—————————————————————————————————

CONCURSUL  LITERAR  „VISUL”

Ediţia a V-a

1 august  – 15 septembrie 2010

Secțiuni:        

- POEZIE
- PROZĂ  SCURTĂ
- VOLUME PUBLICATE în anii 2009 și 2010

            Perioada de desfășurare: 1 august – 15 septembrie 2010. Textele sau volumele sosite după această dată nu vor mai participa la concurs.

            Modul de desfășurare:

• pentru secțiunea de poezie concurenții vor trimite TREI texte în același document, iar pentru secțiunea de proză scurtă, UN SINGUR TEXT, de maxim 5 pagini Word A4, scrise cu caractere de 12, în attach prin e-mail, la adresa: concurs@florema.ro, în format .doc sau .docx. Scriitorii care lucrează cu programe free de redactare, au posibilitatea, oferită de aceste programe de a salva documentul .doc. Nu se acceptă alte extensii în afara celor menționate. E-mailul va avea drept subiect: concursul literar  „VISUL”.

Paginile trimise NU VOR FI SEMNATE!

În locul semnăturii, concurentul va trece o parolă la alegere (un dicton, un vers, un cuvânt oarecare, un număr etc). Aceeaşi parolă se va trece pe TOATE paginile, de preferinţă în header.

Separat, la e-mailul: office@florema.ro, se va trimite în attach o pagină care să conţină PAROLA ALEASĂ, numele, prenumele, data naşterii, (eventual pseudonimul literar) adresa de corespondenţă, un număr de telefon valid, o adresă de e-mail şi o scurtă autobiografie literară.

• pentru secțiunea de volume publicate, concurenții vor trimite un exemplar dintr-un volum personal (beletristică) apărut în cursul anilor 2009 sau 2010, la adresa: ASOCIAȚIA FLOREMA DESIGN, Str.Aurel Vlaicu nr.4, cod poștal: 335700, ORĂȘTIE. Volumele trimise nu se vor restitui concurenților, ci vor rămâne în biblioteca Asociației. Din acest motiv, concurenții sunt rugați să ofere Asociației și câte un autograf.

Volumele vor fi trimise recomandat prin poșta română sau prin curier rapid, cu specificarea pe colet a numelui și adresei autorului. Taxele aferente trimiterii cărții vor fi suportate de către concurent.

            Un concurent poate participa la toate secțiunile concursului. Nu există niciun fel de restricţii sau îngrădiri. Pot participa persoane de orice vârstă, cu orice pregătire profesională, cu sau fără apariţii editoriale.

            Orice întrebări legate de concurs pot fi trimise prin e-mail la adresa: office@florema.ro.

            Câştigătorii vor fi anunţaţi în data de 26 septembrie 2010, după ora 19:00, prin intermediul site-ului: http://visul.florema.ro;

            Se vor acorda câte trei premii pentru fiecare secţiune (diplomă şi trofeu).

          Persoanei care va întruni cel mai mare punctaj, indiferent de secţiunea la care a participat i se va acorda TROFEUL „VISUL 2010”.

            Premiile vor fi trimise la adresa menționată de către concurent, în termen de 30 de zile de la publicarea câștigătorilor. Taxele pentru trimiterea premiilor vor fi suportate de către organizatorul concursului.

            Succes tuturor!

——————————————————————————————–

desculţ prin pădure pentru crăparea tălpilor
aşa voi cînta pînă spre dimineaţă
vîntul de noapte are ochii deschişi ţinteşte spre mine
alerg şi-mi despică pieptul
apoi se opreşte şi pasărea nopţii îşi face cuib aproape de inimă

cîţi pui au crescut în pieptul meu
cîţi pui au învăţat zborul pe venele mele

în tălpi îmi pătrund seminţe de arbori şi cresc
cu rădăcinile înspre cer
sînt arbori de noapte
spre ziuă se strîng în mine
printre maţe îşi scutură frunzele

——————————————————————————————-

Mergem să sfinţim strugurii
pe faţa însorită a dealului
şerpuitul drumului prin ierburi
parfumul de miere, roua aurului viu
lumină reflectată-n oglinzile de aer
ale nobilului septembrie

mă feresc de ispite
să mă acopăr cu clipe fugare
care vin peste iubiri,
cad pietrificate pe simţuri,
mă înţeapă-n orgolii.
Pământul mărinimos, brun-roşcat
aracii-n gardurile lor de viţă
aşază nemurirea pe rafturi
şi rodul ei la odihnă.

Voi bea licoarea de cristal a viei
cu toţi bunii şi nepoţii mei
şi vom cinsti c-o rugaciune
lumina din ochiul bobului stors.

