Author Archives: Adina Lozinschi

Clepsidra fermecată -fragment de roman-

––––––––––––––––––––––––––––––––

DOAR UN VIS

„Femeia care nu-i în stare să facă din greşelile ei
ceva fermecător nu-i decât o simplă fiinţa de gen feminin.”
Oscar Wilde

Se uită la televizor cu un aer plictisit: ceva banal, ceva lipsit de interes. Gândurile plutesc şi nu se pot grupa sau clasifica. Deodată, pe micul ecran, printre chipurile necunoscute, Nadyr zăreşte cu surprindere o figură cunoscută, o faţă luminoasă. O doamnă tânără, distinsă, blondă, cu ochi minunaţi de un albastru cenuşiu, tunsă foarte frumos şi îngrijit. Vorbeşte destul de bine româneşte, însă are un accent străin:
-M-am stabilit în România acum câţiva ani din dorinţa de a o regăsi pe prietena mea cea mai bună, însă nu ne-a fost dat să ne revedem.
În acel moment, cu emoţiile sufocante în piept, Nadyr îşi dă seama că la televizor este într-adevăr un interviu cu draga, cu buna sa prietenă de-o viaţă, Irina. . . Dar cum este posibil? În câteva secunde o avalanşă de amintiri plăcute îi umplea inima de bucurie. În urmă cu foarte mulţi ani, oare când, Doamne, au trecut atâţia ani, vreo 35, da . . . au trecut. . . pe când Nadyr era elevă în clasa a X-a, fiind preocupată de studierea limbilor străine, a găsit într-o revistă împrumutată de la cineva nişte adrese ale unor liceeni din alte ţări, cum ar fi fosta U. R. S. S. (Moscova, Leningrad, Kiev, Odessa, Tbilisi, Vilnius, Riga, Talin), dar şi Ungaria, Yugoslavia, Polonia, Bulgaria.
În scurt timp Nadyr a alcătuit o prezentare a propriei persoane cu accent pe preocupări, gusturi, pasiuni, activităţi şi interese specifice vârstei de 16 ani din acea vreme, cum se spune astăzi”curriculum vitae”, dar nu un c. v. de afaceri, ci unul mai mult sentimental şi copilăresc. Şi aşa, Nadyr a scris şi expediat mai multe, urmând apoi o perioadă de aşteptare cu speranţe oscilante. Printre cei care au răspuns se numără şi Irina, o fată cu 1 an mai mică decât Nadyr. Avea un scris extraordinar de frumos şi ordonat. Literele egale şi îngrijit dispuse în spaţiul de pe foaia de hârtie lăsau o impresie cât se poate de plăcută. Treptat cele două fete au început să se cunoască din ce în ce mai bine şi au lăsat frâu liber gândurilor, lansându-se cu pasiune într-o corespondenţă din ce în ce mai strânsă. De la un simplu exerciţiu sterp de scriere, au ajuns la atingerea celor mai rafinate nuanţe sufleteşti în cadrul unor trăiri intense, care le-au marcat puternic existenţa în familie şi în viaţa socială. Se întâmpla, de multe ori, ca scrisorile să se încrucişeze pe drum, iar la primirea lor să se constate că presupunerile s-au adeverit, că existau surprinzător de multe puncte comune şi atâtea coincidenţe în modul de a gândi, sau de a acţiona. Practic această prietenie unică, de o sensibilitate aparte le-a marcat mulţi ani şi le-a influenţat în egală măsură. De la emoţiile şcolare ale unui extemporal, sau înfrigurarea pregătirii pentru bacalaureat, până la anii de studenţie şi prima iubire , cu tainica ei vrajă, se confesau una alteia într-un mod firesc. După tăcerile de mai multe zile, sau săptămâni, urmau scrisori cu povestirea celor petrecute şi se ajungea din nou la acea legătură sufletească unică dintre două fiinţe aflate atât de departe, la mii de kilometri, şi totuşi atât de aproape. Se întâmpla uneori ca persoanele din jur, din imediata apropiere să nu fie capabile să înţeleagă frământările, nemulţumirile, grijile, sau bucuriile Irinei, acolo, la Sankt-Petersburg, pe malurile Nevei, cât şi în minunatul oraş, vatră muşatină- Roman-cu o istorie de peste şase sute de ani, de la confluenţa Moldovei cu Siretul. Atât Nadyr, cât şi Irina, fiecare dintre cele două prietene, s-a străduit să prezinte cât mai frumos istoria multiseculară a locurilor natale, pătrunzând în cultura, civilizaţia, arta, obiceiurile şi tradiţiile fiecăruia dintre aceste două popoare. Îşi scriau despre orele de pian de la şcoala de muzică şi de acasă, despre vacanţele petrecute la mare, sau la munte, îşi trimiteau cu drag una alteia ilustrate şi fotografii cu imagini de peste tot, frunzuliţe şi flori presate, comentarii literare şi tot felul de semne ale inocenţei copilăreşti. Mai apoi, pe măsură ce viaţa curgea ca un râu în albia sa şerpuitoare, cele două prietene îşi scriau despre căsătorie, prima sarcină, prima naştere, primul copil. Cele două fetiţe transformate în ani în mămici cu griji împovărătoare pentru copilaşii lor, îşi scriau în continuare, cu pauze mai mari, dar simţeau aceeaşi nevoie de a-şi comunica una alteia cât mai mult, ca o sete a celui aflat în deşert. O prietenie delicată şi intelectuală, ca o apă vie pentru amândouă în egală măsură. Prima întâlnire, în România, după zece ani de scrisori a fost extraordinar de emoţionantă şi a sudat şi mai mult legătura. A urmat, după 3 ani o a doua intâlnire în acel superb oraş de vis, Sankt-Petersburg, cu adevărat fascinantă. Firul vieţii a dus şi pe una, şi pe cealaltă nu numai la realizări şi reuşite, dar şi la pierderi, la eşecuri, la destrămări de căsnicii. Încercările la care suntem supuşi ne marchează, dar în acelaşi timp ne şi tonifică, pentru că aşa îi este omului dat de la Dumnezeu. Simţim că naivitatea a cedat locul din ce în ce mai mult resemnării, înţelepciunii şi credinţei în Dumnezeu, cel atotputernic.
Nadyr îşi amintea cum atunci când se simţea străină şi departe, plutind pe un tărâm ostil, Irina era cea care o întreba cu gingăşie dacă nu vrea să iasă din vis. Irina se apropia mereu în vârful picioarelor, de parcă s-ar fi temut să nu facă zgomot în labirintul sufletului pereche al prietenei sale. Doar Irina, şi nimeni altcineva era , conform zodiei sale- vărsător- răbdătoare, optimistă şi calmă, doar ea avea puterea de a uşura încărcătura dificilă a unei căsnicii aflate în derivă, descrisă în sutele de scrisori. Cum putea să înţeleagă şi să găsească ecou semnalelor primite de la Nadyr? Doar ea, Irina, prin propriile trăiri ştia cum doare neputinţa de a fi de folos celui de lângă tine, şi inutilitatea bogăţiei şi realizărilor atunci când fiecare dintre cei doi soţi îşi are propria viaţă cu propriile speranţe şi fiecare, de fapt, tinde spre altceva. La ce bun să ai alături un om care să fie , de fapt, un străin incapabil de a trăi împreună cu tine şi să îşi menţină doar o poziţie afişată de a fi alături, ca o oglindă rece şi respingătoare între patru pereţi? La ce bun sacrificiul de a suporta în tăcere o existenţă total diferită de imaginea propriului ideal de viaţă?
Atunci când Irina, la rândul său nu îşi putea găsi desluşirea unor gânduri sumbre, la fel ca şi atunci când avea de împărtăşit cele mai luminoase şi înălţătoare sentimente materne, bucuria, satisfacţia, împlinirea, mulţumirea de sine şi convingerea că nu trăieşte degeaba pe acest pământ, îi scria de nenumărate ori scumpei sale prietene Nadyr. Sunt oameni care îşi pot comunica şi prin tăcere, căci gândurile pot trece pragul acelui spaţiu sufletesc de nepătruns.
Se pare că pentru un bărbat dragostea este o parte din viaţa lui, în timp ce pentru o femeie dragostea este însăşi existenţa. . .
Legătura dintre Nadyr şi Irina s-a întrerupt, dar acest lucru nu înseamnă că ele nu se mai gândesc una la cealaltă.
Dureroasă ca orice despărţire, perioada de timp care a trecut de la pierderea adreselor prin plecările în alte localităţi, sau ţări, a dus la căutări şi încercări disperate de regăsire. . . şi acum, când orice urmă de speranţă s-a stins, Nadyr o vede la televizor pe Irina, care declară că şi ea o caută pe Nadyr? Incredibil! O bucurie fără margini a inundat-o pe Nadyr şi s-a hotărât să plece urgent la Bucureşti să-şi caute prietena rusoaică la Şcoala Superioară de Balet, unde Irina, după cum declarase în interviu, este profesoară, înconjurată de un grup de studenţi, artişti în devenire.
Nadyr simţea inima bătându-i cu putere în piept, emoţia revederii îi inunda ca un val cald întreaga fiinţă. Nadyr era nerăbdătoare să-şi revadă prietena, numai că. . . ar fi fost prea frumos să fie adevărat:chiar atunci Nadyr simţi pe obraji razele soarelui de primăvară şi se trezi cu o nouă povară a unui ecou de insatisfacţie.

