———————————————————————————————–

La începutul lunii martie, a ieşit de sub tipar primul volum colectiv realizat de Asociaţia “Florema Design”. El cuprinde, în cele 281 de pagini, cele mai frumoase creaţii ale poeţilor: Mirela Aldea, Liliana Alexandru, Vic.Virgil Bălan, Nicolae Cătăniciu, Sorin Coadă, Cornel Costea, Florentina-Loredana Dalian, Emil Fanache, Ileana-Lucia Floran, Elena Andra Ghiold, Iustina-Gabriela Harco, Monica Havasi, Anişoara Iordache, Raluca Nicoleta Iosim, Laurian Lodoabă, Rareş Meşu, Tania Nicolescu, Rodica Puşcaşu, Ana-Maria Rău-Avram, Oana Roşu, Luminiţa Săceleanu, Laura-Florina Stan, Gigi Stanciu, Luminiţa Suse, Mariana Tănase, Daniela-Maria Varvara, Llelu Nicolae Vălăreanu.

O să redau mai jos, prefaţa volumului scrisă cu binecunoscuta-i măiestrie de poetul Ionuţ Caragea:

Poezie cu aromă de toamnă, de ploi, de nopţi şi zăpezi veşnice

Iniţiativa doamnei Ileana Lucia Floran, preşedinte al Asociaţiei Culturale „Florema Design” şi editor-şef la Editura „Emma”, de a publica o antologie ce cuprinde poeţi situaţi pe diferite paliere de vârstă şi afirmare, reprezintă un act demn de semnalat, mai ales ţinând cont de dificultăţile financiare prin care trec în prezent editurile româneşti. Promotor cultural prin „Concursul de creaţie literară Visul” şi „Revista Culturală Visul”, Ileana Lucia Floran se implică de câţiva ani în viaţa literară românească, fără a neglija autorii cu domiciliul în străinătate. Această deschidere nu face decât să ne bucure pe toţi deopotrivă, într-o lume în care este din ce în ce mai greu să găseşti numitorul comun pentru „a fi om”. Să ne păstrăm totuşi doza de optimism şi să analizăm poezia cu permisivitate şi destindere.

În acest florilegiu, fiecare scriitor încearcă să găsescă o formă de comunicare (cu sinele sau cu cei din jur) cât mai apropiată de simţăminte şi înţelesuri, abordând creaţia literară cu timiditate sau curaj, folosind diverse tehnici de versificare. Deseori se observă influenţa clasicilor în poezia cu rimă, însă sunt şi autori care abordează noul, folosind intromisiuni originale şi anglicisme specifice generaţiei Net (Emil Fanache în poeziile „Biped” – pag. 72 şi „a tăcut” – pag. 74). S-ar cere în multe situaţii o mai mare atenţie la ritmul curgerii şi aprofundarea mesajului artistic, în fond această calitate diferenţiază banalul constructor de versuri de poetul autentic.

Primul autor din selecţia de faţă, Mirela Aldea, îşi demonstrează  talentul şi tinereţea printr-o „ploaie de gânduri” (pag. 2), poezie în oglindă cu „descântecul de ploaie” al Anei Blandiana. Desigur, temele fundamentale sunt aceleaşi şi diferenţa o face numai acurateţea limbajului şi puterea imagistică. Experienţa de viaţă este necesară însă lirismul, cum bine ştim din cugetările lui Emil Cioran, este un fenomen revelator declanşat de trăiri intense precum dragostea şi suferinţa ei. Poţi să fii geniu şi la vârste de 16-20 de ani, aşa cum au fost Nelligan şi Labiş. Numai că acest geniu te mistuie dacă nu îl contrabalansezi cu momente de respiro. Însă, orice mare poet ştie că ce poţi face azi nu poţi lăsa pe mâine, cu poezia nu se negociază şi nu se dau întâlniri…

Vic. Virgil Bălan, un poet cu bogată activitate publicistică, mizează pe intertextualitate şi repetiţie, modelele sale literare fiind mai de actualitate. Poezia „Îţi jur!” (pag. 19), o evidentă trimitere la Adrian Păunescu (Şi jur pe tine şi pe apa toată / care ne ţine barca înclinată – „A mea”) şi poezia „Un sâmbure (pag. 25) cu similitudini stănesciene din ce-a de-a 11-a elegie a marelui poet (…mărturisită de gură inimii, / de inimă sîmburelui ei, / cel în el însuşi nemişcat, / aidoma sîmburelui pămîntului…), sunt două exemple concludente.