Trece ospăţul şi noaptea,
satul îşi reia povara după odihnă
dealul se destăinuie sincer
şi trece mereu
prin destine neterminate
cu dulceaţa seacă a vinului.

————————————————————————————————

„Într-o lume în care păcătoşii se înmulţesc precum şobolanii, primul care dă faliment e Dumnezeu.”
O frază tâmpiţică. M-am trezit cu ea răsunându-mi în cap, încă de la primele ore ale dimineţii. O dimineaţă friguroasă de toamnă. Am rumegat-o şi am tot rumegat-o, nereuşind să-i înţeleg însemnătatea. Apoi, când mai că aproape scăpasem de ea, mi-a venit răspunsul ciocănind la uşă.
Popa a intrat în casă precum o furtună, aruncând ocheade de vultur în stânga şi-n dreapta.
- Pentru cotizaţie, a răcnit. Pe anul ăsta. Câţi inşi? Adică, membri?
Cu gura căscată, mă priveam cu coada ochiului în oglinda din hol. Trebuia să surprind momentul. Să-l imortalizez mental pentru totdeauna. Eu cu faţa mea de prost.
Cred că arătam destul de convingător, căci preotul m-a întrebat:
- Probleme? Handicap? Pensie?
- Ăăăă… nu.
I-am răspuns cu jumătate de gură. Începusem să mă gândesc serios la problema asta.
„Bă, poate sunt retardat şi ar trebui să primesc bani de la stat. Ar cam fi cazul să mă interesez să văd cum stă treaba.”
Omul negru a continuat:
- Familie? Singur? Copii prin alte părţi?
Cu toate că puteam jura că asta nu mai e posibil, gura mi s-a lărgit şi mai mult.
- Adică, mai locuieşte cineva aici?
I-am zis un „nu” atât de încet, încât m-a pus să-i mai repet odată.
„Eu cred că ăsta vrea să se mute cu mine”, am gândit. „Poate există vreo lege care să-i permită asta.”
În ţara lui Ghici, niciodată să nu afirmi că le ştii pe toate.
- Vă costă 25 de lei, mi-a zis, deschizând un carneţel pe a cărui copertă trona o lumânare.
- Da.
M-am repezit la cuierul în care stăteau spânzurate gecile şi am început cotrobăiala prin buzunare. În prima, nimic. La a doua şi a treia la fel. La a patra s-a schimbat foaia. Când mi-am înfipt degetele în interiorul buzunarului de la piept, bancnotele s-au agăţat de mine precum lipitorile.
- Ha! am făcut victorios. Ce zici de asta? Ce avere zăcea aici şi eu…
- Domnule, mi-a stricat popa bucuria, aia e haina mea.
Aha… Adevărul e că nu observasem când oaspetele meu îşi atârnase bulendrele în cui.
M-am îndreptat spre cameră bombănind. Singura şansă rămăsese spartul puşculiţei. Am apucat porcuşorul zâmbăreţ şi l-am izbit de perete.
- Ce să-ţi fac, am mormăit. Eu nu am nimic personal cu tine. Dumnezeu vrea asta.
Am strâns mărunţişul împrăştiat şi i l-am înmânat popii.
A râs.
- E periculos metalul. Dacă te prinde o ploaie, te poţi alege cu un trăznet de toată frumuseşea.
A făcut stânga împrejur şi dus a fost.
Am ieşit pe balcon, urmărindu-l cum se îndepărtează. În faţa primului chioşc s-a oprit. Şi-a scos din buzunarele largi „cotizaţia” mea zornăitoare şi a dispărut înăuntru.
- Hm, mi-am zis. Se duce să-i schimbe. Oare începe ploaia?
Peste două minute a reapărut victorios, în mână cu un pachet de ţigări. S-a aşezat pe o băncuţă, după care şi-a aprins una relaxat.
M-am uitat şi eu după pachetul meu, dar era gol. Bani nu mai aveam.
„Într-o lume în care păcătoşii se înmulţesc precum şobolanii, primul care dă faliment e Dumnezeu.”
- Da, mă, m-am răţoit la oglinda prăfuită. Dar poate ar fi vremea să se lase de fumat, nu?!…

————————————————————————————————–

In Memoriam CODRUŢA ARON VÂRTIC

O noapte se lăsase peste întreg Pământul
În ziua-n care astrul s-a stins la răsărit,
Iar în grădina păcii unde-a-nflorit cuvântul
E totul scrum, priveşte, e-un haos negândit.

De ce te-ai dus, Codruţa, şi cui ne laşi acum?
Şi ce vom face seara fără a Ta lumină?
Nu Te-ai gândit, o clipă, să Te opreşti din drum
Pentru-a învinge soarta, cu-a ta voce divină?