Clepsidra fermecată-fragment de roman-

––––––––––––––––––––––––––––––––

NUCUL

„Doar nucul plin de umbră rămâne drept întruna
Cupola-i grea de frunză punând-o scut luminii,
Ca un monarh ce falnic, în mijlocul grădinii
Cu braţele-nălţate îşi ţine sus cununa”
Vasile Voiculescu, „Nucul”

Cum pot fi atât de uscate şi desfrunzite ramurile nucului de la geamul camerei mele? Mi-aduc aminte cum era astă vară şi atâtea veri, frunzişul bogat al nucului…milioane de frunze, generaţii de frunze tremurau, iar acum, nici măcar o frunză, nici una?! ! ?? Numai crengi uscate , ca nişte mâini noduroase de bătrân înfrigurat, stau chircite şi ude. Razele unui soare arogant încearcă să străpungă rămurişul înnodat ca un năvod. Nucul se agaţă cu îndârjire de geamul meu. Cerul este cenuşiu şi rece, înţesat cu nori ameninţători, iar vara e departe şi gândurile-mi sunt deşarte. Seva nucului şi-a încetinit mişcarea în încheieturile sale amorţite. Unde este verdele din suflet, acel verde tare al nucului iodat? Unde sunt nervurile frunzelor puternice şi cărnoase, cu arborele vieţii imprimat ca în palmă- linia vieţii, linia iubirii, linia norocului, linia speranţei… linii, rămuriş uscat? Gerar îşi scutură cu răutate neaua peste case, peste oraş, iar eu stau la fereastra camerei mele de vorbă cu nucul şi o altă amintire îmi vine în minte.
La noi în familie se spunea că avem „boala librăriilor”, pentru că atât mama, care era profesoară de limba şi literatura română la faimosul liceu’Roman-Vodă” şi preda şi pianul la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice, cât şi tata, mergeau foarte des la toate librăriile din oraş şi cumpărau cărţi, din editurile „Biblioteca pentru Toţi”. „Lyceum” etc, discuri scoase de vestita casă de discuri „Electrecord”, produse diverse de papetărie, partituri muzicale, jocuri. Toţi trei aveam corespondenţă bogată cu prieteni din ţară şi străinătate(mama ştia foarte bine mai multe limbi: germana, franceza, rusa, latina şi spaniola)şi atunci când aveam de expediat o scrisoare, găseam acasă plicuri, hârtie, etichete, timbre, rechizite, ilustrate, absolut tot ce doream.
Bunica mea avea gramofon şi asculta câte o polkă sau nocturnele lui Chopin la discuri vechi, groase cât o farfurie, la o turaţie de 74, adică mai mare decât cea de la pickup unde turaţia era de 45.
Odată mama a adus un disc cu muzică sud-americană şi a urmat un adevărat festival al dansurilor sud-americane. Veneau prietenii la noi în casă, trăgeam covorul cel mare şi îl rulam, ca să putem dansa mai bine. Eu eram responsabilă cu schimbatul discului, dar nu mă lăsam mai prejos şi dansam până la epuizare. Formaţia „Los Paraguayos” cânta, parcă aud şi acum;”Bongola, Bongo cea cea cea, . . . Sud America”. Ritmurile erau atât de antrenante, încât se dansa cu frenezie ore în şir. Mama se perfecţionase şi făcea nişte piruiete de îţi stătea mintea în loc. Cei care veneau la noi nu puteau uita acele seri şi de câte ori se întâlneau, îşi povesteau, iar nucul de la geam parcă încuviinţa zâmbind.

Clepsidra fermecată-fragment de roman-

––––––––––––––––––––––––––––––––

UN ALT FEL DE AVION

“La steaua care-a răsărit
E-o cale-atat de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.”
Mihai Eminescu

În dimineaţa aceea rece de iarnă, norii roşietici dinspre răsărit păreau o acuarelă în roz şi bleu, mângâietor amestec dintr-un peisaj mov cu inflexiuni sidefii. Simţeam că aerul proaspăt de decembrie care îmi oxigena plămânii, unduirile molcome ale mării, pescăruşii care ţipau ca nişte copii în pericol şi culorile pastelate ale bolţii cereşti, toate acestea, într-o magică împletire aveau asupra mea un efect spontan energizant, în timp ce soarele, lipsit de vlagă, nu era decât un element minor, un simplu décor.
Rămâne un mister de ce uneori ne vin în minte anumite momente şi stări trăite în cu totul alt anotimp şi cum este posibil ca o dimineaţă de iarnă să mă poarte cu gândul la o zi de vară trăită demult, în copilărie. Un avion se aude trecând în înalturi şi o forţă nevăzută, dar mai rapidă chiar şi decât gândul mă duce foarte, foarte departe înapoi în timp, într-o zi de iulie. Eram o fetiţă cu pistrui şi părul inele, uşoară ca un fulg. Puneam capul cu urechea strâns lipită pe pieptul tatălui meu, iar el, brozat şi zâmbitor, îmi ţinea cu mâinile lui plăcute capul şi cealaltă ureche apăsată înspre el. Spunea de câteva ori”nu e bine”, până când găseam amândoi că suprafaţa de contact prin piele este tocmai bună şi atunci, parcă luam startul într-o direcţie necunoscută.
Închideam ochii cu o bucurie copilărească, unică şi inimitabilă. Simţeam că sunt într-un tunel al timpului în drum spre o stea aflată departe, uitam de toţi şi de toate, eram gata de “lansare” şi caii-putere ai propriului meu organism zvâcneau nărăvaşi, gata să ţâşnească. Nerăbdarea unui copil are dimensiuni cu mult mai mari faţă de nerăbdarea unui matur.
Cu urechea strâns lipită de pieptul tatălui meu auzeam un sunet bas profund, care venea incredibil din cutia sa toracică, adevărat motor de avion, la început mai slab, de undeva de departe, la fel ca abisul mării dintr-un ghioc ţinut la ureche, apoi din ce în ce mai tare…şi vraja se risipeşte, rămânând doar amintirea unor clipe de fericire din copilăria mea luminoasă.

