Luminiţa Cristina Petcu

Cât de frumoase sînt glicinele zilelor tale
în ceasuri de restrişte,
îngălbenind fotografii înşirate aiurea
prin locuri în care lumina nu mai ajunge decît sub forma
unor trădări plătite pînă la urmă prin singurătate,
o Maja desnuda la sfîrşit de Septembrie
într-un fel de născocire a privirii întoarse înapoi
pînă în viscerele pământului, atît de înţelept de altfel,
încât să înţeleg pînă la capăt fiecare lovitură de daltă,
melcii,
vârful măturii, după ce ai dat cu ea peste o podea plină de praf
inclusiv libertatea-mi de-a ratăci în pustiu
asta contează mai puţin, e pe gratis,
un fel de-a tatona spaţiul în care
atâtea lucruri au rămas neîntâmplate
precum mâinile mele încă tânjesc, să atingă fericirea,

până la urmă nevoia de mituri e şi aceasta o nostalgie
purificată de aceeaşi flacără
care se ridică pentru a spune, mereu melancolic
că Timpul fără Dragoste,
e gol…