Toţi îngerii, azi, cântă la liturghia tristă,
Pe-acea cărare-ngustă, mai urcă o artistă …

Cluj-Napoca, 30 august 2010

~Ştiu cǎ este ultima iubire
O ultimǎ îmbrǎțişare fierbinte
Şi un ultim sǎrut nevinovat!~

~Iubito,te vǎd pentru cea din urmǎ oarǎ
Iți spun te iubesc şi dincolo de moarte,
Zǎmbetul tǎu printre lacrmi dispare!~

~Zâmbeşte-mi, chip de înger drag,
Sǎrută-mi sufletul uşor,
Şi stinge cu-o privire acest dor~

~Lasǎ-mǎ apoi sǎ mor,
În propria-mi singurǎtate crudǎ,
Te rog sǎ pleci, sǎ nu mǎ vezi pierind~

———————————————————————————————————-

Multe clipe mai trec pe lângă noi. Eterna trecere din timp, la timp, dar prea se duce clipa ce mai acu fost-a lângă noi.
De multe ori mă-ntreb unde se duc?
Lacrimi de suflet semănate pe stropi din roua de durere. Viscere. Visare de început ce nu se va sfârşi vreodată.
Mă-ntreb unde se duc?
Coli albe acoperite de clipele ce tocmai au trecut.
Unde se duc?
Nuanţă poate de trecere pe care nu vrei să o simţi făcând probabilă orice necesitate. La ce mai ai nevoie să gândeşti.
Se duc?
Nu clipa plecă.
Duc clipe care au trecut, pe umeri gârbovi, pe părul cărunt. Dar mai ales duc clipa trecută cu mine, în locul celor doi dinţi căzuţi din faţă.
Chiar unde ai de gând să pleci cu un buchet de clipe ce …

————————————————————————————————–

Personaje:
Raul (eul şi sinele)

(Raul stă pe un scaun cu ochii închişi, trece foarte repede dintr-o stare în alta, diferenţa este că sinele este mai agitat iar eul vorbeşte foarte calm, împăcat cu situaţia sa actuală)

eu: Salut eu sunt Raul.
sine: Salut.
eu: Tu?
sine: A, Raul sunt.
eu: De ce te cheamă Raul?
(pauză, priveşte în jos, apoi tresare brusc)
sine: Să faci tot ce n-am făcut eu, am vrut, am sperat, am crezut, am avut aspiraţii înalte şi vise măreţe, dar n-am făcut nimic.
eu: Am realizat tot ce mi-am propus dar n-am trăit prea mult.
sine: Eu am trăit liniştit, extrem de liniştit, fă tu tot ce n-am făcut eu, mai ai timp, eşti tânăr, câţi ani ai?
eu: Vreo 25.
sine: Nu-ţi mai şti vârsta?
eu: Nu-mi simt anii de asta spun aşa, tu-ti simţi vârsta? Iţi vrei viaţa?
sine: Eu da, la tine e de înţeles să fie altfel.
eu: I dream my life, I hope my dreams.(râde fals)
sine: Eşti prea tânăr ca să stai ca o legumă ancestrală, eu am îmbătrânit ghidându-te spre un abis fără a-mi da seama, trage frâna de mână şi ieşi dracului din monotonia asta nesimţita.
eu: Dar unde să mă duc?
sine: Să te duci să faci tot ce n-am făcut eu, trebuie să trăieşti ce n-am trăit eu.
eu: Dar de unde să ştiu ce să trăiesc?
sine: Vei şti chiar dacă eu voi fi mort sau internat într-un spital de nebuni.
eu: De ce spital de nebuni? Mai bine mort, mă faci să-mi fie frica.
sine: Da, ştiu si eu am avut fobia asta de nebunie, dar uite că s-ar putea totuşi să ajung şi acolo, voi înfrunta frica.
eu: Nu e în regulă acest gând.
sine: Da ştiu, măcar dacă voi înnebuni nu-mi voi da seama când o sa mor şi voi pleca paşnic (zâmbeşte, o scurtă pauza).
eu: Bine, voi trăi ce trebuie.
sine: Ştiu că vei face asta.
eu: Dar de ce te cheamă Raul?
(pauză, priveşte în jos, apoi tresare brusc)
eu: Ştii, eu sunt o fire veselă şi fac tot felul de nebunii.
sine: Si eu obişnuiam să fac asta dar acum am ajuns o fiinţa monotonă, uşor evitabilă de toata lumea, sunt un extraterestru invizibil ce s-a teleportat din greşeala pe pământ.
eu: Curios punct de vedere, dar cred că ştiu ce vrei să spui, fantasticul în care trăiesc eu e mult mai real decât realitatea despre care vorbeşte lumea cu atât patos. Toată viaţa mea am simţit că nu aparţin acestei lumi, că sunt doar o idee eşuata. Eu nu sunt totuşi ca tine, eu am haz.
sine: Timpul îşi pierde sensul, dacă a-i fi efemer şi ai putea manevra oamenii ca pe nişte marionete ar fi mai interesant. Trebuie să te schimbi.
eu: Dar de ce te cheamă Raul?
(pauză, priveşte în jos, apoi tresare brusc)
sine: Mă cheamă Raul pentru că sunt tu, un sine mai bătrân decât tine ce a avut grijă să ajungi acolo unde trebuie, dar se pare că nu m-am priceput prea bine, de asta a trebuit să intervin direct să-ţi spun exact ce să faci mai departe pentru a nu te îndepărta de ţelul iniţial.
eu: Aha. Am înţeles acum, vorbesc cu mine, curios este faptul că parcă nu sunt eu acesta, parcă ar fi o conversaţie reală.
sine: Pai este.
eu: Mi-e frică.
sine: De ce?
eu: De nebunie.
sine: Nu-ţi fie.
eu: Dar mi-e.
sine: O să-ţi treacă.
eu: Cum?
sine: Deschide ochii.
(deschide ochii, şi tresare, se ridică brusc de pe scaun)
eu: Unde sunt?
sine: Unde nu ar trebui să fi. Ieşi de aici, convinge pe toată lumea că nu eşti nebun.
eu: Dar sunt.
sine: De ce să fi? Că vorbeşti cu tine? Toata lumea vorbeşte cu sinele, toţi sunt nebuni atunci, de ce eşti tu mai special?
eu: Pentru că mi-a fost frica tot timpul să nu înnebunesc.
sine: Doar eu sunt nebun, tu nu, eu mor mâine tu poţi sa pleci liniştit.
(cade pe jos, respiră haotic cam un minut, se agită pe jos după care se ridică brusc şi zbiară)
eu: Vreau sa ies de aici! Nu eu sunt cel nebun, nu eu, nu eu (începe sa plângă isteric) nu eu…
sine: Eu plec.
eu: Du-te, să mori încet, eu trebuie sa plec de aici, te las.
sine: Eu am plecat.
eu: Şi eu.
sine: Salut.
eu: Salut.