Când eram mică îmi plăcea să fiu „avion”: tata mă apuca de o mână şi de un picior şi mă învârtea, iar eu eram atât de încântată, încât îl întrebam deseori:
-Facem avionul? Facem avionul? Hai tăticule! . . . Şi ţipam cât puteam şi zburam fără aripi.
Mai târziu, când am crescut şi nu mă mai putea ţine, tatăl meu îmi oferea posibilitatea de a zbura cu un avion adevărat, chiar dacă era doar un avion agricol care stropea cu insecticid culturile de pe câmp. De acolo de sus se vedea aşa de frumos o zonă întinsă cât cuprinzi cu ochii în depărtare, loturile agricole, dealurile împădurite, satele cu biserici superbe, apele ca nişte panglici şerpuitoare, câmpul cu maci sângerii şi plantaţia de rapiţă galbenă, galbenă, ce încântare!
-Ai putea să te faci pilot de avioane! îmi spunea tata în timp ce discuta cu adevăratul pilot în aşa fel încât să îmi stârnească mie curiozitatea. Era foarte entuziasmat tatăl meu:
-Să ştii că o fată poate să facă absolut tot ce vrea în viaţă. Dacă aş fi avut un băiat, nu aş fi fost atât de fericit. Am o admiraţie aparte pentru sexul frumos, şi sunt convins că o femeie poate face absolut tot ce face un bărbat pe linia meseriilor, ba chiar o face cu graţie şi cu eleganţă.
La vârsta de 17 ani, când am zburat cu un avion adevărat TUPOLEV(Tu-154), m-a impresionat şi mai mult, pentru că era pe vremea când soarele asfinţeşte şi, pe o parte a avionului era întuneric, noapte, iar pe cealaltă soarele, astrul ceresc impunător ca un împărat, îşi trimitea razele calde, scăldate în purpuriu.
Amintirile din copilăria mea îmi încălzesc şi acum sufletul.

Clepsidra fermecată – fragment de roman –

––––––––––––––––––––––––––––––––

VRAJA IERNII

“Pace vouă şesuri, crânguri despuiate,
Tămâiaţi cu miere fruntea mea un pic!
Eu primesc cu zâmbet ale voastre toate
Dar din toate , vouă, nu vă cer nimic.”
Serghei Esenin, trad. George Lesnea

E viscol şi crivăţul aspru biciuieşte fără milă tot ce întâlneşte în cale, spulberând zăpada în toate direcţiile. Ninge mult, ninge abundent, iar plumbul cerului s-a albit de atâta ninsoare. Casele şi grădinile sunt încovoiate sub nămeţi, iar copacii golaşi, preschimbaţi în crengi uscate ca o mână uscăţivă de bătrân întoarsă a îndurare, se unduiesc trosnind , cu pieptul deschis în faţa furtunii.
Mugetul mării cu valurile sale uriaşe, este de-a dreptul înfricoşător. Câteva păsări dezorientate se luptă să reziste curenţilor turbionari care le năucesc.
Oameni grăbiţi, îmbrăcaţi în cojoace groase îşi acoperă cât mai bine corpul, protejându-se de rafalele nimicitoare şi merg, din obişnuinţă, pe unde ştiu că este trotuarul. Nu se mai vede nimic, nici strada, nici gardurile şi apariţia unei maşini sperie acele fiinţe înfundate în cizme, mănuşi şi căciuli. Printre gene privirea îşi face pârtie. Numai copiii, cu obrajii roşii şi năsucuri îngheţate sunt cei mai fericiţi, căci iarna cu ger şi ninsoare bogată le stimulează imaginaţia în lumea de basm a jocului pe care îl trăiesc intens.
Aş vrea să mă pot transforma într-un URS, să-mi răresc bătăile inimii, sângele să-mi curgă foarte încet şi să mă las toropită de somn într-o hibernare lungă, cu vise de flori şi fluturi şi să mă trezesc ca Eva la susurul unui izvor sub razele soarelui de primăvară în grădina veşnic verde.

Să fie iarnă şi să mai ai şi de făcut injecţii este deja prea mult! Toţi copiii se tem de injecţii, dar nu au ce face. Eu am fost învăţată să am încredere în medici şi să urmez cu stricteţe tratamentul indicat pentru a mă vindeca. Aşadar, deşi eram mică, înţelegeam că trebuie să suport un asemenea chin ca să fiu sănătoasă din nou.
Într-o iarnă, pentru a face zece injecţii, în fiecare zi câte una, mergeam cu mama undeva foarte departe, pe jos. Aveam mănuşi albastre legate cu o aţă împletită pe după gât, ca să nu le pierd, aveam un paltonaş evazat lucrat de mână la Şcoala de Arte şi Meserii (mă îmbrăcam de la Casa de Modă), iar căciuliţa era la fel cu fularul. Refuzam cu înverşunare să pun la gură fularul şi respiram adânc. Zăpada era cât munţii, aşa mi se părea. De altfel când ne jucam, făceam un tunel prin care puteam să trecem pe rând, mai mulţi copii. Cel mai plăcut era când zăpada îngheţa şi puteai să mergi fără să te afunzi şi să fii undeva sus şi să pari foarte mare, sau să mănânci ţurţuri de gheaţă începând de la vârf, până la bază. Nimeni nu era ca noi . Toată lumea era a noastră. Şi tot aşa mergeam cu mama. Pe drum îmi spunea că dacă sunt cuminte îmi va da o prăjitură, sau chestii de-astea care încântă copiii, dar eu nu eram atrasă şi mă temeam de injecţia care urma.
Casa la care trebuia să ajungem era pe o stradă în pantă şi gardul avea fiecare segment mai sus. La casa aceea locuia un bătrânel care se pricepea să facă injecţii. Nu am înţeles de ce tocmai acolo trebuia să mergem, dar multe lucruri sunt de neînţeles pentru copii.
Domnul acela avea o voce foarte plăcută şi ne conducea printr-o verandă într-o cameră foarte încărcată cu tablouri, bibelouri, carpete, mobilier vechi de când lumea. Era ceva de-a dreptul sufocant. Eu însă mă gândeam numai la injecţie. Păream calmă şi ascultătoare, dar eram în sufletul meu revoltată când vedeam seringa de metal şi sticlă , cu acul acela înfiorător, prea lung şi prea ascuţit, duşmănos din cale-afară. După ce trăgea serul , ridica seringa şi ţâşnea ca o minusculă fântână arteziană în aer, apoi urma coşmarul. Îmi înfrânam teama cu măiestrie.
-Ce cuminte eşti! Spunea încântat bătrânelul. Alţi copii plâng şi se zvârcolesc.
Mama era foarte vorbăreaţă, dar nu ţin minte nimic din ceea ce spunea atunci. Cum mereu am avut o lipsă de calciu, presupun că erau injecţii cu calciu Sandoz. Încă de la prima injecţie, domnul acela a ştiut cum să îmi distragă atenţia. Printre lucrurile din camera erau multe bibelouri. Consideram încă de pe atunci că aceste obiecte sunt lipsite de sens, nu sunt frumoase.
-Nu sunt decât cuib de praf – aşa spunea mama. După cum nici mama nu le suporta, mai târziu, nici eu.
Însă atunci, acolo, în camera aceea supraîncărcată, exista ceva miraculos, ceva care mă captiva. Era un peşte din sticlă colorată. Avea o gură căscată, iar la exterior înotătoarele şi coada erau tot din sticlă. Domnul care îmi făcea injecţii (Ce înjositor! Un bărbat să facă injecţii unei fetiţe. . . ) m-a încurajat să iau peştele din sticlă şi să îl pun la ochi. Prin gura deschisă a peştelui m-am uitat în interiorul său. O lume mirifică mi se deschidea. Culorile sticlei se amestecau ca valurile mării, mai ales că predomina albastrul. Eram fascinată de simfonia de culori şi uitam de toţi şi de toate:  şi de înţepătura unei blestemate de injecţii, şi de gerul de afară, şi de drumul lung pe care îl aveam de parcurs cu mama.
Numărătoarea inversă a injecţiilor se desfăşura ca la NASA: după prima injecţie, urmau 9, apoi 8, 7, 6 şi aşa mai departe. De fiecare dată uitându-mă prin gura peştelui de sticlă vedeam ceva deosebit. Citisem cărţi despre balene care puteau înghiţi o barcă întreagă cu tot cu oamenii din ea şi îmi închipuiam cum ar fi să mă trezesc în gura unei astfel de balene .
Astfel de întâmplări din copilărie sunt adunate ca un bucheţel de lăcrămioare în sufletul meu.

