Ca Fe Zn

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (articolul nu a fost votat încă)
Loading...

Costin Tănăsescu

 

Motto: „să-mi lipeşti pe fereastra din nord toate ventuzele nepăsării,
florile galbene, uitarea, tot nu m-ai putea opri să scriu
despre dragostea noastră”

Aşa începe cartea mea.
Cu sfârşitul. Pentru că fericirea nu are nici început nici sfârşit.
Ea este ştiută dinainte de timpuri.

Voci ascuţite ca nişte vârfuri de creioane colorate
îmi fac gândurile să plece
fără să spună
care, încotro?

Tastele computerului, aerul irespirabil şi tu – însemnaţi –
universul meu strâns ghemotoc şi aruncat
într-un coş de gunoi
care înghite tot.
Vieţi, resturi de pui şi manuscrise pătate.

Da. Am început cu sfârşitul,
cum tu citeşti toate romanele pierdute,
cum tu citeşti de fiecare dată
când amurgul îţi muşcă pereţii.
Şi mâinile.

Te-ai gândit vreodată că vei fi nevoită
să o iei de la început cu singura viaţă
în care poţi atinge?
Oricum într-o iubire începutul
precum şi sfârşitul
nu au nicio relevanţă.

Mijlocul este cel care spune totul:

Despre nopţile în care trupurile noastre ard de vii
în paturi uriaşe unse cu eucalipt.

Şi Dumnezeu a ridicat sprânceana mirării…
peste frunte sus
către universul Lui
numai al Lui


Dintr-odată mi s-a făcut teamă şi-am întrebat:

Unde eşti?

Tastam şi nu mai ştiam ce căutam.
Pe tine?
Sprânceana?
„puţin aer vă rog!”, cuvintele se scriau înainte.
Ca o lumină de lămpaş trimisă de un vânător albastru.
Îngrozit că-ntr-o clipă oarecare
s-ar putea preface
în vânatul roz al disperării.

II

Într-o dimineaţă întunecată,
când soarele se pitea după mine,
am aflat că pui masa motanului
apa-n dreapta,
nu?
Fiecare îşi găseşte o îndeletnicire nobilă.
Chiar atunci m-am pierdut printre umbre
şi iar l-am chemat pe Dumnezeu
cu acelaşi cuvinte

Unde eşti?

III

Îţi scriu aceste gânduri
când întunericul din cameră mă face
să nu-mi găsesc liniştea,
în niciun colţ.
Nici mâna ta albă nu mai e.
Mi-ar fi fost mai uşor cu liliecii
care-mi flutură prin faţa ochilor
bezna.

În mine umbrele se plictisesc.
Mă îngână. Râd la orice pas,
la orice scâncet,
la orice chemare.

Tac. M-am schingiuit să tac.
O tăcere inoxidabilă.

Am promis că nu te mai întreb niciodată despre noi.
Cum sună „noi”. De ce „noi”.

IIII

Când frământam tutun m-a învăţat cineva printre gânduri
că dacă tot te iubesc
să fac o cură de Iisus Hristos.
Astfel nimeni şi nimic nu se va atinge de tine.
Nici măcar El. Preferam nici măcar El.

Undeva se pune la cale iubirea.
Şi aştept un semn
ca de la tine.

IIIII

Într-una din serile în care apusul îmi devasta încet computerul,
te-am pus în ramă. Printre sfinţi şi diplome.
Aveai o aură stacojie,
gândurile îmi fluturau prin calotă
ca nişte ţipete în camere goale.
Pesemne că iubirea noastră nu atingea niciun punct
dintre 0 şi + infinit.

Înainte cu câteva ceasuri îmi făceam trei cruci cu limba.
Acest sentiment mi-era prea mult.
Ca să mă ironizeze
cineva mi-a scris pe desktop cu italice
singurătate.
Atunci i-am cerut voie lui Dumnezeu
să plâng.
Chipul tău încadrat în rame de-un albastru metalic –
unica mea armă secretă. La care mă holbez ore întregi.
La care mă închin. În faţa căruia nu am curaj să-mi ridic vocea.
Spre înălţimi. Spre vârfurile pe care nimeni nu le-a atins până acum.
Eu aş putea…

Am înghiţit o doză dublă de fier.
Auzisem nişte elicoptere huruind pe sub nori
şi mi-am amintit de război.
Nu am fost în niciun deşert. Decât în cel al neputinţei
de a te avea încă o dată. Şi nicio oază.
Acolo unde nopţile ard iar zilele te fac să tremuri din toate încheieturile.

Tu crezi că ţie îţi scriu.
Dar nu e un fel de lipsă de calciu.
Eu îi scriu celei din tine.
Celei care nu s-a plimbat încă la braţ cu Victoria.
Celei căreia îi semăn eu. Eu cel din mine.
Nu eu.

Ziua aceasta de după noaptea crucilor are tot ce-i trebuie
24 de ore. Soare. Îndrăgostiţi plimbându-se pe biciclete.

Acest articol a fost publicat în numărul 2

2 răspunsuri

  • „te-am pus în ramă, printre sfinţi şi diplome”
    cine are nevoie de cuvinte, cand le manuieste cu atata maiestrie?
    dar indraznesc sa spun ca te cunosc un pic… si stiu …dincolo e un suflet
    deosebit de sensibil care freamata la cuvintele altora, stie sa daruiasca dar stie
    primi cu bucurie netrucata…
    m-au incantat versurile acestea, nici nu stiu ce sa-ti spun ca mi-a placut mai mult; discursul tau liric atinge limitele unei sinceritati ce intuieste perfect, o amprenta de altfel a spatiului tau intim, personal.
    simt prea-plinul si curgerea lui, „undeva se pune la cale iubirea” vorba ta,
    undeva un univers thanatic te prinde in bratele lui primitoare, in fata lui universul tau „ghemotoc aruncat la cos” clacheaza, te poarta prin labirintul cautarilor eterne, dar ceea ce cauti tu este inchis bine in tine, e amintirea fara moarte a iubirii de Dumnezeu si a iubirii ce Dumnezeu a ingaduit,
    si cu aceasta bogatie pe dinauntru, ziua poate avea „tot ce-i trebuie”.

    bucuroasa ca te gasesc aici, versurile tale stiu sa vindece
    nuta (anana)

  • Nu eu. Nici tu, dar cine ne mai scrie şi nouă atât de frumos? Te aşteptăm .



Lăsaţi un răspuns