Final

————————————————————————————————–

Azi, am plătit o cafea înainte de a-mi fi adusă. Asta se petrecea la barul unui hotel de patru stele, unde îmi aşteptam un prieten. Pierdut în gânduri, obosit de aşteptarea cu care amicul meu mă trata, am dat ceaşca pe gât şi am mai plătit-o o dată. Tipa de la bar mi-a luat banii, fără probleme. După câţiva paşi, mi-am dat seama şi m-am întors.
- Eram sigură! a exclamat, vizibil nemulţumită.
M-a surprins.
I-am zis că dacă banii ăia sunt atât de importanţi pentru ea, să-i păstreze.
A refuzat. A spus că nu are nimic cu mine, ci cu ăia care comandă tot felul de băuturi şi nu plătesc niciodată.
Cum nu reuşeam să înţeleg la cine se referă, mi-a explicat.
Era vorba de oamenii importanţi, cu „afaceri”.
Chiar şeful a atenţionat-o să nu îi „deranjeze cu chestii neimportante”.
Bieţii de ei… Au şi ei nevoie de protecţie. De cineva care să îi mângâie şi să le spună că îi iubeşte necondiţionat. Care să îi spele pe mânuţele murdare de bani şi să le spună noapte bună la culcare. Şi nu în ultimul rând de cineva care să nu fure mai mult ca ei. Că în inima lor plăpândă şi catifelată precum un vrej de bostan, nu e loc pentru concurenţă.
Oricum, în timp ce discutam cu barmaniţa, şi-a făcut apariţia un domn bine îmbrăcat care a comandat o cafea. Şi-a aprins o ţigară, bătând cu degetele de la mâna stângă în tejgheaua barului. Chiar a început să îngâne ceva ce semăna a manea.
Într-o clipă de neatenţie din partea lui, interlocutoarea mea mi-a făcut cu ochiul indicându-l.
Am înţeles că el era unul dintre „sărmani” care duceau lipsă de „mărunţiş”.
În momentul în care şi-a înşfăcat ceaşca, pregătindu-se de plecare, nenorocita de limbă m-a mâncat şi am zis:
- Păstrează banii! Îi plătesc eu cafeaua domnului.
Tipul s-a aprins la faţă de parcă îi intrase un ardei iute în dos.
- Da ce, domne’, a ripostat, crezi că eu nu am bani s-o plătesc dacă vreau?
- Presupun, că dacă vă scormoniţi puţin prin buzunare, găsiţi,
i-am răspuns. Dar e efortul prea mare. Lăsaţi aşa.
- Dar ce, domne’, ce afaceri ai de îţi permiţi să dai cafele la toată lumea?
Am zâmbit.
- Sunt scriitor.
- Şi despre ce scrii domne’ de îţi merge aşa de bine? a continuat el, tot mai uimit.
„Tu ai vrut-o”, mi-am spus în gând.
- Despre ăştia ca tine! i-am dat replica de final şi am părăsit „corabia”.
Tipa din bar râdea atât de tare, de ziceai că acum-acum îi plezneşte un vas de sânge.
Şi aşa, a mai trecut o zi. Dar nu degeaba…