Clepsidra fermecată-fragment de roman-

––––––––––––––––––––––––––––––––

RUBIN – 102
“După toţi cei pe care i-am lăsat departe,
După câmpul neted poleit cu-argint,
Ca o porumbiţă singură, deoparte
Inima tânjeşte, nu mai pot s-o mint.
”Serghei Esenin, ”După toţi”,
trad. George Lesnea

Evenimentele importante care se petreceau în anii copilăriei mele deveneau de neuitat datorită , în special, tatălui meu, care ştia să pună în evidenţă cu multă dibăcie pas cu pas totul.
Pe când aveam 5-6 ani, televiziunea la noi în ţară era la începuturile sale şi , abia mult mai târziu s-a înregistrat un progres tehnic efectiv, culmea cea mai înaltă fiind trecerea de la imaginile alb-negru la cele color. Aşadar, pe atunci televizorul, oricât ar fi de greu de crezut, ocupa un loc minor în cadrul activităţilor zilnice şi nimeni nu bănuia că după 40 de ani vom fi acaparaţi ore în şir de zecile de canale tv româneşti şi internaţionale, la dispoziţie prin incredibila telecomandă. Familia noastră se poate mândri că a cumpărat unul din primele televizoare din oraş. Şi , cum tatăl meu ştia să marcheze într-un fel aparte fiecare eveniment şi să dea o tentă emoţională în succesiunea momentelor, totul se imprima adânc în memorie.
Într-o zi, pe când noi, cele două verişoare ne jucam, l-am auzit pe tata spunând pe un ton plin de satisfacţie că are o surpriză pentru noi. Un altul în locul său nu ne-ar fi acordat atunci nici cea mai mică atenţie, el însă ne-a chemat şi ne-a cerut să ne aşezăm pe divan , acoperite cu pătura peste cap şi să aşteptăm aşa până când ne va anunţa el. Deşi curioase, ne-am supus amândouă, ascultătoare şi, îmi amintesc cum, stând aşa, fără a vedea ce se petrece, ne-am lăsat în baza singurului simţ care ne putea ajuta şi care nu era altul decât auzul. Am auzit câteva personae străine intrând în acea cameră mare. Duceau un obiect care părea destul de greu. Gâfâiau şi făceau paşii mici.
-Aşa, …cu grijă…încet, să nu loviţi pianul! – spuse tatăl meu.
-Oare ce să fie?-mă întrebam curioasă şi foarte nerăbdătoare. Îmi era imposibil să ghicesc! Simţeam din instinct că mama şi bunica erau de faţă, însă cuvintele lor erau estompate de dorinţa mea de a afla mai mult în legătură cu ceea ce se petrecea. Inima îmi bătea cu putere gata să-mi spargă pieptul. Acele secunde care se scurgeau păreau mult mai lungi decât erau în realitate. Îmi dădeam seama că era ceva de bine, că aveam de-a face cu o bucurie şi în sfârşit l-am auzit pe tata spunând:
-Puneţi-l aici…He-pa! Gata!
În momentul în care el a rostit aceste cuvinte de-a dreptul magice, am întrebat dacă puteam ieşi de sub pătură, din acea ascunzătoare exilantă care nu ne permitea să fim la current cu noutatea cea mare. Am primit încuviinţarea lui şi am văzut:Era primul televizor din casa noastră, din viaţa noastră, o piesă deosebită, o adevărată bijuterie din lemn de culoare roşietică. Avea un ecran mic galben-cenuşiu, misterios şi în partea de jos nişte clape, iar în dreapta butoane. Mi-am dat seama că este un aparat, dar nu bănuiam ce ne putea oferi, ce lume plină de minuni se va deschide în faţa ochilor nostri, ce perspective de viitor, ce izvor de cunoştinţe din lumea plantelor, animalelor, ce documentare din atâtea şi atâtea domenii, ce piese de teatru şi ce concerte de muzică simfonică. În ceeasi zi a urmat fixarea antenei pe acoperiş, cu oameni pe casă, cu geamuri deschise, cu strigăte pentru reglare. Atât din explicaţiile tatălui meu, cât şi din probele şi demonstraţiile care nu au întârziat, am înţeles că acel televizor, marca sovietică”Rubin-102”, era pentru vremea aceea o achiziţie de excepţie. Semnificaţia şi valoarea rubinului ca piatră preţioasă tot atunci mi-au pătruns în inimă şi în conştiinţă.
La început transmisiunile erau limitate la câteva ore pe săptămână, pentru ca, mai apoi să se extindă şi să se perfecţioneze. Îmi amintesc acum cu plăcere şi cu multă emoţie, cum amândoi părinţii mei ştiau să selecteze acele emisiuni cu valenţe educative, care au contribuit, alături de lectură şi muzică la formarea mea ca om, la conturarea caracterului meu şi a personalităţii mele.
Atunci când îl vedeam, spre exemplu, pe Tudor Arghezi, cu ochelarii săi pe nas, cu faţa brăzdată de riduri, cu şapca aceea puţin într-o parte şi vocea sa inconfundabilă, mama mea – distinsă profesoară de limba şi literatura română la faimosul liceu “Roman-Vodă” astăzi Colegiu Naţional, îmi spunea să fiu atentă şi să nu uit, căci mai târziu, la şcoală îi voi studia şi înţelege poeziile…sau când apărea pe micul ecran , tot în transmisiuni directe scriitorul Mihail Sadoveanu, mama îmi vorbea despre farmecul unic al Dumbravei Minunate cu Lizuca, – atunci de-o seamă cu mine – şi Patrocle, cu naivitatea şi splendoarea sufletului curat şi nevinovat de copil.
Şi în timp ce eu eram la începutul vieţii, televiziunea română era la începuturile sale, dar obţinea uneori transmisiuni INTERVISION, şi, până când se prindea legătura, ascultam pe post un fragment reprezentativ din “Rapsodia Româna” a marelui compozitor George Enescu, după care urmau manifestări cultural-artistice, sportive, şi nu în ultimul rând, ştiri din ţară şi din lumea largă.
Dar dintre toate emisiunile alb-negru de atunci, mi s-a imprimat pe retina amintirilor un eveniment cu totul deosebit şi ieşit din comun. Este vorba despre transmisiuni din spaţiul cosmic, în aprilie 1961, când primul om din lume, cosmonautul rus Iurii Gagarin, de la bordul unei rachete cosmice sovietice lansate pe o orbită circumterestră a declarat emoţionat şi plin de uimire:”Ce frumoasă este! Ce minunată! Ce Albastră este Planeta Noastră! ”şi, în timp ce pentru prima dată un om, un locuitor al Terrei vedea planeta noastră de acolo , de sus, din cosmos, ochii mei de copil urmăreau cu mult interes şi cu emoţie, încântare şi bucurie transmiterea acestui eveniment memorabil. Sunt convinsă că emoţiile mele de atunci au fost mai intense decât cele declanşate de primii paşi ai omului pe Lună, când transmiisiile televizate prin satelit nu mai erau o minune, iar dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii se situa pe un plan puternic ascendent.
Şi totuşi… în anii ’60, atunci când se transmitea câte un film, se întâmpla, de multe ori să se producă vreo dereglare şi acum, după atâta amar de ani, încă mai zâmbesc când îmi aduc aminte cum pe micul ecran, când ne era lumea mai dragă, apărea un desen care reprezenta o adunătură de scânduri şi cuie în dezordine şi era scris cu litere de tipar:”DEFECŢIUNE TEHNICĂ”. În momentul acela , mama, fericită, ne chema la masă şi puteam să şi terminăm, căci nedorita pauză se prelungea până la o jumătate de oră , sau mai mult. Nu rareori filmul respectiv era reprogramat. Acum , în schimb , se exagerează până la exasperare cu spoturile publicitare, iar vremurile acelea de început au rămas doar în amintiri, ca un parfum de romanţă.

