Aurel Pop şi poveşti din regatul disperării

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 3,00 din 5)
Loading...

Petre Andrei Flueraşu
– Rubrica „Lecturi” –

Sonetul îl poartă pe cititor printr-un univers aparte, în care regulile stricte nu fac decât să împodobească la fiecare pas atmosfera. Între cutumele specifice acestui stil poetic, forţa versurilor reuşeşte de foarte multe ori să individualizeze creaţiile, să le confere un aer aparte, o eleganţă rafinată. Aurel Pop scrie sonete cu dezinvoltură, abordând forma modernă a acestei specii literare. Fără să sacrifice fondul ideatic al poemelor, autorul reuşeşte să muleze foarte bine ideile pe tiparul aprioric al acestui tip de poezie. Sonetul capătă astfel forţă, apare ca firesc, îl face pe cititor săşi dorească să meargă mai departe.

„Sonete din regatul disperării” prezintă povestea unei lumi. În faţa noastră, universul este descompus şi rearanjat, fiecare element al mozaicului fiind contemplat cu minuţiozitate. Tehnica de lucru este complexă, imaginile fiind în fapt microtablouri care reuşesc să redea elementele fiinţative ale peisajului redat. Imaginea de ansamblu apare doar la nivelul întregului volum. Fiecare sonet este o parte constitutivă a ansamblului, fiecare vers este aidoma unei picături dintr-un rău care alunecă fără a ţine cont de obstacole. Aurel Pop a reuşit să ofere viaţă plăsmuirilor sale, a reuşit să stabilească reguli noi, creionând un sistem în care paradigmele îşi refuză imuabilitatea inerentă: „ochii mei nu ajungeau la geamuri / azi plecarea ta mă ţine treaz / voi vedea zbătându-se-ntre ramuri / ploaia aducându-mi mult necaz / târziul s-a mâhnit şi l-am văzut / strigând la uşa nopţii fiecare / lumina am pierdut-o şi nu am crezut / iubita mi-au furat-o la plecare / mi-au lăsat o umbră-n cercul iernii / ca un răsărit de zi în ochii mei / stau în faţa casei mărturie vremii / cântând din zori pupăza din tei / vă pun în ochi sărut de patimi / să nu mai cadă nimeni de pe şei”

Perspectiva lirică este inedită, macrocosmosul fiind o proiecţie pe plan ideologic a eului liric. Fiinţa se explică şi creează în urma acestui proces o întreagă încrengătură ontologică, ramificaţiile fiind de multe ori imposibil de analizat în totalitate. Împărţirea lumii apare astfel ca o necesitate, facilitând procesul de înţelegere. Eşti capabil să percepi simbolurile doar disparat, din cauza complexităţii motivelor evocate. Cu toate acestea, legătura se păstrează pe tot parcursul volumului, suntem martorii unei coerenţe armonice împinse de multe ori până la extrem. Aurel Pop construieşte o teorie, iar greşeala nu este admisă. Împrumutând calităţi demiurgice, poetul îşi modelează lumea, oferindu-i cititorului o libertate aparentă. Aflat în permanent control, eul liric îşi augumentează fiinţa, transformânduşi propria conştiinţă într-un produs şlefuit. Universul astfel obţinut nu este decât o consecinţă a imanenţei. Totul ţine de relaţia cauză efect, cu toate că uneori cauzele pot fi identificate în deciziile arbitrare ale ipoteticului demiurg.