——————————————————————————————————-

~Partea a patra~

                                   ~“Deşertul nu poate înverzi cu o singurǎ lacrimǎ”~        [Dicționarul Suferinței-Ionuț Caragea]

    Acolo se odihnea sufletul meu..În paginile acelei lumi pe care nu o cunoşteam încǎ.În inima acelei voce care-mi topea întreaga amǎrǎciune.Eram viu doar când razele de foc ale cititorului îmi cuprindeau întreg veşmântul.Atunci sufletul îmi era eliberat..

   Tǎcerea era absolutǎ,ajutându-mǎ sǎ-mi ascult propriile gânduri fǎrǎ sǎ fiu tulburat.În acele clipe mi-am simțit inima plinǎ de suferințǎ.Inima îmi devenise amarǎ.sufletul fusese cuprins de o urǎ fațǎ de tot ceea ce existǎ în jurul meu..

Eram necǎjit şi îmi uram destinul.De aceea viața mea devenea din ce în ce mai veninoasǎ.Simțeam cum sângele îmi fusese tulburat de tǎcerea fǎrǎ de sfârşit,de bezna care parcǎ mǎ orbise.Aşteptam soarele ca o ultimǎ speranțǎ.Şi într-un sfârşit,a venit!

    O strǎlucire fǎrǎ margini m-a îmbrǎțişat preț de o clipǎ.Simțeam cum în acea clipǎ se afla ascunsǎ o întreagǎ eternitate.O veşnicie ce se numea secundǎ…

    Soarele devenise mai fierbinte.Razele lui,limbi de foc care îmi sǎrutau sufletul,îmi scufundau inima în zâmbetul vieții.Mierea dragostei îmi pǎtrundea din nou în mine,şi simțeam,dupǎ o lungǎ perioadǎ,cǎ trǎiesc cu adevǎrat.Soarele îmi ardea cu dragoste sfletul.Inima îmi era din nou vie,din nou iubitoare.Dar clipa trecu.Soarele se îndepǎrta iar lumina nu îmi mai cuprindea veşmântul.Mi-am dorit sǎ îmi mai dǎruiascǎ o altǎ clipǎ,dar probabil cǎ nu m-a auzit.

    Am plâns cu lacrimi sǎlbatice care îmi sfâşiau fiecare gând.Veşnicia trecuse printr-o clipǎ,iar viața mea,fericirea absolutǎ la care visam,rǎmânea departe.

O veşnicie sfǎrâmatǎ de legile neştiute ale timpului.Plângeam fǎrǎ oprire,cǎci singurǎtatea îmi rǎnea din nou inima.Dragostea mea fusese din nou pierdutǎ.

Cât de mult mi-aş fi dorit sǎ cuprind dragostea pentru tot restul eternitǎții în sufletul meu.Sǎ cuprind acel sentiment nemǎrginit în inima mea.sǎ iubesc în fiecare clipǎ a existenței,sǎ zâmbesc la fiecare pas.

   Eram un cuvânt,ce pǎstra în adâncul sǎu un tainic înțeles.Eram veşnicia care ajungea în adâncul inimii fiecǎrui cititor.Eram o razǎ de foc care strǎpungea fiecare suflet.Eram un cuvânt,pe care lumea hotǎrâse sǎ-l închidǎ în aceastǎ carte.O carte ce devenise cimitirul tuturor cuvintelor.eternitǎți întregi jertfite pe altarul unei pagini de hârtie..

   Soarele,vocea unui cititor necunoscut,unui cǎlǎtor printre aceste oceanuri nesfârşite,îmi îmblânzise sufletul atunci când strǎbǎtuse propriul meu veşmânt.