Clepsidra fermecată-fragment de roman-

––––––––––––––––––––––––––––––––

CA DOUĂ SURORI

“Nu-ţi risipi acum comoara de lacrimi”

Deşi nu am fraţi, nici surori, în anii copilăriei nu am fost niciodată singură, pentru că în viaţa mea exista o fiinţă extrem de apropiată mie, care m-a ajutat să-mi alung singurătatea, iar acum sunt convinsă că dacă aş fi avut o soră, n-ar fi fost acelaşi lucru. Să nu ai fraţi, poate că s-a mai auzit, dar să nu ai nici veri, este mai greu de crezut. Ei bine, eu am o singură verişoară. Ea a venit pe lume iarna, la un an şi jumătate după mine şi a avut , după cum se pare vreo şapte naşe îmbrăcate la fel şi cu pălării elegante şi i-au dat trei nume: Anca Wanda Miruna.
Până la vârsta de şcoală noi am crescut împreună ca două surori în grija părinţilor mei şi a bunicii noastre comune – mama tatălui meu şi a tatălui ei.
Avem atâtea amintiri care ne leagă, încât îmi este greu acum să mă opresc la ceva anume şi totul îmi este păstrat cu grijă în suflet, ca un tezaur preţios cu o valoare sentimentală aparte.
Când eram mici, eram mereu împreună şi atunci când eu primeam ceva, primea şi Anca; eram nedespărţite la masă, la lecţiile de pian , franceză şi germană, la toate activităţile serioase sau distractive, la treabă şi la joacă. Odată când eram prin oraş cu mama, probabil că vorbeam prea tare şi ţin minte că mama mi-a atras atenţia; ”mai încet”!, iar eu, fără să îmi dau seama unde mă aflam, am întrebat:”Doarme Anca?”…şi mama a râs
Prima mea uniformă şcolară cumpărată pentru clasa I a însemnat şi pentru Anca un moment deosebit. A probat şi ea uniforma şi am făcut poze alb -negru cum erau pe vremea aceea. Odată cu începerea şcolii ne vedeam numai în vacanţe şi ţin minte că pentru mine cel mai important eveniment era venirea ei de la Bucureşti. Mergeam cu toţii la gară şi aşteptam trenul, un rapid frumos colorat în roşu şi alb cu numai trei vagoane , dar aveau o formă aerodinamică încă pe atunci , era ceva ultramodern. Eu simţeam un val cald de fericire care îmi inundă întreg corpul. Îmi venea să ţip, să sar şi să fac ceva ca să -mi eliberez acea energie acumulată în timp, dar mă stăpâneam. Senzaţia aceea de fericire nu era comparabilă cu nici o altă senzaţie.
Am petrecut şi eu la Bucureşti mai multe vacanţe de neuitat, când părinţii ei, oameni deosebiţi, cu un adevărat rafinament de intelectual, mă tratau ca pe propria lor fiică şi se străduiau să ne ofere o petrecere utilă şi plăcută a timpului, mergeam la teatru, la spectacole şi concerte alese cu grijă pentru vârsta noastră, vizitam muzee, ne plimbam prin parcuri, mergeam la patinoar sau la circ, discutam despre cărţile citite, şi, toate acestea au contribuit la formarea noastră culturală de mai târziu şi la modelarea caracterului şi a personalităţii.
Majoritatea vacanţelor însă eram amândouă la Roman – oraşul nostru natal- şi locul în care am trăit cei mai frumoşi ani – copilăria. Tot ce aş vrea să povestesc şi absolut fiecare moment are tangenţă cu singura mea verişoară -Anca -şi este perfect adevărat că eram ca două surori. Ne completam excelent una pe alta, în tot ce făceam. Ea avea mult spirit practic şi era mai băieţoasă. Purta mereu pantaloni şi bascheţi, căci pe vremea aceea, încă nu erau adidaşi, iar în joaca noastră avea şi un nume de băiat:”Costel”. Ştia foarte multe despre moda acelor vremuri şi organizam câte o paradă a modei cu toate hainele din casă, spre disperarea mamei mele şi a bunicii, alteori ajungeam la reţete pentru tratarea unor boli. Ne jucam atât de divers, interpretam efectiv atâtea roluri, încât am fi putut să devenim actriţe. Citeam enorm şi discutam pe teme literare, făceam schimb de impresii în toate, iar când eram departe una de alta , ne scriam mult. Aveam colecţii de tot felul, de la timbre, şerveţele, chibrituri, vederi din toată lumea, insigne, fotografii cu actorii timpului din România şi din străinătate, până la ierbare, nasturi, scoici, pietre şi, mai ales insectare. Într-un an aveam vreo 14 insectare frumoase , cu fluturi şi gândaci şi speram să devin entomolog, să merg pe urmele bunicilor mei paterni şi a tatălui meu care era biolog. Când eram mici Anca s-a bătut cu un băiat, care , nu mai ştiu din ce motiv , mă jignise pe mine, Anca era gata de orice sacrificiu pentru mine.
Înzestrată cu o inteligenţă cu totul deosebită, încă din fragedă copilărie, Anca a intuit cu multă exactitate aplicarea în practică a unor descoperiri şi invenţii tehnice. Împreună cu alţi copii, sau doar eu , în prezenţa ei, o ascultam, fascinate cum povestea şi îşi imagina viitorul. Poate că unele lucruri le auzise cu adevărat, însă erau şi altele , închipuite, dar mai apoi confirmate de viaţă , în deceniile care au urmat. Vorbea despre o casă cu multe camere, cu posibilităţi de încălzire prin pereţi, cu un sistem de aerisire, despre un balansoar, o grădină cu plante exotice, o piscină şi o terasă, despre telefoane mobile pentru convorbiri spontane în orice punct de pe pământ, , despre maşini luxoase dotate cu minifrigidere, bar şi televizor şi alte mijloace de transport rapid şi elegant, despre animale de rasă. . Alteori povestea despre călătorii în care se poate beneficia de mult confort. Spunea că atunci când va fi mare va avea o bucătărie modernă cu un robot care va efectua numeroase operaţii, că va avea o maşină de spălat vase, un sistem cu bandă rulantă pentru gunoi, un cuptor special cu programare şi o cască de coafor cu dotări speciale pentru a se aranja acasă. Vedea totul încă de pe atunci, din anii 60, cu multe butoane, de fapt îşi imagina perfect computerizarea care există astăzi.
