opere imaginea țăranului român, remarcându-şi sculpturile prin eleganța formei. Imensa popularitate a câştigat-o prin intermediul lucrărilor sale care l-au făcut foarte apreciat în Franța, România şi în Statele Unite ale Americii. Prin Ansamblul Sculptural din Târgul Jiu, alcătuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi
Coloana Infinitului, a devenit recunoscut pe plan național şi internațional.
~Coloana sacrificiului infinit sau Coloana Infinitului, având o înălțime de 29,35 de metri, fiind compusă din 15 moduli octaedrici. Numărul modulelor în viziunea doctorului Traian Stoicoiu reprezentând anul în care România a intrat în primul război mondial, terminându-se cu o jumătate de modul, reprezentând jumătatea anului respectiv.
~Masa apostolilor neamului sau Masa Tăcerii, compusă din 12 scaune (reprezentând apostolii), în mijloc aflându-se Iisus Christos, reprezintă o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu). Petre Pandrea considera Masa Tăcerii „un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.
~Monumentul „întregirii neamului” sau Poarta Sărutului exprimă eternitatea iubirii, sărutul reprezentând unirea. Această operă este considerată un cumul de idei pe care Brâncuşi le-a exprimat în intrega sa operă.
Constantin Brâncuşi este considerat artistul modern al secolului al xx-lea. În sculpturile sale se regăseşte însăşi arta culturală a întregului patrimoniu cultural românesc. Totuşi, Constantin Brâncuşi a influențat lumea europeană prin redarea tradiției românești prin intermediul operelor sale. Este de remarcat faptul că Brâncuşi a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.
Prin sculpturile lui Constantin Brâncuşi, vom regăsi timpul eternității, existența sufletului în Inimia unei lumi nemărginite. Operele sale reprezintă izvorul frumuseții, a sensibilității şi a dragostei pentru popor, un drum pe care omul păşeşte în căutarea împlinirii. Prin Constantin Brâncuşi, un întreg popor a găsit puterea de a cunoaşte, de a înțelege tăcerea acestor sculpturi. Unul dintre cele mai mari merite pe care Brâncuşi l-a avut, a fost acela de a înțelege că singurul limbaj comun dintre om şi întregul Univers este prezent în Arta Divină!
Problema influenței lui Constantin Brâncuşi în spațiul European poate fi privită şi din alt punct de vedere. Operele brâncuşiene au lăsat urme adânci în viziunea multor sculptori. Aceştia au căpătat o altă perspectivă, deoarece Constantin Brâncuşi reprezintă un simbol, o figură remarcabilă în Istoria Artei Universale.
În operele sale, găsim timpul absolut, timpul prin care sufletul atinge sfera eternității. Acest lucru este remarcat de către filosoful Constantin Noica, care considera Masa Tăcerii, ca fiind „o Masă a tăcerii, dar şi una a vorbirii; atât una a Morții, cât şi a Vieții”.
Operele lui Brâncuşi transmit un sublim înțeles, potrivit căruia Viața este un ritual de şlefuire a sufletului. Aceastǎ cǎlǎtorie, drumul spre nemurire, este doar o zvâcnire, o micǎ explozie, pe care timpul o strǎbate fǎrǎ ca sufletul sǎ-şi dea cu adevǎrat seama. Ceea ce trǎim e doar umbra unei clipe care şi-a luat zborul încǎ din prima clipǎ a vieții noastre. Timpul ne străpunge viața, iar noi, cei nemuritori, cei prin care eternitatea îşi aratǎ înfǎțişarea, suntem aceia care pǎtrundem în adâncul vieții în cǎutarea fericirii. Pe rugul timpului, secundele sunt jertfite în numele eternitǎții. Omul îşi jertfeşte viața în numele acestui zeu al timpului, iar sufletul primeşte în schimb, Întreaga împlinire.
Arta brâncuşiană este o poartă spre metafizică, reprezentând dăruirea unui neam în căutarea libertății. Numai prin jertfǎ, adevǎrata fericire se revarsǎ în sufletul omului. Succesul vieții este acel zâmbet nǎscut din inima omului, este mulțumirea nemǎrginitǎ adusǎ acestui Univers, deoarece în viațǎ omul a primit un suflet pe care l-a şlefuit dupǎ bunul plac. L-a îmbrǎcat cu haina fericirii, l-a hrǎnit cu iubire, dar şi cu forțǎ în vremurile grele. Viața este suma tuturor sunetelor pe care animalele din noi încearcǎ s-o reproducǎ… De fiecare datǎ, sunetul e un ecou al propriului nostru suflet, o copie infidelǎ a sunetului suprem pe care încercǎm sǎ-l eliberǎm din propria noastrǎ inimǎ.
Operele sale reprezintă fructele unei noi deveniri, mărturiile unui progres pe care civilizația umană l-a făcut în domeniul Artei, în domeniul împlinirii. Putem admite nemurirea omului prin existența Artei, o reîntoarcere pe care strămoşii noştri o realizează prin crearea unei frumuseți fără de sfârşit. În căutarea perfecțiunii, operele lui Constantin Brâncuşi ne învață faptul că în lipsa unei forme de manifestare a frumosului, a idealului măreț, progresul nu ar fi posibil.

Constantin Brâncuşi a lăsat o puternică influență asupra europenilor, în ceea ce priveşte „zborul spre perfecțiune”, progresul fiind realizat prin intermediul Sculpturii. Prin Brâncuşi, Sculptura a reuşit un progres de care civilizația europeană avea nevoie.
Privind mai atent lucrările lui Brâncuşi, vom observa faptul că ele sunt plasate în centrul celor patru puncte cardinale ale Universului: Logica, Înțelepciunea, Cunoaşterea şi Necunoscutul. Ascultând limbajul tăcut al acestor opere, descoperim faptul că arta înseamnă libertate, un concept prin care arta reprezintă cunoaştere şi transformare.
Astfel, în sculpturile brâncuşiene, regăsim urmele cunoaşterii şi ale transformării. Cu ajutorul unei pasiuni, a unui Impuls Creator, Constantin Brâncuşi a redat cunoştintele lumii înconjurătoare şi în special zestrea poporului român, transformând istoria unui întreg neam într-o nouă perspectivă pentru generațiile viitoare. De aceea, influența operelor lui Constantin Brâncuşi în spațiul european este prezentă şi astăzi în memoria noastră.
În final, remarc faptul că prin operele sale, sculptorul român a reuşit să atingă desăvârşirea, dovada fiind prezența unei influențe puternice a operelor sale în zilele noastre.
Din păcate, nu mai pot continua. Voi termina aici, rămânând neclintit în fața unei mărturii divine. O coloană masivă care sfâşie până şi cei mai îndepărtați nori mă fascinează! Îi aud bătăile ritmice, neputând înțelege cum acest sculptor a putut naşte opere vii, cioplind în piatră şi bronz. Se întunecă şi voi pleca din sanctuarul veşnicului Constantin Brâncuşi. Sunt în inima Gorjului, în fața unor monumente prin care neamul românesc a câştigat respectul întregii lumi. Probabil că printre aceste cuvinte pe care le-am aşezat aici, s-au strecurat şi cuvintele născute din adâncul acestor opere care trăiesc în perfecțiunea unui vis: Visul marelui Constantin Brâncuşi de a aduce un omagiu poporului român!