Act

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (3 voturi, în medie: 3,33 din 5)
Loading...

Adriana Gheorghiu


Afară e iarnă, iar zăpada s-a aşezat, încetişor, pe acoperişurile caselor, pe crengile copacilor, pe cutia poştală şi chiar pe gardurile astea ascuţite, care mereu îţi prind pantalonii când vrei să le sari. De multe ori s-a întrebat Act cum de stă zăpada asta aşa de liniştită pe gardurile astea aşa de subţiri.

Acum, în pat, acoperit cu plapuma până sub bărbie şi aşteptând-o pe mama să-l ia în braţe şi să-l ducă la baie, să se spele, Act îşi pune aceeaşi întrebare, dar imediat îi reapare în minte şi întrebarea cealaltă: De ce nu mai vine…? Dar nu mai are timp să termine, că în faţa îi apare un disc mare, cu doua braţe de argint, unul mic şi unul mare, şi încă unul auriu care se mişcă întruna. Discul alb este încercuit cu o ramă toată din aur. Da. Act îl recunoaşte. Este un ceas. Atâta doar că-i un ceas mai mare decât cele pe care le ştie el, şi mai frumos.

– Ce-o fi cu ceasul ăsta la mine în cameră?, se întreabă Act. Da, mi-ar place să am şi eu unul la fel.
– Eu sunt ceasul regelui, şi locuiesc la castel, pe-o măsuţă numai din aur şi cristal, iar vecinul meu de măsuţă este un balerin din porţelan, care, de când a venit lângă mine, nu-şi mai dă jos piciorul drept. Stă aşa, parcă-i în aer. Suntem tare buni prieteni.
– Tu eşti un ceas vorbitor!, se miră Act.
– Da, vorbitor, şi important, ca stăpânul meu, regele. Eu şi regele ne înţelegem tare bine. Dacă regele îmi spune că are chef să doarmă până la ora doisprezece, ziua, eu îmi închid soneria, iar braţului ăsta mic şi harnic îi spun să meargă fără zgomot.
– Cum de te înţelegi aşa de bine cu regele şi regele cu tine?, întreabă Act tot mai mirat.
– Ce te miră? Doar şi tu ai un ceas! Fiecare om are un ceas, un ceas-prieten…
– Da, răspunde o voce necunoscută.
Act se uită nedumerit în jur. Un alt ceas luase locul celui dintâi. De data aceasta, ceasul este pus într-o lădiţă lucioasă, iar braţele lui sunt dintr-un lemn deosebit de fin.

– Eu sunt ceasul profesorului de fizică, bătrânul ce locuieşte peste drum de tine. Eu te văd când te duci dimineaţa la şcoala. Stau pe biroul de lângă fereastră, printre cărţile şi ochelarii profesorului. De-aici văd direct în stradă.
– Şi tu te înţelegi bine cu stăpânul tău?, întreabă din nou Act.
– Desigur. Avem aceeaşi vârstă, şaptezeci de ani. Câteodată nici nu-i nevoie să dau din clopoţelul ăsta pe care-l vezi atârnat deasupra capului meu, că profesorul numai se uită la mine şi ştie că trebuie să se trezească pentru a continua să scrie la cartea pe care a început-o acum douăzeci de ani.
– Ce frumos! Vreau şi eu aşa un ceas.
– Dar ai şi tu unul! Uite-l pe noptieră! Fiecare om are un ceas-prieten.
– Da, se aude o altă voce.
De data aceasta, Act nu mai înţelege nimic. Cum? O tigaie? Ce legătură are ea cu toate ceasurile cu care a stat de vorba până acum?
– Eu nu sunt o tigaie. Eu sunt ceasul doamnei Priti, vecina din portiţă cu voi. Într-adevăr, chipul meu se sprijină pe o tigaie, dar eu am braţe care o anunţă pe doamna Priti când e gata prăjitura din cuptor sau când trebuie să-şi ia medicamentele. Ce-mi place mie la stăpâna mea e că niciodată nu-mi dă în cap când sun, cum am auzit că fac alţi stăpâni de ceasuri. Parcă suntem noi vinovaţi că ei ne pun să sunăm!