Acum, privind în urmă , sunt absolut surprinsă şi emoţionată la gândul că aproape tot ce visa Anca, pentru mine părea utopic, dar în realitate s-a adeverit. Spunea chiar că peste ani şi ani nu vom mai folosi banii pentru a achita mărfurile cumpărate , ci va fi totul electronic. Cardurile din ziua de azi sunt dovada că, deşi era doar un copil , a avut dreptate. Avea o viziune elastică asupra fenomenelor şi o admiram din tot sufletul, pentru că prin tot ce făcea şi prin felul cum gândea mă impresiona profund şi mă stimula spre mai bine.
În relaţiile cu alţi copii, dar şi în relaţiile cu adulţii, Anca avea întotdeauna un fel de a fi extrem de plăcut, şi o intuiţie, un adevărat fler care o dirija mereu pe drumul cel bun. Lucrul acesta i-a ajutat mult şi a reuşit să urce undeva foarte sus pe scara socială. Ambiţioasă şi tenace, atunci când îşi propunea ceva, nu se lăsa până când nu realiza. Foarte talentată la limbi străine, după ce a făcut grădiniţa în limba germană a studiat engleză şi franceză, dar şi matematică şi alte ştiinţe exacte, în special chimia, mergând pe drumul mamei sale , distinsă profesoară universitară de chimie şi biochimie. Mai târziu s-a specializat în informatică. Desena minunat şi uneori deschideam prin casă veritabile expoziţii cu contribuţia noastră egală şi realizam şi un fond sonor adecvat la pian sau la pick-up. Această îmbinare extraordinară de aptitudini remarcabile la Anca, putea fi observată încă din copilărie. Un caracter deosebit:seriozitate, dar şi umor, îndrăzneală, dar şi sensibilitate, înclinaţii spre artă şi cultură, dar şi spre ştiinţă. În timp ce eu eram mai impresionabilă şi mai conciliantă, Anca avea o logică bazată pe simplitate şi naturaleţe, ceea ce o ajuta să acţioneze mult mai bine în toate împrejurările.
Îmi aduc aminte cum într-o primăvară eu m-am îmbolnăvit, cred că aveam pojar şi am stat câteva zile la pat fiind tratată împărăteşte cu supe, compoturi şi alte bunătăţi, iar Anca, din dorinţa copilărească de a fi şi ea în aceeaşi postură, s-a aşezat lângă mine şi ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat, ca să îi dau boala, numai că boala nu s-a transmis, iar eu în scurt timp m-am făcut bine. Suferinţa mea devenea suferinţa ei, dar şi invers.
Odată am găsit amândouă o pasăre rănită şi am ţinut-o câtva timp cu grăunţe, firimituri de pâine şi apă. Nu ştiu ce fel de pasăre era, însă se înviorase şi ţopăia, iar noi două eram fericite. După câteva zile însă, nu se ştie de ce, am găsit pasărea moartă. Am aşezat-o cu grijă într-o folie aurie de staniol, într-o cutie de plastic de la bomboane şi am săpat amândouă o groapă în grădină. În timp ce eu plângeam din toate puterile, Anca mi-a spus atunci că ar vrea şi ea să plângă, dar nu poate şi mi-a mai spus ceva care mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna:”Nu-ţi risipi acum comoara de lacrimi, căci necazurile din copilărie sunt minore şi lipsite de importanţă! Mai bine îţi păstrezi lacrimile pentru mai târziu, pentru că viaţa ne va pune în situaţii cu adevărat grele şi abia atunci vom simţi ce înseamnă să ai necazuri şi greutăţi! ‘…Câtă dreptate avea şi ce maturitate în gândire! După mulţi ani, atunci când fetiţa mea , un îngeraş de numai 2 anişori şi jumătate a închis ochii pentru totdeuna , plecând dintre noi şi lăsând multă durere…nu am putut să plâng aşa cum plângeam în copilărie. Şi totuşi în viaţa mea am plâns enorm de mult şi aşa s-au înecat iluziile mele rând pe rând…
Amintirile noastre din anii copilăriei sunt legate de părinţii mei care erau profesori şi care ne-au crescut cum au putut mai bine şi ne-au învăţat cu răbdare şi migală tot ce ştiau ei, de bunica noastră , care se ocupa serios de noi, şi pe care o însoţeam în vizite, iar joaca noastră şi comportamentul se aflau sub o permanentă supraveghere. Mergeam la mânăstirile din Moldova, la munte, la mare, călătoream prin toată ţara şi eram mereu împreună.
De câte ori pleca Anca, pentru mine era cea mai tristă zi. Ştiam că a venit toamna, începe un nou an şcolar, cu noi şi neaşteptate griji, dar şi multe împliniri. La gară când o conduceam pe Anca, îi lăsam pe toţi ceilalţi să o îmbrăţişeze, iar eu vroiam să fiu ultima, ca să-mi rămână sărutul ei pe obraz. Toate acestea ar putea să pară sentimentalisme ieftine, însă eu când mă gândesc la Anca, am o stare sufletească specială.
Îmi pare rău acum că multe gânduri bune şi dorinţe au rămas neexprimate, dar sunt convinsă că ea ştie cât de mult o preţuiesc şi cât de dragă îmi este, aşa cum şi eu simt acelaşi lucru din partea ei.
Anii au trecut ca un vis frumos şi treptat ne-am transformat amândouă în adolescente cu un alt nivel intelectual şi o structură psihică bine conturată. Bucuriile, dar şi micile necazuri, mai bine spus nemulţumirile, ni le împărtăşeam reciproc. Ne spuneam una alteia despre primul sărut şi primii fiori ai dragostei, iar anii studenţiei au finisat pregătirea noastră şi fiecare dintre noi am luat-o pe un alt drum. Am intrat puternic în vârtejul vieţii şi acum , după ce fiecare dintre noi a trecut de vârsta de 50 de ani, deşi ne aflăm la mii de kilometri distanţă, suntem mulţumite că avem fiecare dintre noi câte doi copii minunaţi, iar inimile noastre şi acum bat la fel.