Cornel Costea ne prezintă o încercare onestă de poezie în „trepte”, pe drumul „căutării sublimului în artă” (pag. 48). Inspiraţia poetică este autentică, izvorâtă din tumultul vieţii. Vom cita trei strofe pline de vibraţie şi reverberaţie, cu precizarea că unele rime ar putea fi „unse” cu mai multă stăruinţă: „E arta de-a pătrunde în Aerul ce trece / Cu mers de balerin peste câmpii şi sate / Şi de-a clădi acolo castele-ale iubirii / Ce nu pot fi străpunse de haos sau de moarte. // Te-ntrebi de ce Eterul se află-ascuns în toate / Şi caută tot timpul să te ia chiar de mână / Şi să te poarte-n lume prin locuri neumblate / De cei ce nu se-nfruptă din opera divină. // Răspunsul e în tine, prietenă preabună, / Şi-l ştii, deşi sunt clipe de îndoieli ce-ţi spun / Că lumea-i o imensă şi-ntunecată scenă / Creată fără rost de-un scenograf nebun”.

În căutarea neîncetată a dragostei şi a cuvântului, acelaşi poet ne mărturiseşte: „Cetăţile luminii rămân necucerite, / Iar zidurile albe se-nalţă spre zenit. / Te caut, preaiubito. Pe unde ai fugit? / Voiai s-ajungi tu prima pe-aleile sfinţite?” (Cetăţile luminii, pag. 50).

Florentina Loredana Dalian se exprimă prin poezie în proză şi „randomizează” în ce priveşte lungimea versurilor. Nu se mai poate vorbi de o peliculă alcătuită din cadre succesive bine definite, la fel ca poezia în trepte a poetului Cornel Costea, ci mai degrabă de un conglomerat în care termenii din cyber-poetry întăresc protestul: „Aşa îşi aruncă oamenii trăirile / la coş poţi să-i zici şi / recycle bin / Trăiri reciclate second hand / e plină lumea / de ele / Astăzi oamenii nu mai mor pentru / o idee / astăzi oamenii mor de / singurătate / nu se mai îmbolnăvesc de iubire / ci de / lipsa ei” (Strip-tease, pag. 54).

Aproape de jumătatea volumului întâlnim doi autori care, la poluri diametral opuse în ce priveşte mărimea textelor, sublimează frumuseţea naturii şi a plaiurilor natale. Laurian Lodoabă, un poet interesant şi cumpătat, ne face o demonstraţie de haiku (pag. 128), în timp ce Rareş Meşu, „Cu bicicleta prin Dobrogea”, nu dă semne că ar fi „obosit” „mergând pe căi bătute”, „învăţându-ne să fim doar oameni”.

Rodica Puşcaşu, ne mărturiseşte cu modestie în scurta sa autobiografie (pag. 157) că „este un om mic cu iubire de cuvinte”. Totuşi, în poezia „Aventuri cu o sirenă” (pag. 158), întâlnim o metaforă care ne „taie respiraţia” şi la propriu şi la figurat: „sub apă lacrimile se agaţă de peşti orbi”. Cred că orice scriitor are la un moment dat sclipiri de geniu, dar ele nu sunt suficiente pentru o poezie de calitate. Este nevoie de constanţă, de cât mai puţine cuvinte căutate şi cât mai multă sinceritate. Să vedem un exemplu de imagini construite cu migală, destul de reuşite, dar fără legătură în text: Cheia sol mi se răsucea în păr. / Izbeam cu fericirea de pereţii vieţii, / iar ecoul se hrănea cu râsul meu. / Fluturii mă cautau pe-acasă / să le vând culori. / Viaţa trecea pe lângă mine / ca o tulpină uscată… / Luna făcuse insolaţie… (Invidii de Lună, pag. 161).

Luminiţa Suse este o poetă care stă bine la capitolul constanţă şi siguranţă în scriere. Poezia sa este diferită atât prin contextul în care a fost scrisă, purtând amprenta altei civilizaţii, cât şi prin stilul diferit al autoarei, compact, inteligent, dur. Se simte suferinţa acută şi dorinţa de control, cuvântul devenind un adevărat instrument chirurgical.