Aurel Pop vorbeşte despre el, cu naturaleţea specifică confesiunii. Eşecurile, reuşitele, dilemele, problemele emoţionale, speranţele, realizările, toate sunt disecate şi oferă concluzii, care întregesc peisajul. Nimic nu este plasat la întâmplare, toate elementele simbolizează reîntregirea fiinţei între limitele noii realităţi. Sonetele sunt strigătele de ajutor ale individului care nu poate accepta imediat lumea care i se oferă. Meditaţia este specifică fiinţei umane, iar autorul nu ezită să ne poarte printr-un labirint psihologic complex, chiar sinuos pe alocuri. Totul este filtrat prin propria subiectivitate, vedem elementele exterioare exclusiv prin ochii poetului. În ciuda subiectivităţii absolutizate, reuşim să ne regăsim în ceea ce descoperim, reuşim să rezonăm cu textele, care descriu până la urmă o lume nouă şi totuşi în acelaşi timp, familiară, plămădită parcă din aceleaşi esenţe, reinterpretate: „străbat regatul disperării cu maşina / cu femeia în faţa altarului am jurat / să fim la bine şi la rău întotdeauna / jurământ păstrat peste ani mai curat / roadele iubirii cu grijă le-am crescut / învins-am uragane şi furtuni de vorbă / şi anotimpuri reci şi calde am trecut / tumultul zilei încetează să mai fiarbă / de-ar fi să mor iubito peste noapte / îngroapă-mă în satul meu natal / să cadă frunze de castani în şoapte / pătrundă raze de lumină matinal / să-mi văd nepoţii cu ghiozdane-n spate / trezindu-mă la cel mai mic scandal”

Tehnica poetică scoate în evidenţă o atentă construcţie a ritmului. Folosirea frecventă a cratimelor ajută la fluidizarea ritmică, însă în acelaşi timp îngreunează vizual lectura. Numeroasele timpuri verbale greoaie, ca participiul sau gerunziul, afectează curgerea poemelor. În ciuda câtorva aritmii, volumul este consistent şi oferă un adevărat periplu imagistic, insistând pe nuanţe deschise. Perspectivele sunt largi, grandioase de foarte multe ori, iar autorul încearcă de fiecare dată să descrie cât mai multe elemente. Aerul baroc al volumului îl poate fermeca pe cititor, care se simte purtat printr-un adevărat mozaic cultural. Aidoma unui pictor, Aurel Pop reuşeşte să împletească ipostazele, acoperind totul cu un fond elementar, metamorfozat în final într-o matrice genetică a noului univers.

Contemplativ, poetul îşi descrie fanteziile. Lumea de vis pe care o construieşte aparţine speranţei şi diferenţele dintre imaginar şi real sunt sursa disperării. În ciuda nuanţei apocaliptice de la început, volumul oferă speranţă. Aurel Pop crede în puterea voinţei, în capacitatea omului de aşi construi o lume numai a sa, în care să existe fără să ţină cont de intervenţiile exterioare. Speranţa nu moarte niciodată şi poate că după ce noi nu vom mai fi cineva îşi va aminti de noi. Atunci întradevăr va însemna că nu am trăit degeaba: „în nord regatul timpul şi-a rănit / acum doar moartea ne mai dă târcoale / îmi spui că soarele n-a răsărit / şi lumea a luat-o-ncet la vale / vestea asta-mi bântuie-n urechi / cineva amână sfârşitul să nu vină / o rugă nouă în biserici vechi / imaginea lui crist degajă lumină / mai stăm la umbră deşi n-am obosit / o clipă frântă îmi răscoleşte-n minte / cândva scările de lemn le-am suit / mai sus decât mine printre cuvinte / mai scriu acest sonet obişnuit / de mine cineva o să-şi aducă aminte”

Reuşind să păstreze coordonatele liricii clasice, Aurel Pop oferă cititorilor un volum unitar. Asumată, poezia în formă fixă capătă forţă, demonstrând că încă mai poate oferi perspective interesante. Avem multe de învăţat din tradiţie, pe care poetul o individualizează ca un element esenţial al fiinţei noastre, unul pe care nu trebuie să îl ignorăm. Semnalele de alarmă apar pe tot parcursul volumului, încercând să ne facă să medităm, să ne oblige să ne punem probleme în legătură cu existenţa noastră.

O carte personală, o poveste intimă, „Sonete din regatul disperăriiimpresionează prin naturaleţe şi prin forţă. Maleabil, poetul nu impune, ci şopteşte. Strigătele lui sunt cuvinte blânde, care însă reuşesc să trezească adevărate furtuni în conştiinţa celui care alege să le citească. Regatul disperăii se deschide fără menajamente. Suntem invitaţi să păşim înăuntru. Nu trebuie să ne temem. Vom pleca mai mult ca sigur cu zâmbetul pe buze…

Bibliografie

Aurel Pop – Sonete din regatul disperării – Risoprint – 2007

Acest articol a fost publicat în numărul 12, numărul 4

Lăsaţi un răspuns