Clepsidra fermecată – fragment de roman –

––––––––––––––––––––––––––––––––

MOŞ NECULAI
“Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege
Şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea”.
Sfânta Evanghelie după Matei, cap 13

În afară de ursuleţul despre care am povestit, Moş Neculai mi-a adus şi alte jucării, lucruri de îmbrăcat sau dulciuri şi, de fiecare dată mă bucuram nespus.
De altfel Moş Neculai era , în mintea mea de copil naiv, un personaj fantastic, înzestrat cu puteri extraordinare şi deseori mă întrebam cum era posibil să ajungă într-un timp atât de scurt pe la numeroşi copii şi să le producă atâta fericire.
În anii copilăriei mele decembrie era o adevărată lună de iarnă cu temperaturi scăzute, cu ninsori şi vânt rece. Dealurile împădurite care se vedeau în depărtare căpătaseră un aspect cenuşiu din cauza copacilor cu crengile desfrunzite şi uscate. Ciori, multe ciori obraznice, cu penele lor de un negru albăstrui zburau şi croncăneau şi numai ele ştiau ce îşi tot comunicau. Pesemne că se pregăteau pentru o iarnă lungă şi grea. Câinii lătrau pe toate tonurile, unii – dulăi cu vocea groasă lătrau rar şi impozant, alţii – căţei de talie mijlocie şi mică, aveau un lătrat zburdalnic şi vesel. Din când în când trecea câte o sanie trasă de cai ce purtau clopoţei la gât şi bentiţe multicolore, iar coamele şi cozile erau împletite frumos. Vrăbiuţele cu pene umflate se zgribuleau bucurându-se de o coajă de pâine găsită lângă un gard, iar noi, copiii, în această atmosferă nu ne mai săturam de joacă.
Pe atunci într-o curte din apropiere am putut vedea un om cu o căciulă veche şi ponosită care îi acoperea nu numai capul, ci şi fruntea. Purta haine uzate şi avea nişte mâini bătătorite de treabă. Respiraţia i se vedea ca un fel de abur pentru că era o zi geroasă, cu cer plumburiu. Era foarte slab şi foarte bâtran şi în picioare purta nişte ghete mari şi tocite. Tuşea sec şi uneori se oprea din treabă ca să fumeze o ţigară ieftină fără filtru. Avea o privire de o blândeţe rar întâlnită. Doi ochi de un albastru cenuşiu parcă îşi stăpâneau lacrimile. Deşi părea un om sărman, apăsat de nevoi şi griji numai de el ştiute, zâmbea , evident satisfăcut de ceea ce făcea. Avea un zâmbet deosebit, căci faţa lui de om în vârstă, brăzdată adânc de trecerea anilor, obrajii palizi şi uscaţi, neîngrijiţi, care lăsau să se vadă ţepii albi nebărbieriţi şi ochii, toate acestea se contopeau parcă, dând naştere unei raze invizibile, ceva greu de exprimat în cuvinte, însă ceva admirabil, un aer pe cât de solemn şi distant, pe atât de sociabil şi apropiat, un amestec de seriozitate cu ceva jucăuş, năstruşnic, capricios.
Omul acesta care parcă avea o aureolă invizibilă şi mi se părea o apariţie supranaturală stătea în curte în frig şi făcea un lucru absolut incredibil:tăia lemne cu toporul. Îi urmăream cu atenţie fiecare mişcare şi eram fascinate de îndemânarea cu care folosea toporul. Ştia cu exactitate locul unde trebuia să lovească şi îşi doza forţa, iar lemnul crăpa şi se despica şi parcă se resemna că până la urmă tot în sobă va ajunge. În momentul acela a apărut în capătul curţii cineva care a strigat:
-Moş Neculai, când termini cu lemnele să mături puţin curtea!
…Moş Neculai?Înseamnă că acesta este… Moş Neculai?Dar oare cum este posibil???Cum reuşeşte să muncească atât de mult şi când oare mai are timp să ajungă pe la atâţia copii?Dar de unde are atâtea jucării?Nu se poate! . . . Şi totuşi…Dintre cei câţiva copii care eram lângă gard în curtea vecină eu am fost cea care m-am îndreptat cu paşi hotărâţi înspre acest om, convinsă că aveam în faţa mea pe adevăratul Moş Neculai şi, invingându-mi timiditatea, l-am întrebat cu ochi mari şi surprindere maximă:
-Este adevărat că dumneavoastră sunteţi Moş Neculai, cel care ne aduce jucării?. . .
Reacţia lui a fost pe măsura aşteptărilor noastre:toată faţa i s-a luminat într-un zâmbet de neuitat şi, cu privirea blândă a ochilor săi albaştri mi-a spus:
-Da, da…eu sunt!
Şi aşa, mult timp am crezut şi chiar am fost convinsă că acel tăietor de lemne era vestitul Moş Neculai , cel iubit şi aşteptat de toţi copiii, iar eu l-am cunoscut personal, ceea ce mi-a picurat fericire în sufletul meu naiv de copil.

Clepsidra fermecată -fragment de roman-

––––––––––––––––––––––––––––––––

Ursuleţul

“Trăia cândva-n bârlogul lui
Un ghem de ursuleţ.
Era poznaş, ca orice pui
Puţin cam nătăfleţ. ”

Cântec de Enrico Fanciotti

În anii copilăriei am primit multe daruri cu diverse ocazii, însă cea mai plăcută surpriză am avut-o într-o dimineaţă de iarnă. Era începutul lunii decembrie când copiii îl aşteaptă pe Moş Neculai. Cu o seară înainte toate gândurile mi se roteau în minte şi nu mai ştiu ce anume îmi doream. Căldura moleşitoare a focului din sobă mă ducea cu gândul departe, la copacii dintr-o pădure adevărată (aveam pe perete un peisaj cu nişte copaci). Parcă văd şi acum crenguţele negre stilizate pe stofa albastră de mobilă de la marginea patului meu. În fiecare seară când mă culcam cred că încercam să termin ceea ce începusem, un fel de desen straniu amestecat cu frânturi din realităţile mai recente sau mai vechi, trăite sau închipuite…însă nu reuşeam niciodată să ajung la capăt pentru simplul motiv că… adormeam. În seara aceea mi s-a întâmplat acelaşi lucru şi nu am apucat să mă hotărăsc să îmi doresc ceva, însă simţeam cu inima mea nevinovată de copil că Moş Neculai şi de data aceasta îmi va aduce un lucru care îmi va fi drag. Somnul meu din acea noapte a fost lung şi odihnitor şi dimineaţa a venit cu razele sale de soare în geam şi pe obrajii mei. După câteva clipe de dezmorţire după somn, în loc să mă ridic din pat , cum făceam de obicei, nu ştiu de ce, dar am întins mâna dreaptă în jos spre papuci. Atunci am avut una dintre cele mai plăcute senzaţii din viaţa mea! Am simţit că ating mai întâi cu degetele, apoi cu toată palma ceva catifelat, moale, plăcut, ceva unic şi irepetabil, ceva fantastic si nu ştiam ce este. Un fior de fericire inexprimabilă mi-a străfulgerat întreg corpul si mă întrebam cu uimire şi maximă bucurie ce ar putea fi atât de plăcut. M-am aplecat şi în acelaşi timp am apucat şi ridicat cu mâna acel lucru. Chiar la aşa ceva nu m-am aşteptat! Surpriza a fost cu totul deosebită: era un ursuleţ cafeniu de mărime tocmai potrivită, nici prea mare, nici prea mic, exact pe măsura dorinţelor mele. Nu l-am considerat niciodată o jucărie inertă, ci o fiinţă cu un suflet extraordinar. Avea nişte ochi blânzi, expresivi şi nişte urechiuşe rotunjite care parcă mă îndemnau la mângâieri. Lăbuţele şi burtica nostimă îmi plăceau mult, iar botişorul şi expresia feţei emanau un fel de naivitate şi totodată veselie, bună dispoziţie. De atunci, din prima clipă când l-am vazut pe Martinel, întocmai ca o mamă care îşi vede şi îşi ţine în braţe pentru întâia dată copilul la maternitate, am simţit că îmi aparţine cu adevărat şi m-am lăsat cuprinsă de un val de fericire. Pentru mine acesta era cel mai frumos ursuleţ din lume! Poate că acum este momentul să menţionez faptul că mie păpuşile nu mi-au plăcut niciodată. Mi se păreau artificiale, false. Le găseam defecte şi nu am putut stabili niciodată un contact afectiv cu Valentina, singura mea păpuşă, în schimb cu ursuleţii mă jucam ore în şir cu frenezie. Mai aveam ursuleţi, însă acesta primit de la Moş Neculai a rămas pentru totdeauna preferatul meu. Nu faptul că am primit un ursuleţ a fost fantastic, ci modalitatea inedită, plină de mister prin care l-am descoperit.
Acum, după ani şi ani sunt aproape la fel de plăcut surprinsă şi constat cu emoţie că mai există dimineţi care îmi oferă aceeaşi senzaţie, că lângă mine se află un ursuleţ catifelat şi plăcut, ceva unic, însă nu este vis, nici amintire, ci este realitatea incredibilă.
În copilărie ursuleţul meu valora enorm, îmi era sprijin la greu, îmi împărtăşea la fel de bine şi bune şi rele şi trăia aceleaşi stări sufleteşti ca şi mine. Odată cu trecerea timpului mă cuprindeau o nostalgie fără seamăn şi o tristeţe apăsătoare, ambele explicabile prin singurătatea mea…Acum însă locul acela tot mai gol, singurătatea cu care aproape că mă obişnuisem, totul s-a schimbat şi senzaţia aceea atât de plăcută de catifelare şi tandreţe este cât se poate de reală. Ursuleţul meu de acum este un bărbat deosebit, este întruchiparea a tot ce mi-a lipsit şi după care am tânjit atâta vreme: blândeţe şi înţelegere, sinceritate şi încredere, un suflet pereche aflat pe aceeaşi lungime de undă cu mine şi o existenţă sinonimă cu iubirea.