Llelu Nicolae Vălăreanu încheie acest volum cu o poezie născută „în vraja nopţii”, „la crepuscul de lumină” (pag. 263-264). „Toamna”, „ziua”, noaptea”, „trecerea timpului” şi „somnul iubitei” alcătuiesc „simfonia unor vorbe” de duh.

În linii mari, această antologie este benefică pentru că reuşeşte să uniformizeze ambiţii, încurajând în special tinerii autori să continue pe un drum pe care puţini reuşesc. Astfel încât, la vârsta deplinei maturităţi poetice, fiecare să guste din vinul vechi pe care l-a pus la păstrare în pivniţele singurătăţii, vin cu aromă de toamnă, de ploi, de zăpezi veşnice şi vieţi căzute cu obrajii în palme…

Ionuţ Caragea,
2 februarie 2010, Montréal

———————————————————————————————–

Ursuleţul

“Trăia cândva-n bârlogul lui
Un ghem de ursuleţ.
Era poznaş, ca orice pui
Puţin cam nătăfleţ. ”

Cântec de Enrico Fanciotti

În anii copilăriei am primit multe daruri cu diverse ocazii, însă cea mai plăcută surpriză am avut-o într-o dimineaţă de iarnă. Era începutul lunii decembrie când copiii îl aşteaptă pe Moş Neculai. Cu o seară înainte toate gândurile mi se roteau în minte şi nu mai ştiu ce anume îmi doream. Căldura moleşitoare a focului din sobă mă ducea cu gândul departe, la copacii dintr-o pădure adevărată (aveam pe perete un peisaj cu nişte copaci). Parcă văd şi acum crenguţele negre stilizate pe stofa albastră de mobilă de la marginea patului meu. În fiecare seară când mă culcam cred că încercam să termin ceea ce începusem, un fel de desen straniu amestecat cu frânturi din realităţile mai recente sau mai vechi, trăite sau închipuite…însă nu reuşeam niciodată să ajung la capăt pentru simplul motiv că… adormeam. În seara aceea mi s-a întâmplat acelaşi lucru şi nu am apucat să mă hotărăsc să îmi doresc ceva, însă simţeam cu inima mea nevinovată de copil că Moş Neculai şi de data aceasta îmi va aduce un lucru care îmi va fi drag. Somnul meu din acea noapte a fost lung şi odihnitor şi dimineaţa a venit cu razele sale de soare în geam şi pe obrajii mei. După câteva clipe de dezmorţire după somn, în loc să mă ridic din pat , cum făceam de obicei, nu ştiu de ce, dar am întins mâna dreaptă în jos spre papuci. Atunci am avut una dintre cele mai plăcute senzaţii din viaţa mea! Am simţit că ating mai întâi cu degetele, apoi cu toată palma ceva catifelat, moale, plăcut, ceva unic şi irepetabil, ceva fantastic si nu ştiam ce este. Un fior de fericire inexprimabilă mi-a străfulgerat întreg corpul si mă întrebam cu uimire şi maximă bucurie ce ar putea fi atât de plăcut. M-am aplecat şi în acelaşi timp am apucat şi ridicat cu mâna acel lucru. Chiar la aşa ceva nu m-am aşteptat! Surpriza a fost cu totul deosebită: era un ursuleţ cafeniu de mărime tocmai potrivită, nici prea mare, nici prea mic, exact pe măsura dorinţelor mele. Nu l-am considerat niciodată o jucărie inertă, ci o fiinţă cu un suflet extraordinar. Avea nişte ochi blânzi, expresivi şi nişte urechiuşe rotunjite care parcă mă îndemnau la mângâieri. Lăbuţele şi burtica nostimă îmi plăceau mult, iar botişorul şi expresia feţei emanau un fel de naivitate şi totodată veselie, bună dispoziţie. De atunci, din prima clipă când l-am vazut pe Martinel, întocmai ca o mamă care îşi vede şi îşi ţine în braţe pentru întâia dată copilul la maternitate, am simţit că îmi aparţine cu adevărat şi m-am lăsat cuprinsă de un val de fericire. Pentru mine acesta era cel mai frumos ursuleţ din lume! Poate că acum este momentul să menţionez faptul că mie păpuşile nu mi-au plăcut niciodată. Mi se păreau artificiale, false. Le găseam defecte şi nu am putut stabili niciodată un contact afectiv cu Valentina, singura mea păpuşă, în schimb cu ursuleţii mă jucam ore în şir cu frenezie. Mai aveam ursuleţi, însă acesta primit de la Moş Neculai a rămas pentru totdeauna preferatul meu. Nu faptul că am primit un ursuleţ a fost fantastic, ci modalitatea inedită, plină de mister prin care l-am descoperit.
Acum, după ani şi ani sunt aproape la fel de plăcut surprinsă şi constat cu emoţie că mai există dimineţi care îmi oferă aceeaşi senzaţie, că lângă mine se află un ursuleţ catifelat şi plăcut, ceva unic, însă nu este vis, nici amintire, ci este realitatea incredibilă.
În copilărie ursuleţul meu valora enorm, îmi era sprijin la greu, îmi împărtăşea la fel de bine şi bune şi rele şi trăia aceleaşi stări sufleteşti ca şi mine. Odată cu trecerea timpului mă cuprindeau o nostalgie fără seamăn şi o tristeţe apăsătoare, ambele explicabile prin singurătatea mea…Acum însă locul acela tot mai gol, singurătatea cu care aproape că mă obişnuisem, totul s-a schimbat şi senzaţia aceea atât de plăcută de catifelare şi tandreţe este cât se poate de reală. Ursuleţul meu de acum este un bărbat deosebit, este întruchiparea a tot ce mi-a lipsit şi după care am tânjit atâta vreme: blândeţe şi înţelegere, sinceritate şi încredere, un suflet pereche aflat pe aceeaşi lungime de undă cu mine şi o existenţă sinonimă cu iubirea.

