AMURGUL SPERANŢEI de Ileana-Lucia Floran

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––

Răsfoind cartea Amurgul speranţei de Ileana-Lucia Floran, apărută în Editura „Emma”, 2011, îţi pui instinctiv întrebarea: ce fel de roman poate fi cuprins în doar 100 de pagini când literatura cunoaşte nuvele mai lungi de 150 de pagini. Pe de altă parte, constaţi că în încercarea de condensare a unor destine, de conturare a unor personaje atât de viabile încât cititorul să aibă senzaţia că sunt persoane din jurul său, pe care le poate privi ca într-o oglindă retrovizoare, desigur este vorba de înzestrare scriitoricească. Autoarea găseşte o modalitate simplă de a reda complicaţiile vieţii, în aşa fel încât firescul evenimentelor narate te îndeamnă la lectură pagină cu pagină. Ca să descoperi ce? „Că lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”. Fină observatore a nuanţelor exprimate prin gesturi şi cuvinte, îndeobşte neluate în seamă, îi dă posibilitatea să descifreze atitudini, comportamente, caractere, manifestate în ascuns. Autoarea reuşeşte să ne pună în faţă fapte sub formă de parabolă, obligându-ne parcă să ne punem întrebări cu referire la nivelul de „intelectualitate” pe care îl dovedim. Din paginile cărţii se disting două „specii” de intelectuali: cei din lumea cărţilor şi a studiului şi cei care nu citesc decât strictul necesar în sfera profesiei sau meseriei pe care o exercită. Parabola romanului pune familia Taumescu, ca reprezentantă a „castei” intelectualilor „de rasă”, faţă în faţă cu Dinu, un personaj cu veleităţi fără acoperire, un intelect limitat, un intelectual şi el după criteriul semidoct prin care în zilele noastre, orice funcţionar cu sau fără studii şi preocupări adecvate, se crede un intelectual.

Un merit al romanului este şi scoaterea în evidenţă a carenţelor comportamentale ale ambelor tipuri. Părinţii Sadnei, autoizolaţi în condiţia lor umană de „privilegiaţi”, nu prea bagă de seamă cum se derulează viaţa dincolo de ce ştiu ei. Oameni cumsecade de altfel, sunt totuşi în stare de a face gafe incomensurabile. Descoperirea târgului lor secret cu Dinu şi familia lui, în scopul căsătoriei fiicei, sufocată de prea multa lor iubire a constituit lovitura de teatru care a dus la dărâmarea frumosului castel de iluzii ale Sadnei şi ale lor înşişi. În felul acesta, ei devin părtaşi la compromisuri condamnabile, practicate într-o lume clădită strâmb, sugerând că demnitatea nu este neapărat apanajul intelectualităţii, fie ea oricât de „rasată”.

       Personajul Dinu, medic veterinar – profesie potrivit aleasă pentru însuşirile pe care le dovedeşte – este descris ca un individ „atent, amabil, dar distant. Era galant, simpatic, dar străin… îi lipseau tandreţea şi interesul”. Intuiţia Sadnei asupra adevăratei identităţi morale şi de conduită a lui Dinu îi dă de gândit. Doar atât. Convieţuirea, intrată într-un fel de rutină, o acceptă mai departe, chiar dacă vedea că „nu este tratată ca o soţie”, fiindcă simţea că totuşi îl iubeşte, că este subjugată de el. Ea visa o căsnicie liniştită şi fericită ca a părinţilor. Pentru Dinu, căsătoria este doar un contract ca oricare altul. În momentul când Sadna îşi dă seama de „aroganţa mascată” şi de caracterul nepăsător al lui Dinu, începe să-şi amintească „tot felul de lucruri care-l incriminează”, întrebându-se în sfârşit „dacă a iubit-o vreodată”. Declanşarea conflictului final creează imaginea prăpastiei între cele două tipuri de intelectuali: unii meticuloşi şi refugiaţi mereu în lecturi, fără adevărata experienţă de viaţă, snobi prin cultură şi comportament, situaţie ce-i sugerează lui Dinu să inverseze valorile; alţii, sprijiniţi pe studiile profesionale ca ciobanul acela pe bâtă care a fost întrebat: „Ce faci? Stai şi te gândeşti?”, iar el răspunde: „Ba, numa stau”.

Construcţia narativă a romanului pendulează între episoadele de amintiri şi cele de trăire instantanee, complementare între ele. În câteva locuri se poate sesiza o anumită stângăcie în conducerea ostilităţilor din conflictul Sadnei cu Nina. Antiteza este puţin forţată. Unele amănunte, scăpate atenţiei, dau o notă exagerată în conturarea caracterului personajelor. De pildă, a bate cu o bâtă, nu cu o nuia, pe o fetiţă orfană este prea mult. Chiar dacă s-a întâmplat în realitate, literatura trebuie să construiască altfel de realitate, una verosimilă, nu autentică. Pe urmă, un personaj negativ cum este Nina, nu-şi dă toată ura şi duşmănia pe faţă în mod ostentativ, este laş, îşi minimalizează vina. Nina, neavând încotro, putea recunoaşte că a bătut-o cu o nuieluşă, nicidecum tentată să-şi îngroaşe acuzaţia afirmând că a folosit o bâtă.

Corina, pe scurt, este personajul care şterge „graniţa subţire dintre ficţiune şi realitate”. Directoarea este într-adevăr ca una adevărată. Câţi directori de instituţii sunt care nu cunosc şi nu-i preocupă ce se întâmplă cu adevărat în unitatea pe care cu onoare o conduc?

În concluzie, revenind la dimensiunea cărţii ca roman, se poate spune la sfârşit că nu a fost nevoie de pagini multe ca să-1 incite pe cititor la reflecţie serioasă, în urma căreia nu-i va fi totuna în care categorie comportamentală ar putea fi încadrat.

Acest articol a fost publicat în numărul 63

Lăsaţi un răspuns