Clepsidra fermecată-fragment de roman-

––––––––––––––––––––––––––––––––

TRENUL DE VISE
“Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă
Şi, din contră, cea aevea ne părea cu neputinţă”

Mihai Eminescu (Scrisoarea II)

Trenul de vise era un nuc bătrân care avea un trunchi foarte gros. La o distanţă relativ mică de la pământ porneau patru ramuri uimitor de egale şi simetrice, iar frunzişul bogat, de un verde tare, mirosul specific de nuc puternic iodat, locul acela umbros şi aerisit, un adevărat refugiu în zilele toride în miez de vară, toate acestea îmi creau o stare aparte. Locul acela, un adevărat loc geometric de vise însemna , de fapt, în viziunea noastră de copii un compartiment de tren. Pe fiecare dintre cele patru ramuri groase se putea sta la fel de comod, iar în partea de sus, la fel cum în tren există un suport pentru bagaje, ne puneam aşa-zisele noastre bagaje din joaca de copil.
Mai întâi aşteptam cu vie nerăbdare “trenul”, scrutând atent orizontul şi ţinând “bagajele”strâns. Urmau îmbrăţişările de rămas bun şi urările care se fac în astfel de momente. Urcarea în nuc era de fapt urcarea în tren, în ordine. Noi, cele patru fetiţe de vârste apropiate ne aşezam pe câte una din cele patru ramuri primitoare ale nucului. Fiecare avea locul dinainte stabilit, cu bilete C.F.R. expirate, dar pentru noi perfect valabile. Eu călătoream cu verişoara mea Anca, iar Viorica era însoţită de verişoara ei Antoaneta. Relaţia aceasta la nivel de veri este adesea mai plăcută decât cea la nivel de fraţi, cel puţin aşa consideram eu, care eram un copil singur la părinţi. Cu verişorii te întâlneşti mai rar, insă pe fraţi îi ai mereu în preajmă. Şi cum dintre noi patru Anca era cea mai umblată prin lume, deoarece încă de la vârsta de 6 ani călătorea singură cu trenul…era o adevărată expertă, demnă de admiraţia noastră unanimă. Ştia pederost toate staţiile, cunoştea distanţele kilometrice dintre localităţi, păduri, şosele râuri şi poduri. Ştia ce produse se vindeau prin tren, intuia şi ne inducea precis când era cazul să servim o gustare şi să bem apă, cunoştea momentul când trebuia să prezentăm biletele la control şi interpreta extrem de bine şi rolul controlorului în paralel cu cel de călător, fiindcă purta mereu pantaloni şi era cea mai băieţoasă dintre noi, primind în joaca noastră numele de Costel. Trăiam intens rolul de persoane care călătoresc şi era o mare fericire să admirăm peisajele care se perindau cu viteză prin ochii imaginaţiei noastre de la geamul de frunze şi ramuri al trenului. În orice poziţie am fi stat, puteam vedea departe, pentru că bătrânul nuc ne adăpostea cu generozitate. O asemenea călătorie ne purta cu gândul chiar şi în ţări indepartate, despre care ştiam prea puţin, şi totuşi suficient. Uneori rupeam frunze din nuc şi făceam evantaie, căci era vară, era foarte cald şi totul în jur era plăcut, mai ales dacă aveam cu ce să ne facem şi vânt.
Ca şi alte fetiţe de vârsta noastră ne închipuiam pe atunci cu emotie că suntem doamne şi ne străduiam din răsputeri să avem stil şi eleganţă, iar împletirea gesturilor cu limbajul era spontană şi foarte reuşită. Rareori fixam dinainte un fir principal de scenariului după care urma să ne ghidăm. Originalitatea , spontaneitatea şi sinceritatea imprimau un aer cât se poate de firesc. Maşinile care treceau pe strada atunci neasfaltată ridicau praful şi potentau naturaleţea şi exactitatea decorului până în cele mai mici amănunte, atât prin mişcare, cât şi prin zgomot. Pe coaja copacului puteam observa furnicile negre care alergau grăbite în şir indian pe cărări numai de ele ştiute, ocupate cu treburile lor, iar noi ne vedeam de joaca noastră şi închideam ochii, căci în trenul cel adevărat oamenii mari uneori aţipesc…şi când ne era lumea mai dragă auzeam vocea mamei:
-Adina! ! ! Anca! ! ! ! La masă! ! !
…”Eu când o să am copii n-am să-i chem la masă, am să-i las să se joace”am spus eu atunci, supărată că joaca aceea ca un vis frumos s-a spulberat atât de prozaic.

Clepsidra fermecată-fragment de roman-

––––––––––––––––––––––––––––––––

1.UNDE EŞTI COPILĂRIE?

“Astăzi chiar de m-aş întoarce
A-nţelege n-o mai pot.
Unde eşti copilărie
Cu pădurea ta cu tot?”

Mihai Eminescu (“O, rămâi”)

Primele amintiri ale mele sunt legate, fireşte, de casa copilăriei şi de familia în care am văzut lumina zilei în mijlocul verii, când splendorile naturii diverse ating culmea cea mai înaltă a existenţei.
Locuiam într-o casă mare cu etaj. Uşa de la intrare era dintr-un lemn vechi , scorojit, iar în faţă erau trei trepte din piatră. De jur împrejur creşteau nişte plante uimitoare cu frunzuliţe în formă de trifoi de culoare maro-roşcat şi floricele galben-portocalii bordate cu dunguliţe negre ca o dantelă fină. Mai târziu am aflat că se numeau de fapt portolac. Curtea cu straturi cu flori de toate felurile şi iarbă era un tărâm de vis, un adevărat colţişor de rai pentru o fetiţă roşcată, pistruiată şi romantică. Geamurile casei erau foarte mari, arcuite în partea de sus şi am rămas cu dorinţa neîmplinită de a avea cândva o casă la fel de mare, luminoasă şi caldă. Acum însă mă gândesc că dacă aş avea o asemenea casă tot nu m-aş simţi că atunci când eram mică pentru că îmi lipsesc dragostea şi ocrotirea, atenţia şi grija cu care mă înconjurau părinţii şi bunicii mei.
Pe atunci percepeam cu totul altfel dimensiunile lucrurilor din jur. Totul îmi părea imens. Soba de teracotă din camera iarna frigea şi răspândea acea căldură după care cu mulţi ani mai târziu tânjeam. Portiţa metalică lăsa să se vadă uneori jarul roşietic incandescent care emana cu putere o temperatură ridicată ce mă îmbujora. Lemnele trosneau în sobă. Camera mare şi luminoasă cu masa mare şi atmosfera sa de studiu, patul meu acoperit cu o stofă albastră la perete, desenul cu acele crengi de copac ce mă purtau spre lumea viselor în fiecare noapte, scările din lemn pe care urcam şi coboram în fugă, toate îmi dădeau o impresie de siguranţă şi mă simţeam ocrotită de toţi şi de toate.
Într-un colţ am descoperit mai apoi pianul bătrân, marca “Rosenkrantz”, cu suporturi pentru lumânări şi picioruşe din cristal pe sub roţi. Pianul despre care auzisem că fusese de mai multe ori salvat de naţionalizarea abuzivă din anii 47-48 şi fusese răsturnat la transport în timpul refugiului, pianul cu istoria sa seculară impresionantă îmi trezea încă de pe atunci un respect greu de explicat, pentru ca mai apoi să-i înţeleg şi mai bine menirea prin nesfârşitele ore de pregătire muzicală. La noi în casa MUZICA era pasiunea comună care generase mai întâi dragostea dintre părinţii mei, apoi devenise un liant magic menit să ne ofere acele stări plăcute, de neuitat când mama cânta dumnezeieşte la pian, tata la ghitară, iar eu, cu vocea mea pe lângă vocile lor mă străduiam să ţin pasul şi să nu-i dezamăgesc.