Puterea cu care mǎ cuprindea ma uimise.Respiram din nou regulat.Rǎmǎsesem din nou singur.Doar eu cu propriile mele gânduri,scufundat într-o lume plinǎ de mistere,ce nu ştiam dacǎ le voi afla vreodatǎ.eram un cuvânt,ce era purtat din ocean în ocean,din paginǎ în paginǎ,de gândul celui care mǎ crease.Scriitorul era stǎpânul meu,care mǎ aşeza dupǎ bunul sǎu plac.

~ P.S ~

       Simt nevoia de a aduce anumite completǎri din postura scriitorului,pentru cǎ unele lucruri trǎiesc dincolo de cuvinte.Vǎ cer bunǎvoința de a avea încredere şi în ceea ce veți citi în rândurile urmǎtoare.

       Veşnicia existǎ în sufletul nostru.Este mereu prezentǎ în inima noastrǎ.

Aveam o singurǎ misiune pe acest pǎmânt:sǎ o trezim la viațǎ.Veşnicia este iubirea necondiționatǎ,liberǎ.Avem puterea de a-i da viațǎ,sau de a o ucide.Totul depinde de noi,pentru cǎ singuri ne alegem drumul în viațǎ.Cuvintele sunt doar gânduri care evadeazǎ din  propria noastrǎ lume.Sunt sunete pe care inima le rosteşte cu toatǎ puterea.

      Într-o zi propria mea veşnicie a fost trezitǎ la viațǎ.Dragostea purǎ mi-a invadat sufletul.În urmǎtoarea clipǎ am început sǎ scriu,pentru cǎ acele cuvinte îmi ardeau pe buze.O nerǎbdare fǎrǎ de înțeles pusese stǎpânire pe mine.Am umplut zeci de pagini.Cuvintele se eliberau din interiorul meu.Un singur cuvânt însǎ mi-a atras atenția:dragostea.Era cuvântul care îmi deschisese ochii.Mǎ simțeam legat de el,doream sǎ-l pǎstrez în suflet.Însǎ,am decis cǎ este de datoria mea sǎ-i redau liberatatea.Înainte de a-l lǎsa singur într-o lume necunoscutǎ l-am binecuvântat cu puterea inimii.I-am dǎruit un zâmbet care sǎ-i apere viața..

Strǎinii urmau sǎ-l citeascǎ de nenumǎrate ori.Îl puteau rǎni,sau îl puteau face fericit.Însǎ,eu nu-l mai puteam ajuta.Speram ca viitorii cititori sǎ fie oameni înțelepți,care sǎ cunoascǎ veşnicia ce stǎ ascunsǎ în fiecare clipǎ.Dragostea,un cuvânt cu care începe o nouǎ viațǎ…

       Scriu pentru prima datǎ,dar în acelaşi timp,pentru cea din urmǎ oarǎ despre aceste întâmplǎri neobişnuite.Nu voi mai interveni pe parcursul acestei cǎlǎtorii.

Voi lǎsa cuvintele sǎ vorbeascǎ.Voi lǎsa eternitatea sǎ cuprindǎ inima fiecǎrui cititor.Ele vǎ vor mǎrturisi sentimentele lor.Le voi lǎsa libere,pentru cǎ ştiu cǎ în momentul când le veți citi,dacǎ le veți mângâia veşmântul lor atât de drag,cu dragoste purǎ,le veți aduce zâmbet şi fericire.Pentru cǎ cuvintele trǎiesc doar când sunt citite,iar în momentul când sunt înțelese,descoperǎ veşnicia ce stǎ ascunsǎ în fiecare clipǎ.

       Cuvintele ard în nebunia clipei care le cuprinde.În momentul când eternitatea va cuprinde toate cuvintele,oceanele de gheațǎ se vor topi.Din acea clipǎ,cuvintele vor cunoaşte libertatea fǎrǎ de margini,ajungând pânǎ în adâncul inimii fiecǎrui om din aceastǎ lume.

       Dragi prieteni,vǎ înmânez cartea vieții mele.Aici trǎieşte dragostea mea,prin cuvinte.Pǎşiți cu dragoste pe acest tǎrâm.Eliberați sufletul,lǎsați-l sǎ zboare.

Aceste rânduri se terminǎ aici.Aş putea continua,sǎ vǎ povestesc totul,dar vǎ aşteaptǎ nişte cuvinte.Nu le putem lǎsa sǎ aştepte!

