Adina Ungur, despre o lume a durerii

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Petre Andrei Flueraşu
Rubrica „Lecturi”

Suferinţa poate fi înţeleasă din mai multe perspective. Sensurile ascunse ale acesteia pot oferi cititorului perspective inedite. Adina Ungur construieşte un univers al durerii, o lume în care variantele nu există. Scrisul nu este pentru poetă o salvare, ci o încercare de desluşire. Cartea se focalizează în jurul sentimentelor, iar cititorul este aruncat direct în mijlocul vârtejului. Nu ai timp să refuzi, pentru că acţiunea te antrenează într-un carusel al senzaţiilor. Durerea poate fi potenţată doar atunci când este împinsă la extrem, iar Calvaria” ne demonstrează încă o dată asta.

Lipsa de perspective caracterizează volumul. Nu există soluţii, pentru că durerea este transformată într-un status quo. Tonul general este discursiv, iar cititorului i se explică fiecare amănunt. Peisajul impresionează prin lipsa detaliilor. Decorul este conturat în nuanţe de gri. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, şi cu toate astea demiurgul pare neputincios. Disperarea este generală, iar elemetele strălucitoare îşi pierd aura într-o multitudine de negaţii: „Aici. / Ar fi trebuit să ne privim prin ochi în noi / să ni se ofere un timp cu tine de mână / presimt că te vei dezice de mine, spuneam, tu negai / dând vina pe vremea trecută / bătrână / Dincolo. / Un babilon de femei te scutura prin trup, tu uiţi cuvântul / de-o vreme se tace nătâng şi sec, se tace-urât, chiar / prosteşte / arşiţa de stepă distruge un narator pe dinăuntru / ori bătrânul ori copilul din tine / împietreşte / Dincoace. Se tot cântă uimirea pe corzi înţepenite, se aşteaptă / tu dai cu piatra-ţi de inimă la ţintă, linşezi vorace / pasărea-mesager din povestea noastră departe / şi-ncă plouă cu scrisori omorâte / dincoace”.

Poezia este filosofică în esenţă. Trebuie să o citeşti cu atenţie dacă vrei să-i pătrunzi sensurile, trebuie să o înţelegi contextual. Fiecare vers pare o bucăţică desprinsă dintr-un mozaic, iar misiunea cititorului este să îl reconstruiască. Adina Ungur nu încearcă să simplifice, scrisul ei se adresează iniţiaţilor, pe care îi invită să facă un drum spre cunoaştere, drum presărat cu pericole şi cu dezamăgiri. Cartea nu încearcă să cosmetizeze realitatea, oferind un mesaj frust, în afara oricăror posibile contestări. Sentinţele sunt definitive, iar imuabilitatea nu poate fi pusă la îndoială, fiind definită de sofisme inatacabile din punct de vedere logic. Atitudinea generală este descriptivă, rece. Cititorul este liber să aleagă, iar cuvintele nu fac decât să oglindească posibilităţile, fără sentimente inutile.

Referinţele apar foarte des. Adina Ungur ne face să medităm asupra existenţei noastre, oferindu-ne puncte de plecare. Cărţile sfinte, personajele mitice, toate sunt integrate în universul durerii, simbolizând diferite etape ale descompunerii filosofice pe care autoarea o conturează cu naturaleţe. Te simţi înconjurat de tristeţe, însă nu ai senzaţia de artificialitate. Eul liric nu încearcă să epateze, ci se rezumă la aşi monologa dramele. Nu eşti obligat să asculţi, nu eşti atras de artificii strălucitoare. Cartea convinge prin redundanţă, prin modul în care reuşeşte să definească o realitate alternativă cu ajutorul unui singur concept: „cu fiecare rană vom ţipa muţeşte durut şi stins până / când glasuri se vor risipi / când fiecare verb îşi pierde sensul / a plânge / a aştepta / a împlini / cu toate rănile (ca iovii) ne obişnuim la drum până la urmă / în fiecare an ne vom deprinde s-aşteptăm tot mai puţin / de-olaltă boala sărăcia lepădarea vin şi curmă / când chiar cu neiubirea sau cu moartea / ne obişnuim”.

