Monica Sumalan

Soarele se înalţa falnic pe boltă.Nici un nor nu plutea între pămant şi cer.Erai liber şi trist.Mai trist decât ieri,decât ai fi putut să fii vreodata.În aer plutea o mireasmă de floare ,de algă chinuită.Stâncile încremenite şi bizare păreau să te înţeleagă.La picioarele lor marea ….
Câte gânduri fremătau sub arcada albastrului, sentimente ce aveau vârste diferite.Te vedeai copil inocent, apoi adult serios şi caritabil. Pânâ la urmă marea te înţelegea. Era idealul, tinereţea  sublimâ de care iţi aminteai acum.
Valurile şi nisipul şi ochiul pescaruşului. Marea. Tânără şi visătoare, zbuciumată şi sinceră cu doruri nenumărate, dar nicicând obosită.
Erai liber si trist. Mai trist decât ai fi putut să fii vreodat. Te încânta albastrul, pentru că semăna cu tine, rebel şi sensibil, neînduplecat şi cutezător.
Pescaruşul.. Singuratic, purtat de briza adâncului. Marea îi împărtăşise secretele, trecuse şi el sub arcadă. Şi atunci a început să plângă pentru prima dată cu lacrimi de pescăruş, cu aripile în formă de săgeată.
Îl durea ALBASTRUL.