[“Citiți,fiindcǎ aceasta este unica cale prin care veți putea rǎspunde la propriile întrebǎri.Tocmai în aceastǎ închiere,un porumbel se înalțǎ spre noi orizonturi de pe mâna mea.Din sufletul meu,cuvântul de foc se elibereazǎ.Îl privesc cu ochii înlǎcrimați cum strǎbate gândurile fiecǎrui cititor.Sufletul meu,prin aceste cuvinte îşi gǎşeşte nemurirea.O,ce carte nescrisǎ se aflǎ în inima mea..Dar,privind la biblioteca plinǎ cu visuri,aleg o carte pe care o citesc cu zâmbetul pe buze.Înainte de a adormi,voi privi din nou cum marea se desparte de țǎrm,iar cerul,încetul cu încetul se ridicǎ deasupra pǎmântului.Însǎ,cuvântul va trǎi veşnic în inima mea.Azi literele de foc se alintǎ pe paginile de argint.Jocul lor mǎ fascineazǎ,iar fiorul ce izvoarǎ din inimile acelor litere îmi strǎpunge sufletul.Lacrimi de cristal se revarsǎ din ochii mei,izbind cu atâta teamǎ fiecare cuvânt..Apoi încerc sǎ desluşesc povestea.Pagina poleitǎ în aur,strǎluceşte însǎ prea pternic.”-Cititul dǎuneazǎ grav inculturii]

————————————————————————————————-

~Partea a doua~

                                                          ~”Timpul se mǎsoarǎ în cuvinte”~

                                                                    [Dicționarul suferinței,Ionuț Caragea]

În acele momente mǎ scufundasem într-o tǎcere adâncǎ..Sufletul meu nu mai putea vorbi.Mǎ simțeam gol,lipsit de putere,fiidncǎ întunericul era o pânzǎ de tristețe,un zid în fața ochilor mei.Frigul tremura nestigherit în inima mea.

Dar nu puteam face nimic.Aşteptam rǎsǎritul,aşteptam vocea cititorului care sǎ-mi ardǎ sufletul.Aşteptam radiația unei voci care sǎ-mi mângâie veşmântul,care sǎ pǎtrundǎ pânǎ în adâncul sufletului meu,şi de acolo,sǎ culeagǎ dragostea…

Însǎ,deodatǎ,inima a încetat sǎ mai batǎ..Nu-mi mai auzeam vocea sufletului,

pentru cǎ timpul îmi înghețațe sufletul..Timpul rǎmǎsese prins într-o tǎcere ce pǎrea a fi fǎrǎ de sfârşit.

Nu ştiu ce s-a întâmplat..Nu ştiu,pentru cǎ nu-mi mai aduc aminte..M-am trezit cu trupul amorțit şi cu ochii înlǎcrimați..Am privit în jur,şi auzeam din depǎrtǎri

o voce ce se apropria de mine..Era un cǎlǎtor,dar nu era un  simplu cititor.Era un om înțelept a cǎrui voce era o voce a sufletului,o voce caldǎ din care izvorau cele mai nobile mǎrturisiri.Era un cǎlǎtor ce mergea pe drumul fericirii..

Am aştept nerǎbdǎtor..Vocea se apropria din ce în ce mai rapid..Inima-mi bǎtea nebuneşte.Şi atunci,a venit peste mine..O luminǎ mi-a strǎbǎtut veşmântul..Un cântec de dragoste m-a înconjurat.O plǎcere de neexprimat a pus în acele clipe stǎpânire pe mine..Sufletul dansa în interiorul inimii mele.Pentru cǎ eram cuvântul care pǎtrundea cel mai adânc în inima cititorului..Apoi lumina a dispǎrut..Soarele vieții mele apunea de fiecare datǎ prea rapid,pentru cǎ lumina care-mi încǎlzea vesmântul era vocea cititorului,care strǎbatea mii de cuvinte..

În amurgul acelor clipe,am privit în ochii cuvântului care se afla lângǎ mine.

L-am vǎzut trist,şi am vrut sǎ-i vorbesc,dar mi-am dat seama cǎ nu era momentul potrivit.Îmi era prieten,însǎ în acele clipe eram un nou-nǎscut,un strǎin în aceastǎ lume.Plângea,şi prin lacrimile lui am vǎzut urma unei dureri de neexprimat…Asta era adevǎrata înțelepciune.Era fericirea deplinǎ,dragostea nemǎrginitǎ,dar în acelaşi timp era singurǎtatea absolutǎ.Era un drum periculos,

pe care nu mulți îl puteau strǎbate..Era un lac plin cu lacrimi.Era o inimǎ sfâşiatǎ de cele mai adânci dureri.Era foc şi gheațǎ,zâmbet şi tristețe.Pentru cǎ înțelepciunea cuprindea totul.