——————————————————————————————-

A fost odată ca niciodată că de n-ar fi fost nu mi-aş fi dorit să trăiesc.A fost o întâmplare, care dacă nu s-ar fi întâmplat nu mi-aş fi dorit să mai zâmbesc niciodată…Este vorba de acel moment, căci dacă nu ar fi fost inima mea ar fi îngheţat, iar trupul meu ar fi suferit multe modificări…Dacă nu aş fi întâlnit acel loc, cu siguranţă aş fi ajuns într-un loc nedorit de nimeni. A fost o dată foarte diferită de zilele prin care călătoream în această lume. Această dată, care mi-a schimbat complet viaţa, este de neuitat…Au fost momente când visul meu se apropria spre sfârşit, dar tocmai în acele momente am reuşit să ajung în acel loc magnific…Da, atunci am reuşit să aprind focul din inima mea…Atunci viaţa mea a devenit mult mai frumoasă, pentru că oraşul acela mi-a vindecat rănile şi mi-a binecuvântat drumul în viaţă…A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu mi-aş fi dorit să zbor, nu mi-aş fi dorit să trăiesc..Dar iată că a fost şi tocmai de aceea sunt foarte mândru când scriu aceste cuvinte…Căci atunci când îmi amintesc întâmplările din trecut îmi dau seama că fiecare victorie sau înfrângere a fost o lecţie de viaţă, care m-a ajutat foarte mult…Îmi doresc ca acest vis care tocmai mi-a dat aripi să mă ducă prin locuri necunoscute, deoarece doresc să am parte de multe descoperiri în această viaţă. Îmi doresc ca acest foc care mi-a invadat sufletul să nu se stingă niciodată… Undeva, unde doar eu am reuşit să ajung, unde numai eu am fost invitat, se află acest oraş..Poate că era mai mult decât un oraş, dar am ştiu din prima clipă de când am păşit pe tărâmul lui, că este oraşul vieţii mele..Aşa cum mi-l închipuiam…Sunt foarte fericit că am reuşit să ajung acolo, chiar dacă au trecut atâţia ani de la acea întâmplare..Nu contează că nu am mai ajuns niciodată acolo, deoarece ştiu că în clipa când voi fi eliberat de pe această planetă, voi ajunge iarăşi în acel loc…Voi fi, pentru totdeauna, numai acolo, în paradisul oraşului în care, mai mult ca sigur, am fost creat…Pentru că sunt atras de acel loc invizibil oamenilor…Se află unde fiecare reuşeşte să fie înconjurat de zeiţele sentimentale ale iubirii şi ale urii, fiindcă numai acolo am reuşit pentru prima dată să văd cu adevarat…Voi încerca să vă prezint în următoarele rânduri pe care le voi scrie, câteva întâmplări din acea călătorie de neuitat…Desigur, sunt foarte multe, am reuşit să aflu răspunsul la multe întrebări, dar sunt şi lucruri pe care nu le pot spune nimănui…Aşadar, mă voi teleporta pentru câteva minute în trecut, voi redeveni acea persoană care a reuşit să ajungă într-un loc strălucitor…Adică, voi fi eu, cel care sunt aşa cum sunt… În aceste momente sunt aici, pe pământ…Îmi aduc aminte cu bucurie de acea experienţă. Îmi dau seama că eu pot fi orice: pot fi un trandafir, al cărui parfum ar vrăji orice făptură, pot fi un copac, sau un oraş, dar cel mai mult îmi place să fiu un om… Despre oraşul acesta în care trăiesc, doresc să nu comentez…Pot vorbi alţi oameni despre el, eu am ales să vă prezint un oraş adevărat, creat de fiecare dintre noi…Sunt convins că fiecare om are propriul lui oraş în care trăieşte. Sunt foarte mândru, deoarece oraşul meu este înconjuraat de apele atât de liniştite ale vieţii mele, în centrul oraşului se află cel mai înalt munte…Este visul meu, de a atinge cerul, de a-i mângâia norii şi de a îmbrătişa acea minge de foc…Sunt munte, apă dar şi copac…Pentru că sunt un om, capabil de orice lucru.. Ce frumoasă ar fi lumea, dacă toate oraşele ar arăta precum sufletele noastre!

