Adevăruri

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (1 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

–––––––––––––––––––––––––––––––––

Te-aş putea iubi pentru totdeauna. Însă atât. De aici până la a fi împreună e cale lungă, imposibilă. Îţi poţi trăi viaţa, te poţi ascunde de ea, sau îi poţi căuta în coarne- lucru periculos. În toate cazurile, timpul te găseşte, te înhaţă, te capsează şi te pune la dosar. „X-ulescu, născut la…, decedat la…”. Asta e tot.
Mi-am urât întotdeauna ziua de naştere. Nu mi-am serbat-o niciodată, sub pretextul că nu aş vrea să mă atingă bătrâneţea. Apoi mi-ai apărut tu dinainte, şi, sub masca tinereţii, m-ai întrebat câţi ani am. Scutul sub care mă furişasem de atâta vreme, s-a spulberat într-o secundă, lăsându-mă gol. Am încercat să nu îţi răspund, dar fără şanse. Ochii mi s-au umplut până la refuz de imaginea formelor tale perfecte, după care s-au revărsat precum un râu acid, topindu-mi inima.
– Ce vrei tu, puştoaico? Chiar îţi doreşti să descoperi nisipul, când în faţă ţi se întinde frăgezimea ierbii? Mai bine lasă-ţi capul să iasă din păienjeniş şi du-te şi aleargă pe câmpurile neîmbobocite.
Mi-ai aruncat o privire ştrengară, de parcă tocmai te supusesem unui test, al cărui rezultat consta într-o glumă. O poantă hazlie, concepută pentru a descreţi frunţile.
– Oho! Chiar atât de bătrân eşti? Nu pari. Vreau să ştiu cum te cheamă.
Am surâs obosit.
– Spune-mi cum vrei. Cum îţi vine mai bine. Numele nu îmi aparţine. El mai e purtat şi de alţii. Alţii cărora vorbele tale le-ar trezi cheful de a lua viaţa în piept. De a merge desculţ pe un drum plin de cioburi, numai pentru a-ţi fi alături.
– Ai dreptate. Dar în Dumnezeu crezi?
– El e unul dintre cei ascunşi, îndărătul vorbelor. Cred în El într-o măsură mai mare decât cred în mine. Asta mă face slab, poate, sau dimpotrivă, mult mai puternic.
– M-ai putea iubi, fără a şti vreodată cine sunt?
Un future multicolor ne-a trecut prin faţă, pierzându-se în apa cerului. Pentru o clipă am tăcut.
– Posibil.
– Ştii cine sunt eu? Cine sunt eu cu adevărat?
– Aceea care îşi caută răspunsurile. Îi ameţeşti pe toţi, în încercarea de a te găsi pe tine. Poate ai impresia că îţi plac hainele vaporoase pe care le porţi cu atâta nonşalanţă sau băieţii, care prin banii lor te-ar putea face regină. Bieţii de ei! Atât de mult îşi doresc să fie călăreţi şi lumea doar o căruţă hodorogită care se târâie din şant în şanţ. Mintea ta, încă prea fragedă, îţi zboară bezmetic către case care se învârt după soare şi maşini scumpe de viteză. Când te vei scutura de toate astea, îţi vei blestema timpul netrăit, sau te vei păcăli zicându-ţi că totul nu a fost decât o experienţă necesară în evoluţia personală. Adevărul… Adevărul e că vei şti totdeauna ce să faci şi pe cine să iubeşti, însă nu vei ajunge acolo niciodată. Mai tărziu, îţi vei dori să fi păşit alături de cel pe care nu îl băgai prea mult în seamă, dar…
Ochii tăi negri, care ascundeau atâtea secrete, s-au relaxat. Mă pupi pe obraz, te întorci şi pleci.
– O să mă iubeşti odată, îmi arunci peste umăr.
– Te iubesc şi acum, îţi răspund. Numai că tu încă nu pricepi înţelesurile vieţii.
– Poate că vreau şi altceva. Poate că vreau mai mult.
– Nu există mai mult, prinţeso. Ăsta e momentul în care tu tocmai faci pasul greşit.
– Pe mai târziu, îmi strigi, urcându-te în maşina decapotabilă, alături de bărbatul pe care lanţurile de aur îl împodobesc precum un brad de crăciun.
– Adio, murmur.
Peste câteva zile urmează să descoperi că el te înşeală. Tipa cu care îl prinzi îţi va râde în faţă. Te va face nebună şi inconştientă. Îţi va explica precum unui copil de grădiniţă că, un bărbat de valoarea lui, are mai multe femei odată. Ciudat, dar vei înţelege. El îşi va continua desfrâul, mai amintindu-şi din când în când şi de tine. Îţi va cumpăra rochiţe, sandale, bijuterii. Le vei purta, fără a avea curajul de a te privi cu adevărat în oglindă. Într-un final, după multe certuri, bătăi şi dorinţe din ce în ce mai dese de a-ţi curma viaţa, mă vei căuta. Voi fi demult pierdut în mulţimea celor care simt pământul cu piciorul şi respiră libertatea. Cândva, ţi-aş fi oferit atât de mult, încât nu ai fi putut duce. Eu, o simplă inimă pe care ai îngropat-o în grabă printre zorzoane şi pietricele colorate. Dumnezeu îţi pune în faţă totul, dar nu îţi deschide şi ochii.
Ne revedem din greşeală, după ani şi ani. Şi te miri că, acum, rolurile s-au schimbat. Eu sunt bătrânelul-tânăr, tu puştoaica-bătrână.
– Cum a fost viaţa ta? te intreb.
Cauţi cuvintele pentru a-mi explica, dar nu le găseşti. Nici nu ai avea cum. Ele sunt tocmai pe fundul acelei gropi impregnate cu suferinţă şi în jurul lor e beznă.
Sub hainele scumpe, sub ochii spălăciţi, te chirceşti precum un suflet ros de vreme care ar da orice să se mai nască o dată.
Şi astfel… Of…
Astfel cartea noastră de mii şi mii de pagini se incheie după câteva biete rânduri.

Acest articol a fost publicat în numărul 47

Lăsaţi un răspuns