Îmi era milǎ de prietenul meu.Doream sǎ-l ajut,dar nu ştiam cum.Eu eram dragoste!Pentru mine suferința îmi era necunoscutǎ..Însǎ,o simțeam prezentǎ în  inma mea.Simțeam cum dragostea se nǎştea dintr-o suferințǎ dulce.O suferințǎ ce o purtam pentru toatǎ viața..

O altǎ noaptea bǎtea la porțile existenței mele.Eram un cuvânt,scufundat în apele necunoscute ale unei poveşti.Un cuvânt ce avea sǎ înfrunte furtunile unor clipe însângerate de durerea pe care fǎrǎ vina mea o produceam.Chiar dacǎ radiam fericirea fǎrǎ margini,chiar dacǎ eram cel mai frumos vis,dragostea din mine era periculoasǎ…Pentru cǎ puteam rǎni,pentru cǎ uneori,din prea multǎ iubire,

sufocam inimi nevinovate.Dar acesta era destinul meu,nu aveam cum sǎ mǎ împotrivesc.Pǎşeam peste destinul meu cu speranța cǎ nu voi ucide nici mǎcar o datǎ..Pentru cǎ dragostea mea nu era un boalǎ,ci un leac.Pentru cǎ timpul trǎia prin cuvinte!

În acele clipe,îmi lǎsam sufletul rǎstignit pe suflarea vântului.Am închis ochii.Şi am început sǎ visez.Aşteptam cu nerǎbdare urmǎtorul rǎsǎrit…

~Partea a traia~

                                         ~“Cea mai ucigǎtoare otravǎ este lacrima purǎ.”~

                                                                  [Dicționarul suferinței,Ionuț Caragea]

Întunericul devenise un zid între mine şi cei din jur…În acele clipe,în care sufletul îmi era singur,o tristețe punea stǎpânire pe inima mea..O tristețe neobişnuit de crudǎ..Îmi doream sǎ plâng,dar lacrimile cǎdeau în adâncul propriei mele vieți.Lacrimi pure,ce izvoreau din inima mea..Şi nu mǎ puteam opri.Îmi doream nespus de mult sǎ reîntâlnesc vocea fierbinte a unui cititor.

Dar în acele momente,soarele era departe,iar rǎsǎritul îmi pǎrea doar un vis la care simplu fapt de a spera,mǎ cutremura…Pentru cǎ eram un cuvânt care pierea cu fiecare secundǎ de întuneric,care îngheța într-o tǎcere de nesuportat..

Eram un cuvânt,eram dragoste,care putea aduce fericire,dar şi suferințǎ în inimile oamenilor..Eram o dragoste purǎ,o dragoste care-mi izbucnea în inimǎ în fiecare secundǎ din viațǎ.Dar asta nu era totul..Tristețea cuvântului care-mi devenise primul prieten în aceastǎ nouǎ viațǎ,îmi mǎcina gândurile..Nu ştiam de ce era supǎrat.Îmi doream nespus de mult sǎ-l ajut,însǎ nu ştiam cum..Eram un cuvânt,pe care gândul scriitorului îl purta pe nişte oceane de gheațǎ.Inima îmi ardea,dragostea îmi mistuia fiecare clipǎ de viațǎ..Eram o dragoste care sângera în propriul ei cuvânt.

Când fiecare clipǎ pare la fel de întunecatǎ,când nu aud niciun sunet,când pânǎ şi propria mea inimǎ doarme în noaptea fǎrǎ de sfârşit,când totul este la fel în fiecare clipǎ,noaptea devine un infern,o moarte prin care sufletul îmi este dat uitǎrii pentru cââteva ore întregi,în care tristețea nǎscutǎ din propria singurǎtate,ascunde în ea,eternitǎți întregi.Ore de amorțire,ore de uitare,ore în care visul este prin legea singurǎtǎții interzis..Nu pot visa..Nu pot trǎi..Pentru cǎ sunt un simplu cuvânt..Cuvânt rǎtǎcit printr-o carte.nu aveam de unde sǎ ştiu câte suferințe îmi vor strǎbate sufletul pânǎ la urmǎtorul rǎsǎrit.Cartea devenise un mormânt,pentru cǎ pe oceanele de gheațǎ zǎcea veşmântul neînsuflețit al fiecǎrui cuvânt.

O singurǎ dorințǎ rǎmânea vie în interiorul inimii mele..Aşteptam soarele,acel foc care îmi reaprindea flacǎra vieții..Îmi doream ca data viitoare,sǎ nu apunǎ aşa cum a dispǎrut ultima datǎ..Doream sǎ-mi mai dǎruiasca câteva clipe de luminǎ,câteva secunde de viațǎ..Pentru cǎ doar în acele momente trǎiam cu adevǎrat.