Robert-Marius Dincă

Era un pix şi-o foaie prăfuită
Ce mă pândeau de pe un colţ de masă
Şi se strângeau pereţii-n jurul meu
Într-o-ncleştare surdă, nemiloasă.

Un strop de soare încerca să mă-mblânzească
Pe la un capăt rece, mort de geam,
L-am astupat cu un placaj,
Caci întuneric, asta îmi doream.

Mă săturasem să tot văd oraşul plin
De oameni ce-ţi zâmbeau ascunşi sub măşti,
Era un carnaval ce nu se mai sfârşea,
De prădători feroce, furioşi.

Vroiam o mare liniştită şi-un petec de nisip,
Poate şi-o barcă să mă legene hai-hui,
În niciun caz de cineva care s-afirme
Că marea şi nisipul şi barca-s ale lui.

Erau doar lupi care muşcau din carne vie,
Lăsând impresia c-aşa va fi mereu,
Nu-nţelegeam de unde atâta ura,
Căci ne-nchinam l-acelaşi Dumnezeu.

Era un pix şi-o foaie prăfuită
Ce m-aşteptau să scriu de-o zi sau poate-un an
Şi eu aşteptam ca lumea să se schimbe,
La nesfârşit cu toţii… aşteptam.