„Un fluture cu o singură aripă” sau „Omul retortă” de Gheorghe Stroia

1 stea2 stele3 stele4 stele5 stele (2 voturi, în medie: 5,00 din 5)
Loading...

––––––––––––––––––––––––––––––––-

Apărută la editura Rafet, în anul 2010, cartea lui Stroia Gheorghe, „Omul Retortă”, mă convinge că nu există niciun manual care să ne înveţe cum să scriem poezie şi că nu numai forma este cea care bucură, ci şi ceea ce se află în spatele formei, fiindcă poezia vine din alte izvoare, mai profunde. A scrie poezie este ca şi cum te-ai afunda într-un haos încântător adică haosul originar al naturii (umane) pentru că începutul fiecărui poem înseamnă abolirea legii şi a raţiunii. Cartea este o dăruire totală, pentru că autorul face din sufletul său „Un drum, o cale”, pe care ne îndeamnă să păşim, dar având grijă de cei care vor  explora această cale. Autorul ne împrumută nişte „opinci umblătoare“ făcute tot dintr-o fărâmă din sufletul său aprins.

Suflet plăpând ca un fluture  cu o singură aripă, uşor şi plin de graţie ca şi fluturele, simbolul imponderabilităţii, „Omul…retortă” este egal cu arderea ce se petrece în douăzeci şi două de grame din amestecul format din bucăţi de materie cu irizări din lumina gândurilor, sub o ploaie albastră. Cu mâinile sufletului desculţ, întinse spre cerul din care e rupt, poetul şopteşte vântului să facă linişte, pentru a-şi aduna gândurile răspândite pe calea ce duce spre visare. Când fluture, când piatră, când fiu al ploii, când îngenunchiat de primăvară, poetul ne înfăţişează diferitele ipostaze ale propriului spirit, cu reverberaţie de sanctuar, vădit  timid.  De aceea trebuie să avem grijă fiindcă nu toţi putem păşi aici, deşi autorul ne invită cu persuasiune disimulată. Unii ne-am putea evapora, la fel ca şi autorul, care mărturiseşte la un moment dat că a ajuns într-o stare de volatilizare. Împrăştiindu-se în eter, poate înflori miraculos, extraordinar, misterios, prin stări fără de care n-am avea de-a face cu poezia, fiindcă „poezia este universul însuşi…care se perfecţionează continuu”

Gheorghe A. Stroia reuşeşte să dea poemelor sale supleţe folosind în construcţia artistică o structură teologică nedefinită, însă. Autorul îşi recunoaşte, cu exces de modestie, o dubitativă, superbă neputinţă în capitolul doi al cărţii sale intitulat „Renaştere”, ca în poezia „În ochiul orb…un ciob”. Se întreabă nedumerit „ce sunt, ori cine sunt?” neştiind sigur dacă este „firul de nisip cernut de sita timpului cel mut” sau „pomul copt” fără rod ori lacrima născută „în ochiul orb – un ciob”. În altă poezie, din acelaşi capitol, autorul îşi simte ochii vitralii prin care “intră lumina-cea din cer”. Aceeaşi Lumină care i-a aureolat şi pe sfinţi, folosind astfel procedeul de punere în valoare a ceea ce este mai nobil într-un om, semn al sacrului, al divinului. Poezia lui Gheorghe A. Stroia este nimbată  de un nor luminos, ce poate fi felurit colorat, autorul folosind lumina-simbol şi lumina-metaforă, hotarele dintre ele nefiind strict delimitate.

Ave!

octombrie 2010

Acest articol a fost publicat în numărul 49

Lăsaţi un răspuns