A plecat maestrul… (Flacără și rug)

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (5 voturi, în medie: 4,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Slova românească iarăși plânge
Timpul poeziei s-a oprit în loc
Moartea, fără milă, pe poet îl frânge
Doamne, ce popor fără noroc!

Doamne sfinte, te invidiez,
Că ni-l iei și mai aveam nevoie
Pentru noi a devenit un crez
Iar ne lași orfani fără de voie?

Întrebări „de ce?” – oriunde se aud
Un răspuns, oricare, se lasă așteptat
Adevărul morții e același, crud,
Pentru noi, maestrul e-undeva plecat.

Poezia plânge, plânge verbul „a fi”
Dorul românesc nu-și găsește-un rost
Noaptea nu e noapte, ziua nu e zi,
Dar vom spune: este…nicidecum…a fost.

Plânge iarăși slova românească
Doina se cufundă în tăcere
Glia noastră sfântă, strămoșească,
Își primește fiul cu durere.

Doamne sfinte, ruga noastră-i mută?
Doamne sfinte, suntem blestemați
De sfârșesc mereu pe ultima redută
Toți bărbații falnici din Carpați?

Dorul de părinți e din ce mai greu
Viața e cum e, nu cum vrea să pară
Suntem călători, și el, și tu, și eu,
Viața e un dar, sau poate o povară.

Să nu ne-amintim ca de-o banală știre,
De cel ce a cântat istoria și neamul,
Suntem creștini și nu ne stă în fire
Ca să dăm uitării țara, râul, ramul.

Slova românească iarăși plânge
E în doliu cartea românească
De s-ar întrista și mințile nătânge
Cei care au vrut să-l terfelească.

A plecat maestrul să se odihnească
C-a avut o viață fără de hodină
Dumnezeu să-l ierte! Pacea cea firească
Țărâna ușoară și visarea-i lină!

5 noiembrie 2010

Acest articol a fost publicat în numărul 50

1 răspuns



Lăsaţi un răspuns