Cartea se bazează pe elitismul său. Durerea este definită ca o senzaţie privilegiată, accesibilă exclusiv oamenilor care ştiu să o preţuiască. Ceilalţi nu pot înţelege. Adina Ungur nu scrie pentru a impresiona. Versurile ei pot fi definite ca o necesitate interioară. O confesiune în esenţă, volumul capătă aspect de jurnal. Dramele sunt înţelese, se construiesc sensuri noi, potenţialul este evidenţiat, iar cititorul este lăsat să aleagă. Dacă vrem să descoperim o lume inedită, Calvariane va oferi asta. Dacă însă căutăm un strop de speranţă, vom fi dezamăgiţi, pentru că volumul merge până la capăt, sanctificând suferinţa, idolatrizând-o.

Lipsa soluţiilor este o caracteristică definitorie a cărţii, însă devine la un anumit moment deranjantă. Stilul este pe alocuri greoi, însă pentru un cititor răbdător, bogăţia de informaţii se poate dovedi utilă. Arta pentru exprimarea durerii este ideea principală a volumului. Poeta se dezlănţuie, îşi rosteşte apăsat frustrările, insistând pe generalizarea lor. Calvarul este o definiţie a vieţii, iar încercările sunt simple stadii ale acestuia. Cititorul nu este lăsat să spere. Adina Ungur foloseşte versuri lungi, discursul concretizându-se într-o filosofie negativistă care astăzi poate fi acceptată foarte greu. Acum, când soluţiile sunt aproape infinite, a accepta înfrângerea este de cele mai multe ori inacceptabil: „alteori trebuie să ne trecem trupul printr-un vârf de cuţit / de trei ori, după vârsta lui trei / aşa aflăm c-am rămas dincoace, pentru, poate, cineva / sau ceva, că vocea pe care o posedăm, de pildă, / a fost leagăn şi duh într-o înşiruire aleatorie / de copilării devoratoare de poveşti / vis de vis, seară / de seară peste / oraş / mulţi oameni s-au rugat într-un moment important pentru noi / şi mai poate că suntem, fiindcă trebuie să împlinim un drum / cu siguranţă, înainte de a deveni flacără stinsă pe un raft, / la vedere ori scăpărare pe bolta indigo / ce ne poate, dacă vrem, naşte / esenţa.”

Adina Ungur reuşeşte săşi surprindă cititorii prin elemente tehnice inedite. Descoperi cuvinte noi, asocierii complexe, pe care le poţi înţelege doar urmând trimiterile rafinate. Dacă nu faci un efort, cartea nu ţi se va deschide. Lectura este solicitantă, însă sensurile descoperite pot încununa acest efort. Adina Ungur nu scrie pentru public, pentru că nu încearcă să i se adreseze direct. Poezia ei este aidoma unei exorcizări, la care pot fi martori doar cei deja iniţiaţi. Astăzi însă, o astfel de carte pare sortită unei izolări naturale. Nu mai avem timp pentru discursuri întortocheate, vrem să obţinem mai repede senzaţiile. Demersurile care nu pot fi concretizate sunt inutile.

Calvariaeste o carte interesantă, în care ne putem regăsi. Însă pentru a face asta trebuie să ignorăm tonul negativ, tristeţea care transcende întregul volum. Adina Ungur refuză să ofere un happy ending, contestând astfel una dintre regulile de bază ale entertainment-ului modern. Oamenii nu vor să citească despre suferinţa absolută, pentru că realitatea îi sufocă de multe ori. Ne place atunci când totul se termină cu bine, ne plac eroii. Adina Ungur nu vrea însă asta. Viaţa ei, transpusă în versuri, capătă o tentă apocaliptică. Volumul se individualizează astfel, impresionând prin unicitate. Vom vedea însă dacă acest desen în tuş negru va fi sau nu pe placul cititorilor. Aceştia au întotdeauna ultimul cuvânt, singurul care contează cu adevărat.

Bibliografie

Adina Ungur – Calvaria – Eikon – 2007

Acest articol a fost publicat în numărul 11

Lăsaţi un răspuns