– Bine. Îmi place ce-mi spuneţi voi. Dar oare copiii pot avea un ceas-prieten?
– Bineînţeles. Uite, văd că şi tu ai unul, se aude vocea cristalină a unui ceas, care tocmai luase locul ceasului-tigaie. Fiecare copil poate avea un ceas-prieten.
– Şi tu eşti tare frumos! Văd că chipul tău seamănă cu o păpuşă. Sigur stăpâna ta este o fetiţă. Uite ! Toate orele tale sunt desenate pe câte o mărgică, iar braţele tale sunt făcute din şiraguri de mărgele. Eşti tare frumos! Vai! Dar ce clopoţel ai! Parcă-i un jeleu!
– Îţi mulţumesc, îi răspunde ceasul. Să ştii că şi stăpâna mea mă laudă la prietenele ei, pentru că sunt frumos, dar mai ales pentru că dimineaţa o scol la timp, cu clinchetul meu. Datorită mie, nu întârzie niciodată la şcoală. Pentru asta îmi este foarte recunoscătoare: în fiecare zi mă şterge de praf şi mă aşează pe mileul cel mai frumos şi mai pufos, lângă ursuleţul de pluş şi iepurilă de catifea.
Ne înţelegem cu toţii tare bine, suntem ca o familie.

Act auzea şi nu-i venea a crede. Dădu să se mai uite o dată la ceasul-păpuşă, dar nu-l mai văzu. Afară era, în continuare noapte, iar sub razele de lună, zăpada sclipea din ce în ce mai tare.
– Oare de ce nu mai vine mama? Doar ceasul a sunat demult!, se întreabă Act, uitându-se lung spre fereastră… iar afară… Oo! E tot întuneric! Parca-ar fi noapte, noapte!
– Nici nu trebuie să vină mama ta, că-i de-abia miezul nopţii. Când am sunat, nici nu te-ai uitat la mine. Mi-ai dat una peste cap, uite aici, de mă doare şi acum. Dacă te-ai fi uitat la mine, puteai să vezi că n-am sunat pentru dimineaţă. Mai ai de dormit. Somn uşor!
Grăbit, Act se întinde, aprinde veioza de pe noptieră şi-şi ia ceasul în braţe.
– Stai! Stai! Iartă-mă! N-am vrut… Ştii… de azi înainte, vreau să fim prieteni. Tu ai văzut şi ai auzit ce am văzut şi auzit eu? Vrei să fim şi noi la fel? Uite! Oh! Dar nici nu mai ştiu cum de mai poţi suna, din cauza prafului de pe tine! Vai de mine câte julituri ai! Eu ţi le-am făcut pe toate? Te rog iartă-mă!

Dimineaţa, când a venit mama să-l ia pe Act din pat, ia-l de unde nu-i… Tare s-a mai speriat! Chiar a crezut pentru o clipă că i-a furat cineva odorul. Dar de când hoţii îţi strâng patul? De când hoţii îţi aerisesc camera? Şi îţi mai şterg şi ceasul de praf?
În timpul acesta, Act era de mult în faţa chiuvetei şi-şi spăla dinţişorii.

În după-amiaza aceleiaşi zile, când m-am întâlnit cu el, Act îşi aducea ceasul de la ceasornicarul de pe strada noastră.
– Ştiţi, doamna Gheo, că am un prieten nou? s-a grăbit el să-mi spună, de îndată ce-a ajuns în dreptul meu.
– Îmi pare bine, Act. Şi cine e noul tău prieten?
– Uitaţi-l! E aici cu mine. El e. Ceasul meu. Am fost cu el la ceasornicarul nostru, care mi l-a curăţat de praf, mi l-a lipit, îndreptat şi vopsit din nou. Nu arată el ca ceasurile din noaptea trecută, dar este ceasul meu, şi prietenul meu.
Până acasă, Act mi-a spus toată povestea despre ceasurile pe care le-a văzut şi cu care a stat de vorbă.

(Poveste din volumul în pregătire Copiii de pe strada mea)

Acest articol a fost publicat în numărul 21

Lăsaţi un răspuns