Foto: Leonov Valeriu

———————————————————————————————–

În “Memento mori”, evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria şi cu filosoficul. Titlul însuşi reproduce un adagiu antic, drag împăratului Marcus Aurelius, “Memento mori”, adică “Aminteşte-ţi că vei muri”. Marile epoci ale civilizaţiei universale au deci rolul de a reaminti prin succedarea lor spre prăbuşirea în neant a tot ce este omenesc.

Când poetul formulează sintagma din prima strofă, “turma visurilor mele”, se referă de fapt la gândurile sale, ştiute doar de către el, gânduri creatoare de idei şi de lumi noi.

În a doua strofă, când vorbeşte despre visare, foloseşte “luntrea” ca pe o metaforă a vieţii sale, pe care o identifică cu soarta tuturor civilizaţiilor, al căror final îl constituie moartea.

Poetul face distincţia între două lumi: lumea visului şi lumea gândurilor, privite în antiteză:

-         lumea visurilor este « lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite », « lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de foc »

-         lumea realităţii este « lumea cea aievea, unde cu sudori muncite/Te încerci a scoate fapte din a stâncei coaste reci »,  lumea « unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti, precum un faur/Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci. »

Într-un cuvânt, lumea visului, « unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos », apare ca o metaforă pentru moarte. Este lumea preferată de poet, o lume care are esenţă, pe când lumea reală este o lume a zădărniciei şi a deşertăciunilor.

Această preferinţă pentru vis apare ca o consecinţă a faptului că lumea nu poate fi schimbată: “Căci ş-asa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;/De văd răul, sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne;/Toate au trecut pe lume, numai răul a ramas.”

In strofa a cincea, când sunt aduse în prim-plan piramidele, acestea sunt scoase din timpul istoric şi incluse în cel mitic, deoarece sunt cele mai vechi creaţii omeneşti, care au rezistat timpului şi singurele care pot spune poveştile pe care doar cugetătorul le poate auzi, “căci stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite/Câte-au mai văzut şi ele ce-ar vorbi de-ar avea glas.”

Basmul este apoi prezentat ca fiind cel mai vechi mod de a inventa mituri şi de a crea mistere, cu ajutorul cărora timpul poate fi întors, iar istoria refacută.

Apare motivul pietrei, piatra fiind simbolul momentelor importante ale istoriei omenirii, “Unde lumea încă-i nouă, după nou cântar măsoară/Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!”

Când poetul îl aduce în discuţie pe Dumnezeu, încearcă să explice felul în care unele popoare au încercat să îl înţeleagă, prin intermediul ideilor, între care o singură urmă de îndoială cănd a fost strecurată, toate gândurile s-au unit, neajungându-se la dezlegarea misterului: “Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri,/Si popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt”.In momentul în care ideea s-a înstrăinat de gândire, totul a căzut în întuneric.

Poetul face o comparaţie între chipurile materiale prin care oamenii au încercat să-l reprezinte pe Dumnezeu şi ajunge la concluzia că încercările au fost eşuate, deoarece reprezentările nu pot atinge eternitatea, care îi este atribuită doar Lui.

Timpul apare ca fiind dăunator omului şi ca o piedică în calea dezlegării misterului şi a găsirii răspunsurilor vieţii, deoarece acesta, deşi :”Tu măsuri intervalul de la leagăn pân-la groapă/In ăst spaţ nu-i adevărul.Orologiu eşti ce sapă…/Tu nedând vo dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi.”

Punctul de solstiţiu vine şi istoria apare ca fiind repetată, fără a fi găsită soluţia pentru secretele nedesluşite până acum, care stau ascunse dincolo de ceea ce se poate vedea.In acest moment, apare şi ideea nietzscheana a Dumnezeului care a murit:”E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei.”

Poetul se foloseşte de satiră pentru a vorbi despre întelepţii care, naivi fiind, au încercat să explice lumea prin ceea ce se găseşte în cărţi, căzând însă în mrejele timpului şi a destinului necruţător şi nereuşind să ajungă la vreo concluzie: “Mulţi copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume,/Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume./Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt.”Cugetă “adânc”, adică fără ca noi, oamenii, să avem puterea de a-i pătrunde gândirea, iar “sfânt”, adică fără posibilitatea de a fi schimbat.

In ceea ce priveşte discursul lui Decebal, acesta întruneşte o serie de caracteristici şi de elemente care îi conferă un aer profetic. Decebal rosteşte totul cu atâta siguranţă, încât pare că, într-adevăr, prin funcţia lui de rege, pare a fi mijlocitor între oameni şi zei, aflându-se undeva la mijloc pe această axă. Toate vorbele invocate, întăresc ideea că acesta pare a şti cursul exact al istoriei Imperiului Roman, ceea ce îl face pe “marele”, dar de fapt pe atât de “micul” Cezar, să-l privească mut de uimire.

Natura pare să fie cea care stă martoră profeţiei, ajutând la îndeplinirea acesteia, după cum aflăm din versurile : « Nu vedeţi că în furtune vă blăstamă oceane ?/Prin a craterelor gure răzbunare cer vulcane ? Interogaţia cu caracter retoric nu face decât să accentueze poziţia superioară a lui Decebal, superioară prin cunoaştere, căci el pare să dezlege misterul timpului, cunoscător părând al destinului care-i călăuzeşte pe romani.

Regele prevede viitorul crunt, în care alte popoare, cu mai mari dorinţe de cucerire se vor ridica revoltate, dorind puterea altădată cucerită de romani. Viitorul sumbru pare a sta scris în stele : « Moartea voastră …//Va veni…/Vor curge mari popoare/Si gândiri de preadomnire vor purta pe fruntea lor ; // Constelaţii sângeroase ale boltelor albastre/Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre.

———————————————————————————————–

Interludiu:
„Vei fi judecat după felul în care i-ai privit pe alţii. Sensul vieţii tale trebuie să fie totuna cu tine.

Apa de ploaie aparţine Cerului şi pământul Vieţii, şi tu să fii stăpân doar peste tine. Oglinda îţi arată întotdeauna imaginea pe care tu singur ţi-o creezi. Ea nu are nicio vină pentru felul în care arăţi.”
Fragment din Cartea Nescrisă.

Capitolul 1: Un porumbel albastru

Din momentul în care închid ochii, respiraţia mi se relaxează şi mă pierd. Visul începe la fel ca întotdeauna. Cerul bufneşte supărat şi pământul porneşte a se mişca. Muntele prinde viaţă trosnindu-şi încheieturile şi florile de statura unui om mediu ce se răsfiră la poalele lui, ţipă speriate. Sunt flori cântătoare, consumatoare de păsări. Trupuri de porumbei albaştri neînsufleţiţi stau pierdute printre ele drept dovadă. Legenda spune că florile prin cântecul lor l-au mâniat pe cel mai mare zeu şi acesta le-a blestemat să se hrănească cu cei ce le-au creat. Bineînţeles, tot legenda aminteşte că păsările au fost acelea care au dat viaţă florilor. Dintre toate zburătoarele, se pare că porumbeii albaştri sunt cei mai predispuşi la a cădea în ispita cântecului îmbătător. Floarea se deschide şi zeci de ţepi veninoşi sunt pulverizaţi instantaneu în direcţia păsării. În majoritatea cazurilor, acel moment reprezintă sfârşitul.
Atunci cântecul florilor e trist, plin de remuşcări, dar asta ţine doar până la următorul fâlfâit de aripi. În acea clipă, notele joase, lugubre, se transformă în extaz.
Florile poartă numele de stihii şi, din acest motiv, puţinii mei prieteni mă iau mai mereu peste picior. Numele meu e Stih, mama mi l-a dat înainte de a mă naşte, dorindu-şi din tot sufletul ca eu să devin cântăreţ. Sorţii i s-au arătat potrivnici, căci după primele testări, cei înţelepţi au decis că menirea mea e să fiu Rătăcitor.
Mama s-a întristat, şi e de înţeles, căci meseria de Rătăcitor e una dificilă şi nu poţi ştii cu siguranţă, dacă viaţa ta îşi va găsi vreodată rostul. Dacă, într-un final vei reuşi să laşi ceva în urmă. Un înţeles care să-i împlinească pe ceilalţi.
Câteodată îmi crestez venele şi din ele curge sânge albastru de porumbel şi nu pot să nu mă întreb când îmi va sosi timpul. Când voi auzi şi eu cântecul florilor…
Tata, care e pictor, a venit odată acasă cu câteva stihii, pe care le-a înfipt într-o vază. A spus că muzica lor îl relaxează, îl inspiră.
Două zile am stat închis în cameră, fiindu-mi prea teamă să ies şi să dau nas în nas cu acele primadone carnivore. Mama a râs de mine, explicându-mi că pentru noi florile sunt inofensive, dar imaginea acelor împroşcând aerul în căutarea mea m-a făcut să stau deoparte.
A treia zi s-au ofilit şi tata m-a rugat să le iau şi să le arunc afară, dar atunci când m-am apropiat de vază, una dintre ele a murmurat o frântură de cântec şi, fără voia mea, am ţipat. Din acel moment părinţii m-au clasificat ca fiind un laş şi mi-au reproşat dezamăgiţi că, atunci când voi deveni bărbat şi voi fi pus să iau gâtul tradiţionalei păsări de curte, nu voi fi în stare.
Nu am putut să-i contrazic, căci aveau dreptate. Rolul meu în viaţă nu e să omor fiinţe, ci să găsesc acel ceva care să-mi spună cine sunt eu şi cine e lumea. Doar atunci îmi voi fi găsit sensul.
Cerul bufneşte din nou şi de data asta muntele îşi scutură bolovanii colţuroşi peste stihiile înspăimântate. Plânsetul lor este acoperit definitiv cu piatră. Un porumbel albastru planează disperat în căutarea acelei note magice, acea mireasmă auditivă care îi va aduce moartea, dar nu o găseşte. Gângurind răguşit zboară mai departe.
Mă trezesc asudat. Sub mine cearceaful e fleaşcă. Ceva îmi spune că, în curând, va trebui să plec. Unde, nu ştiu. Probabil rătăcind…
Bufnetul mă face să tresar şi să mă trag în spate. Ceva tocmai s-a izbit violent de geam. Aprind lumina, fără grabă, încercând să-mi alung teama. Lipit de sticlă e un fulg mare şi albastru.
„În sfârşit şi-a găsit floarea”, îmi şopteşte mintea. Sting lumina şi mă arunc în pat. Pătura e din material aspru şi la contactul cu ea pielea mi se irită, dar, dedesubt, cu ea trasă peste cap, sunt ferit de toate.

Foto: Leonov Valeriu

———————————————————————————————–

Ce  rost avem noi pe acest  pamânt?
Suntem o lacrimă, un vis, un gând,
Speranţe risipite-n vânt
În fiecare dimineaţă.

Şi cerul se răzbună uneori,
Când  oameni răi zâmbesc în zori
Şi cade prospeţimea sub noroi,
În fiecare dimineaţă.

Să ne-ntrebăm : ce suntem noi?
Frânturi din ale cerului splendori
Sau măşti din ale iadului orori?
Şi asta-n fiecare dimineaţă.

———————————————————————————————–

Mă perind. Prin mare, prin valuri –
zăresc lumină.
Mă apropii şi strig.
Glasu-mi mut zvâcneşte-n suflet.
Mă aud.Doar eu pe mine.
Imi aparţin.Mă simt a mea.
Fierbinte-i aerul !
Mă arde !
Simt pleopa cum mi se dizolvă.
Ochiul drept…ochiul stâng-
el cade.

In cădere…vede.

Vede tot.

Dar fără mine.Eu -

nu văd nimic.

Căci s-a desprins.